DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr. 10520/09
formulate de Marius Ovidiu DOBRESCU
împotriva României
Motivarea prin integrare a motivelor instantelor inferioare răspunde cerinţelor Conventiei, in masura in care motivele integrate corespund exigentelor art. 6 § 1.
Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii de familie, pe motiv că restrângerea dreptului de vizitare a minorului nu i-ar permite să dezvolte relaţii personale cu fiul său şi că sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit prin hotararile instantelor interne, reprezintă o ingerinţă disproporţionată în exercitarea drepturilor sale părinteşti.
Din perspectiva art. 8, coroborat cu art. 14 din convenţie, acesta consideră că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa, în raport cu mama copilului, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, aceasta din urmă fiind defavorizată în raport cu bunicii materni.
Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul s-a plâns si de modul în care instanţele interne au evaluat elementele probatorii şi au aplicat legea.
Curtea a declarat cererea inadmisibilă, reţinând, în esenţã, urmãtoarele:
A. Circumstanţele cauzei
Prin hotărârea din 18 decembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a stabilit un drept de vizitare pentru tatal minorului D.V., născut la 10 septembrie 2004, în fiecare miercuri, de la ora 17.00 la ora 19.00, la domiciliul mamei minorului, cu următoarea motivaţie:
„instanţa apreciază că cererea (reclamantului) de a întreţine legături personale cu minorul, la domiciliul său, de vineri până duminică, nu poate fi admisă, în ciuda faptului că acesta dispune de condiţii materiale adecvate, deoarece minorul în vârstă de trei ani şi trei luni nu poate fi separat brusc de mediul în care creşte şi cu care este obişnuit, întrucât vârsta sa fragedă nu îi permite să înţeleagă aceste schimbări.
În consecinţă, pentru a stabili modalităţile de exercitare a dreptului de a întreţine legături personale cu minorul, (instanţa) va ţine seama cu prioritate de interesul copilului, admiţând parţial acţiunea (reclamantului), care îşi va putea exercita dreptul de a întreţine legături personale cu minorul în fiecare miercuri, între orele 17.00 şi 19.00, la domiciliul pârâtei.
(Reclamantul) va avea posibilitatea de a solicita stabilirea unui alt program pe măsură ce fiul său va creşte şi va deveni conştient de importanţa relaţiilor cu tatăl său”.
Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin hotărârea din 21 martie 2008 a Tribunalului Vâlcea.
Hotărârea instanţei era motivată astfel:
„La pronunţarea hotărârii sale, judecătoria nu a depăşit dispoziţiile legale, dat fiind că nu există norme imperative pentru a stabili un anumit program de vizitare pentru părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul; astfel, poate fi contestată doar temeinicia hotărârii, şi nu legalitatea acesteia [...]
Pentru a stabili programul (de vizitare), judecătoria a luat în considerare, în mod corect, faptul că (reclamantul) pleca deseori în străinătate, [...], ceea ce acesta nu a contestat [...].
De asemenea, din elementele aflate la dosar rezultă că, la sfârşitul săptămânii, copilul pleacă în mod periodic cu mama sa la părinţii acesteia, în alt oraş, motiv pentru care programul său obişnuit riscă să fie perturbat, având în vedere că vârsta sa, de trei ani, nu îi permite să înţeleagă motivele schimbării modului său de viaţă.
Judecătoria a reţinut că, pe măsură ce minorul va creşte, [reclamantul] va putea solicita modificarea dreptului [de vizitare].
Argumentul [reclamantului], potrivit căruia programul stabilit i-ar restrânge dreptul, este nefondat, dat fiind că [...], pentru a nu afecta copilul în timpul vizitelor, va trebui să facă dovada unui comportament civilizat şi decent în privinţa fostei sale soţii, depăşind rivalităţile, în vederea protejării minorului. Instanţa apreciază că, indiferent de relaţiile dintre părinţi, dezvoltarea unui copil de trei ani este mai armonioasă dacă se află în prezenţa ambilor părinţi, cel puţin până când ajunge la vârsta la care va fi în măsură să înţeleagă consecinţele unui divorţ”.
