CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
50. Curtea reaminteşte că publicitatea procedurii organelor judiciare menţionate la art. 6 § 1 protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public; de asemenea, aceasta constituie unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în curţi şi tribunale. Prin transparenţa pe care o conferă administrării justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1:procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Locul important pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într‑o societate democratică determină Curtea, în exercitarea controlului care îi revine în materie, să examineze realităţile procedurii în cauză (Pretto şi alţii împotriva Italiei, 8 decembrie 1983, pct. 21-22, seria A, nr. 71).
51. În speţă, Curtea observă că, prin interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu.
Or, ordonanţa respectivă şi regulamentul de punere în aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la art. 121 C. proc. civ. care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.
Instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin Ordonanţa nr. 26/2000 pentru alte acţiuni, mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun în materie.
52. Pe lângă faptul că pare astfel că absenţa publicităţii procedurii este contrară normelor de procedură internă, Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul nu invocă niciun motiv, dintre cele enumerate la art. 6 sau în legislaţia internă, care să permită justificarea desfăşurării cu uşile închise şi absenţa unei şedinţe publice şi, pe de altă parte, că reclamanta solicitase în mod explicit desfăşurarea unei şedinţe publice (a se vedea, mutatis mutandis, Guisset împotriva Franţei, nr. 33933/96, pct. 74, CEDO 2000‑IX).
53. În mod evident, prezenţa reprezentantului reclamantei a fost asigurată cu ocazia dezbaterilor, iar pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică.
54. Totuşi, Curtea observă, asemenea reclamantei, că miza litigiului era dizolvarea federaţiei reclamante, formată din mai multe zeci de asociaţii şi ai cărei membri aveau interesul legitim de a asista la dezbateri.
55. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea distinge cu claritate un prejudiciu real adus reclamantei din cauza lipsei şedinţelor publice: asociaţiile membre nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Deşi reclamanta i‑a putut informa pe aceştia cu privire la desfăşurarea procedurii, Curtea consideră că această opţiune nu înlocuieşte posibilitatea reală a membrilor de a participa la şedinţe şi, cu siguranţă, nu poate contribui la păstrarea încrederii în sistemul juridic.
56. Curtea observă că un număr ce nu poate fi neglijat de asociaţii au părăsit federaţia pentru a se alătura AGVPS‑Bucureşti sau au fost nevoite să declare că nu erau afiliate la o altă AGVPS înainte de a fi admise în AGVPS‑Bucureşti. În acest context, Curtea consideră că declaraţiile reclamantei cu privire la presiunile exercitate asupra acesteia şi membrilor acesteia nu sunt neîntemeiate.
57. Din aceste motive, Curtea consideră că federaţia reclamantă a suferit un prejudiciu real ca urmare a lipsei şedinţelor publice şi că, hotărând să urmeze o procedură confidenţială, instanţele interne i‑au încălcat acesteia dreptul la judecarea cauzei sale în mod public.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a fost încălcat art. 6 § 1 cu privire la acest aspect.
58. Această concluzie scuteşte Curtea de la examinarea celorlalte capete de cerere invocate de reclamantă din perspectiva art. 6.
51. În speţă, Curtea observă că, prin interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu.
Or, ordonanţa respectivă şi regulamentul de punere în aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la art. 121 C. proc. civ. care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.
Instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin Ordonanţa nr. 26/2000 pentru alte acţiuni, mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun în materie.
52. Pe lângă faptul că pare astfel că absenţa publicităţii procedurii este contrară normelor de procedură internă, Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul nu invocă niciun motiv, dintre cele enumerate la art. 6 sau în legislaţia internă, care să permită justificarea desfăşurării cu uşile închise şi absenţa unei şedinţe publice şi, pe de altă parte, că reclamanta solicitase în mod explicit desfăşurarea unei şedinţe publice (a se vedea, mutatis mutandis, Guisset împotriva Franţei, nr. 33933/96, pct. 74, CEDO 2000‑IX).
53. În mod evident, prezenţa reprezentantului reclamantei a fost asigurată cu ocazia dezbaterilor, iar pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică.
54. Totuşi, Curtea observă, asemenea reclamantei, că miza litigiului era dizolvarea federaţiei reclamante, formată din mai multe zeci de asociaţii şi ai cărei membri aveau interesul legitim de a asista la dezbateri.
55. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea distinge cu claritate un prejudiciu real adus reclamantei din cauza lipsei şedinţelor publice: asociaţiile membre nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Deşi reclamanta i‑a putut informa pe aceştia cu privire la desfăşurarea procedurii, Curtea consideră că această opţiune nu înlocuieşte posibilitatea reală a membrilor de a participa la şedinţe şi, cu siguranţă, nu poate contribui la păstrarea încrederii în sistemul juridic.
56. Curtea observă că un număr ce nu poate fi neglijat de asociaţii au părăsit federaţia pentru a se alătura AGVPS‑Bucureşti sau au fost nevoite să declare că nu erau afiliate la o altă AGVPS înainte de a fi admise în AGVPS‑Bucureşti. În acest context, Curtea consideră că declaraţiile reclamantei cu privire la presiunile exercitate asupra acesteia şi membrilor acesteia nu sunt neîntemeiate.
57. Din aceste motive, Curtea consideră că federaţia reclamantă a suferit un prejudiciu real ca urmare a lipsei şedinţelor publice şi că, hotărând să urmeze o procedură confidenţială, instanţele interne i‑au încălcat acesteia dreptul la judecarea cauzei sale în mod public.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a fost încălcat art. 6 § 1 cu privire la acest aspect.
58. Această concluzie scuteşte Curtea de la examinarea celorlalte capete de cerere invocate de reclamantă din perspectiva art. 6.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 11 DIN CONVENŢIE
59. Reclamanta denunţă o atingere adusă libertăţii de asociere ca urmare a dizolvării sale, pe care o consideră arbitrară. Aceasta invocă art. 11 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
59. Reclamanta denunţă o atingere adusă libertăţii de asociere ca urmare a dizolvării sale, pe care o consideră arbitrară. Aceasta invocă art. 11 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Motivarea Curţii
65. Curtea observă că părţile recunosc de comun acord că dizolvarea federaţiei reclamante a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de asociere. O asemenea ingerinţă încalcă art. 11, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, vizează unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la § 2 al acestui articol şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.
66. Conform Curţii, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 54‑56 din Ordonanţa nr. 26/2000.Fiind vorba de existenţa unui scop legitim, Curtea consideră că măsura avea ca scop organizarea tehnică a vânătorii şi gestionarea patrimoniului cinegetic, referindu‑se astfel la „protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi” (a se vedea, mutatis mutandis, Baudiniere împotriva Franţei (dec.), nr. 25708/03, 6 decembrie 2007) În acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că organizarea şi reglementarea unei activităţi de petrecere a timpului liber poate ţine de o responsabilitate a statului, în special în temeiul obligaţiei de a asigura, în numele colectivităţii, siguranţa bunurilor şi a persoanelor [a se vedea, mutatis mutandis, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 108, CEDO 1999‑III].
67. În această ultimă privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de un drept de verificare a conformităţii scopului şi activităţilor unei asociaţii cu regulile stabilite de legislaţie, dar că acestea trebuie să se folosească de dreptul menţionat în mod adecvat cu obligaţiile lor în temeiul Convenţiei şi sub rezerva controlului organelor acesteia.
În consecinţă, excepţiile prevăzute la art. 11 necesită o interpretare strictă, numai motive convingătoare şi imperative putând justifica restricţii privind libertatea de asociere. Pentru a se pronunţa într-un asemenea caz cu privire la existenţa unei necesităţi în sensul art. 11 § 2, statele dispun numai de o marjă de apreciere redusă, care este dublată de un control european riguros bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile care o aplică, inclusiv cele ale unei instanţe independente (Bota, citată anterior, şi hotărârile citate în aceasta).