Prin hotărârea definitivă din 13 august 2008, rămasă definitivă la 5 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul ca nefondat.
Curtea de apel a constatat, pe de o parte, că cererea reclamantului privind stabilirea unui drept de vizitare fusese admisă şi că, pentru stabilirea acestui drept, instanţele inferioare ţinuseră seama de elementele aflate la dosar. Pe de altă parte, aceasta a constatat că
„Instanţa de fond a ţinut seama de vârsta fragedă a minorului, care ar suporta şi ar înţelege cu dificultate anumite schimbări. În mod evident, [această instanţă] a avut în vedere interesul superior al minorului”.
…………………………………..
„Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate. Prin stabilirea modalităţilor în vederea menţinerii legăturilor cu minorul, instanţa [de fond] a intenţionat să îi asigure acestuia o bună dezvoltare fizică, psihică, intelectuală şi morală”.
B. Capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie
Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat. Prin urmare, măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat la art. 8 din convenţie.
Deciziile instanţelor naţionale, care determină sfera de aplicare a dreptului de vizitare reprezintă o măsură conformă cu dispoziţiile convenţiei, în măsura în care aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într‑o societate democratică.
Pentru a cerceta dacă o mãsura în litigiu este „necesară într-o societate democratică”, trebuie avuta în vedere cauza în ansamblu, analizând dacă motivele invocate pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din Conventie si tinând cont de faptul că trebuie pastrat un echilibru just între interesele copilului şi cele ale părintelui, acordându-se o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui.
In speţă, Curtea a apreciat ca:
· Deciziile prin care programul de vizitare al reclamantului este limitat la două ore pe săptămână se interpretează ca fiind o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, garantat la art. 8 § 1 din convenţie.
Ingerinţa era prevăzută de lege, dat fiind că programul de vizitare s-a întemeiat pe dispoziţiile din Codul familiei iar măsura contestată de reclamant urmărea în mod evident protecţia intereselor copilului si prin urmare, aceasta urmărea un scop legitim, în sensul art. 8 § 2 din convenţie
Instanţele naţionale şi‑au întemeiat deciziile pe interesul superior al copilului, care ar continua să stea cu persoana căreia îi fusese încredinţat. Acestea au luat, desigur, în considerare vârsta foarte fragedă a copilului, programul regulat de viaţă a acestuia şi consecinţele pe care schimbările acestui program le‑ar putea avea asupra sa. În plus, deşi au luat act de relaţiile încordate dintre părinţi, acestea au considerat important pentru copil să se afle în compania ambilor săi părinţi. În afară de aceasta, potrivit dosarului, reclamantul nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale că, din cauza obligaţiilor sale profesionale, care se desfăşurau în străinătate, programul de vizitare stabilit de instanţe făcea imposibil orice contact cu copilul.Desi ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului a arătat că persoana în cauză dispunea de condiţii materiale adecvate pentru găzduirea copilului la domiciliul său, anchetatorii au lăsat la latitudinea instanţelor interne stabilirea unui drept de vizitare. În plus, pentru a pronunţa aceste decizii, instanţele naţionale au fost în contact direct cu experţii şi cu martori, aflându‑se, prin urmare, într‑o poziţie mai bună decât instanţa europeană pentru a găsi echilibrul just între interesele în cauză (Hoppe împotriva Germaniei, nr. 28422/95, pct. 50 in fine, 5 decembrie 2002).
Curtea nu se îndoieşte de relevanţa motivelor reţinute de instanţele naţionale, totuşi este necesar să se determine, în funcţie de circumstanţele cauzei şi, în special, de gravitatea deciziilor care trebuie luate, dacă reclamantul a putut juca un rol suficient de important în procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a-i asigura protecţia necesară a intereselor sale. În acest sens, Curtea a constatat că reclamantul, reprezentat de consilierul său, a avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele şi de a prezenta probe. În cauză, reclamantul a luat cunoştinţă de elementele aflate la dosar şi a putut să le comenteze. În plus, acesta a avut posibilitatea de a contesta în apel şi în recurs durata programului de vizitare stabilit. În afară de aceasta, reiese din dosar că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de probă care au fost prezentate şi dezbătute în mod liber la şedinţe. În măsura în care nicio dispoziţie legală nu impune un program de vizitare, acesta din urmă este stabilit în funcţie de circumstanţe concrete. Or, după cum a subliniat deja în numeroase rânduri, nu este de competenţa Curţii sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, în absenţa caracterului arbitrar, ceea ce nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii din 13 august 2008 de către Curtea de Apel Piteşti, Curtea reaminteşte că, în cazul în care instanţele sunt obligate să îşi motiveze deciziile, acest lucru nu se poate înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei, iar problema dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare nu se poate analiza decât în cadrul circumstanţelor speţei. În cauză, după ce a examinat în mod succesiv căile de atac ale reclamantului, Curtea de Apel Piteşti a confirmat deciziile instanţelor inferioare, întrucât nu a descoperit niciun motiv pentru a le modifica. Pronunţându‑se astfel, curtea de apel a integrat motivele prezentate de instanţele inferioare pentru a-şi întemeia. Prin urmare, referindu-se la motivele invocate de instanţele inferioare, în special la interesul superior al copilului, pentru a respinge acţiunea reclamantului, este necesar să se răspundă la chestiunea de a şti dacă motivarea prin integrare utilizată de curtea de apel răspundea cerinţelor art. 6 § 1 în circumstanţele speţei, În această privinţă, trebuie să se sublinieze că judecătoria şi tribunalul au analizat cererea reclamantului şi că nu este de competenţa Curţii să îşi impună avizul în pofida celui al instanţelor naţionale, emis după analiza tuturor intereselor în cauză.
C. Capătul de cerere întemeiat pe art. 14 şi 8 din convenţie, coroborate
Reclamantul consideră că limitarea dreptului său de vizitare la două ore pe săptămână rezultă dintr-o discriminare bazată pe calitatea sa de tată. În special, acesta pretinde că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa în raport cu fosta sa soţie, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, în raport cu bunicii materni.
Curtea a reamintit că doar diferenţele nejustificate de tratament al persoanelor în raport cu altele care se află în situaţii similare pot ridica o problemă din perspectiva art. 14 din convenţie. Or, reclamantul recurge, pe de o parte, la afirmaţii generale, şi îşi reiterează, pe de altă parte, argumentele întemeiate pe limitarea drepturilor sale părinteşti. Aceste argumente se confundă cu cele formulate din perspectiva art. 8. De altfel, persoana în cauză nu a susţinut că discriminarea în privinţa taţilor în raport cu mamele rezultă din legislaţia relevantă sau dintr-o diferenţă procedurală În plus, niciun element aflat la dosar nu permite să se afirme că respectiva conduită a instanţelor a fost motivată prin calitatea de tată a reclamantului. Deciziile adoptate pe parcursul întregii proceduri arată suficient că instanţele s-au orientat în funcţie de elemente precum vârsta copilului şi ritmul său de viaţă Prin urmare, Curtea a apreciaat că niciun indiciu referitor la discriminarea întemeiată pe calitatea de tată a reclamantului nu poate fi identificat pe baza elementelor prezentate de persoana în cauză.
Reclamantul susţine si că mama sa a suferit o discriminare ca urmare a imposibilităţii de a avea relaţii personale cu nepotul său în raport cu părinţii fostei sale soţii.
Curtea a constatat că D.E. nu a sesizat Curtea în prezenta cerere.
D. Capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie
Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul contestă aprecierea faptelor şi a probelor şi interpretarea legii oferită de instanţe în cadrul procedurii interne.
Curtea a reamintit că nu este sarcina sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, deoarece, deşi convenţia garantează, la art. 6, dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi aprecierea probelor şi interpretarea dreptului intern, domenii care sunt în primul rând de competenţa instanţelor naţionale.
În speţă, reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. Acesta a putut să prezinte, în diverse etape ale acesteia, argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale, iar deciziile de respingere a acţiunii sale au fost motivate, atât în primă instanţă, cât şi în apel şi în recurs. Curtea nu identifică, în procedura în litigiu, considerată în ansamblul său, niciun indiciu privind inechitatea sau caracterul arbitrar care putea ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie.
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr. 10520/09
formulate de Marius Ovidiu DOBRESCU
împotriva României
Motivarea prin integrare a motivelor instantelor inferioare răspunde cerinţelor Conventiei, in masura in care motivele integrate corespund exigentelor art. 6 § 1.
Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii de familie, pe motiv că restrângerea dreptului de vizitare a minorului nu i-ar permite să dezvolte relaţii personale cu fiul său şi că sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit prin hotararile instantelor interne, reprezintă o ingerinţă disproporţionată în exercitarea drepturilor sale părinteşti.
Din perspectiva art. 8, coroborat cu art. 14 din convenţie, acesta consideră că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa, în raport cu mama copilului, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, aceasta din urmă fiind defavorizată în raport cu bunicii materni.
Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul s-a plâns si de modul în care instanţele interne au evaluat elementele probatorii şi au aplicat legea.
Curtea a declarat cererea inadmisibilă, reţinând, în esenţã, urmãtoarele:
A. Circumstanţele cauzei
Prin hotărârea din 18 decembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a stabilit un drept de vizitare pentru tatal minorului D.V., născut la 10 septembrie 2004, în fiecare miercuri, de la ora 17.00 la ora 19.00, la domiciliul mamei minorului, cu următoarea motivaţie:
„instanţa apreciază că cererea (reclamantului) de a întreţine legături personale cu minorul, la domiciliul său, de vineri până duminică, nu poate fi admisă, în ciuda faptului că acesta dispune de condiţii materiale adecvate, deoarece minorul în vârstă de trei ani şi trei luni nu poate fi separat brusc de mediul în care creşte şi cu care este obişnuit, întrucât vârsta sa fragedă nu îi permite să înţeleagă aceste schimbări.
În consecinţă, pentru a stabili modalităţile de exercitare a dreptului de a întreţine legături personale cu minorul, (instanţa) va ţine seama cu prioritate de interesul copilului, admiţând parţial acţiunea (reclamantului), care îşi va putea exercita dreptul de a întreţine legături personale cu minorul în fiecare miercuri, între orele 17.00 şi 19.00, la domiciliul pârâtei.
(Reclamantul) va avea posibilitatea de a solicita stabilirea unui alt program pe măsură ce fiul său va creşte şi va deveni conştient de importanţa relaţiilor cu tatăl său”.
Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin hotărârea din 21 martie 2008 a Tribunalului Vâlcea.
Hotărârea instanţei era motivată astfel:
„La pronunţarea hotărârii sale, judecătoria nu a depăşit dispoziţiile legale, dat fiind că nu există norme imperative pentru a stabili un anumit program de vizitare pentru părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul; astfel, poate fi contestată doar temeinicia hotărârii, şi nu legalitatea acesteia [...]
Pentru a stabili programul (de vizitare), judecătoria a luat în considerare, în mod corect, faptul că (reclamantul) pleca deseori în străinătate, [...], ceea ce acesta nu a contestat [...].
De asemenea, din elementele aflate la dosar rezultă că, la sfârşitul săptămânii, copilul pleacă în mod periodic cu mama sa la părinţii acesteia, în alt oraş, motiv pentru care programul său obişnuit riscă să fie perturbat, având în vedere că vârsta sa, de trei ani, nu îi permite să înţeleagă motivele schimbării modului său de viaţă.
Judecătoria a reţinut că, pe măsură ce minorul va creşte, [reclamantul] va putea solicita modificarea dreptului [de vizitare].
Argumentul [reclamantului], potrivit căruia programul stabilit i-ar restrânge dreptul, este nefondat, dat fiind că [...], pentru a nu afecta copilul în timpul vizitelor, va trebui să facă dovada unui comportament civilizat şi decent în privinţa fostei sale soţii, depăşind rivalităţile, în vederea protejării minorului. Instanţa apreciază că, indiferent de relaţiile dintre părinţi, dezvoltarea unui copil de trei ani este mai armonioasă dacă se află în prezenţa ambilor părinţi, cel puţin până când ajunge la vârsta la care va fi în măsură să înţeleagă consecinţele unui divorţ”.
Prin hotărârea definitivă din 13 august 2008, rămasă definitivă la 5 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul ca nefondat.
Curtea de apel a constatat, pe de o parte, că cererea reclamantului privind stabilirea unui drept de vizitare fusese admisă şi că, pentru stabilirea acestui drept, instanţele inferioare ţinuseră seama de elementele aflate la dosar. Pe de altă parte, aceasta a constatat că
„Instanţa de fond a ţinut seama de vârsta fragedă a minorului, care ar suporta şi ar înţelege cu dificultate anumite schimbări. În mod evident, [această instanţă] a avut în vedere interesul superior al minorului”.
…………………………………..
„Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate. Prin stabilirea modalităţilor în vederea menţinerii legăturilor cu minorul, instanţa [de fond] a intenţionat să îi asigure acestuia o bună dezvoltare fizică, psihică, intelectuală şi morală”.
B. Capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie
Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat. Prin urmare, măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat la art. 8 din convenţie.
Deciziile instanţelor naţionale, care determină sfera de aplicare a dreptului de vizitare reprezintă o măsură conformă cu dispoziţiile convenţiei, în măsura în care aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într‑o societate democratică.
Pentru a cerceta dacă o mãsura în litigiu este „necesară într-o societate democratică”, trebuie avuta în vedere cauza în ansamblu, analizând dacă motivele invocate pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din Conventie si tinând cont de faptul că trebuie pastrat un echilibru just între interesele copilului şi cele ale părintelui, acordându-se o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui.
In speţă, Curtea a apreciat ca:
· Deciziile prin care programul de vizitare al reclamantului este limitat la două ore pe săptămână se interpretează ca fiind o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, garantat la art. 8 § 1 din convenţie.
Ingerinţa era prevăzută de lege, dat fiind că programul de vizitare s-a întemeiat pe dispoziţiile din Codul familiei iar măsura contestată de reclamant urmărea în mod evident protecţia intereselor copilului si prin urmare, aceasta urmărea un scop legitim, în sensul art. 8 § 2 din convenţie
Instanţele naţionale şi‑au întemeiat deciziile pe interesul superior al copilului, care ar continua să stea cu persoana căreia îi fusese încredinţat. Acestea au luat, desigur, în considerare vârsta foarte fragedă a copilului, programul regulat de viaţă a acestuia şi consecinţele pe care schimbările acestui program le‑ar putea avea asupra sa. În plus, deşi au luat act de relaţiile încordate dintre părinţi, acestea au considerat important pentru copil să se afle în compania ambilor săi părinţi. În afară de aceasta, potrivit dosarului, reclamantul nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale că, din cauza obligaţiilor sale profesionale, care se desfăşurau în străinătate, programul de vizitare stabilit de instanţe făcea imposibil orice contact cu copilul.Desi ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului a arătat că persoana în cauză dispunea de condiţii materiale adecvate pentru găzduirea copilului la domiciliul său, anchetatorii au lăsat la latitudinea instanţelor interne stabilirea unui drept de vizitare. În plus, pentru a pronunţa aceste decizii, instanţele naţionale au fost în contact direct cu experţii şi cu martori, aflându‑se, prin urmare, într‑o poziţie mai bună decât instanţa europeană pentru a găsi echilibrul just între interesele în cauză (Hoppe împotriva Germaniei, nr. 28422/95, pct. 50 in fine, 5 decembrie 2002).
Curtea nu se îndoieşte de relevanţa motivelor reţinute de instanţele naţionale, totuşi este necesar să se determine, în funcţie de circumstanţele cauzei şi, în special, de gravitatea deciziilor care trebuie luate, dacă reclamantul a putut juca un rol suficient de important în procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a-i asigura protecţia necesară a intereselor sale. În acest sens, Curtea a constatat că reclamantul, reprezentat de consilierul său, a avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele şi de a prezenta probe. În cauză, reclamantul a luat cunoştinţă de elementele aflate la dosar şi a putut să le comenteze. În plus, acesta a avut posibilitatea de a contesta în apel şi în recurs durata programului de vizitare stabilit. În afară de aceasta, reiese din dosar că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de probă care au fost prezentate şi dezbătute în mod liber la şedinţe. În măsura în care nicio dispoziţie legală nu impune un program de vizitare, acesta din urmă este stabilit în funcţie de circumstanţe concrete. Or, după cum a subliniat deja în numeroase rânduri, nu este de competenţa Curţii sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, în absenţa caracterului arbitrar, ceea ce nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii din 13 august 2008 de către Curtea de Apel Piteşti, Curtea reaminteşte că, în cazul în care instanţele sunt obligate să îşi motiveze deciziile, acest lucru nu se poate înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei, iar problema dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare nu se poate analiza decât în cadrul circumstanţelor speţei. În cauză, după ce a examinat în mod succesiv căile de atac ale reclamantului, Curtea de Apel Piteşti a confirmat deciziile instanţelor inferioare, întrucât nu a descoperit niciun motiv pentru a le modifica. Pronunţându‑se astfel, curtea de apel a integrat motivele prezentate de instanţele inferioare pentru a-şi întemeia. Prin urmare, referindu-se la motivele invocate de instanţele inferioare, în special la interesul superior al copilului, pentru a respinge acţiunea reclamantului, este necesar să se răspundă la chestiunea de a şti dacă motivarea prin integrare utilizată de curtea de apel răspundea cerinţelor art. 6 § 1 în circumstanţele speţei, În această privinţă, trebuie să se sublinieze că judecătoria şi tribunalul au analizat cererea reclamantului şi că nu este de competenţa Curţii să îşi impună avizul în pofida celui al instanţelor naţionale, emis după analiza tuturor intereselor în cauză.
C. Capătul de cerere întemeiat pe art. 14 şi 8 din convenţie, coroborate
Reclamantul consideră că limitarea dreptului său de vizitare la două ore pe săptămână rezultă dintr-o discriminare bazată pe calitatea sa de tată. În special, acesta pretinde că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa în raport cu fosta sa soţie, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, în raport cu bunicii materni.
Curtea a reamintit că doar diferenţele nejustificate de tratament al persoanelor în raport cu altele care se află în situaţii similare pot ridica o problemă din perspectiva art. 14 din convenţie. Or, reclamantul recurge, pe de o parte, la afirmaţii generale, şi îşi reiterează, pe de altă parte, argumentele întemeiate pe limitarea drepturilor sale părinteşti. Aceste argumente se confundă cu cele formulate din perspectiva art. 8. De altfel, persoana în cauză nu a susţinut că discriminarea în privinţa taţilor în raport cu mamele rezultă din legislaţia relevantă sau dintr-o diferenţă procedurală În plus, niciun element aflat la dosar nu permite să se afirme că respectiva conduită a instanţelor a fost motivată prin calitatea de tată a reclamantului. Deciziile adoptate pe parcursul întregii proceduri arată suficient că instanţele s-au orientat în funcţie de elemente precum vârsta copilului şi ritmul său de viaţă Prin urmare, Curtea a apreciaat că niciun indiciu referitor la discriminarea întemeiată pe calitatea de tată a reclamantului nu poate fi identificat pe baza elementelor prezentate de persoana în cauză.
Reclamantul susţine si că mama sa a suferit o discriminare ca urmare a imposibilităţii de a avea relaţii personale cu nepotul său în raport cu părinţii fostei sale soţii.
Curtea a constatat că D.E. nu a sesizat Curtea în prezenta cerere.
D. Capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie
Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul contestă aprecierea faptelor şi a probelor şi interpretarea legii oferită de instanţe în cadrul procedurii interne.
Curtea a reamintit că nu este sarcina sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, deoarece, deşi convenţia garantează, la art. 6, dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi aprecierea probelor şi interpretarea dreptului intern, domenii care sunt în primul rând de competenţa instanţelor naţionale.
În speţă, reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. Acesta a putut să prezinte, în diverse etape ale acesteia, argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale, iar deciziile de respingere a acţiunii sale au fost motivate, atât în primă instanţă, cât şi în apel şi în recurs. Curtea nu identifică, în procedura în litigiu, considerată în ansamblul său, niciun indiciu privind inechitatea sau caracterul arbitrar care putea ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie.