68. Ca regulă generală, Curtea admite că, în anumite cazuri de nerespectare din partea unei asociaţii a formalităţilor juridice rezonabile pe care trebuie să le îndeplinească cu privire la înfiinţarea, funcţionarea şi organigrama sa, marja de apreciere a statelor poate include dreptul de a aduce atingere - cu condiţia ca aceasta să rămână proporţională – libertăţii de asociere (Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjan, nr. 37083/03, pct. 72, CEDO 2009‑…).
69. Rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 11, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 11, bazându‑se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, nr. 46626/99, pct. 49, CEDO 2005‑I (extrase)].
70. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că, potrivit Ordonanţei nr. 26/2000, reclamanta ar fi putut contesta acordarea statutului de asociaţie de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti; aceasta ar fi putut solicita să i se recunoască şi ei acest statut (având în vedere că, în temeiul Legii nr. 103/1996, AGVPS trebuia să aibă acest statut).
71. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că reclamanta nu se plânge de faptul că, din cauza acordării statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti, ar fi fost obligată să se afilieze la aceasta pentru a-şi putea continua activităţile. Prin urmare, examinarea Curţii nu se referă la un asemenea capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Vordur Olafsson împotriva Islandei, nr. 20161/06, pct. 45, 27 aprilie 2010).
72. Motivul principal pentru care instanţele au dispus dizolvarea asociaţiei reclamante a fost faptul că aceasta nu obţinuse statutul de utilitate publică. Or, ministerul de resort o informase pe aceasta, la 11 septembrie 2001, că putea recurge la procedura de dizolvare şi îi solicitase, la 9 ianuarie 2002, să îşi aducă statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 – ceea ce putea să însemne, în egală măsură, obţinerea statutului de utilitate publică sau încetarea eliberării autorizaţiilor şi permiselor de vânătoare neconforme. Totuşi, reclamanta nu a răspuns acestor cereri, nici măcar pentru a contesta pretinsa lipsă de conformitate a statutului său cu legislaţia sau pentru a contesta acordarea statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti.
73. Prin urmare, dacă putem admite buna‑credinţă a reclamantei înainte de 11 septembrie 2001, având în vedere că statutul său fusese confirmat de instanţe la 20 iunie 2000 şi că aceasta îşi desfăşurase activităţile aparent fără nicio piedică până la 8 august 2001, data cererii de dizolvare introduse de AGVPS‑Bucureşti, putem recunoaşte cu greu aceeaşi bună‑credinţă după primirea de către reclamantă a avertismentelor emise de minister şi pe care aceasta nu le-a respectat (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 76).
74. De asemenea, trebuie observat că ministerul nu a intervenit în procedura de dizolvare decât după expirarea termenului de trei luni acordat de Ordonanţa nr. 56/2001 pentru punerea în conformitate a statutului cu legea. Prin urmare, acestuia nu i se poate reproşa că nu a oferit asociaţiei o posibilitate reală de a remedia situaţia înainte de începerea procedurii de dizolvare (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 77)
75. Desigur, procedura de anulare a deciziei administrative de anulare a permiselor eliberate de celelalte AGVPS, inclusiv reclamanta, era în continuare pendinte la momentul pronunţării dizolvării. Totuşi, această procedură nu se referea la acelaşi capăt de cerere şi avea deci o incidenţă limitată asupra procedurii de dizolvare. În plus, hotărârea pronunţată în primă instanţă a confirmat anularea chiar înainte de adoptarea deciziei de dizolvare.
76. În plus, Curtea observă, asemenea Guvernului, că, examinând cererea de dizolvare, instanţele erau sesizate cu un capăt de cerere diferit de cel introdus în faţa parchetului şi că, astfel, nu poate specula cu privire la impactul pe care ordonanţele de încetare a urmăririi penale pronunţate ulterior l-ar fi putut avea în procedura de dizolvare.
Curtea observă că procurorul a dispus totuşi confiscarea documentelor şi că, la 14 septembrie 2004, Înalta Curte a confirmat anularea dispusă de minister.
77. Rezultă că motivele invocate de autorităţi pentru dizolvarea federaţiei reclamante erau „pertinente şi suficiente” şi că măsura luată era proporţională cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, necesară într‑o societate democratică.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă, art. 11 din Convenţie.
65. Curtea observă că părţile recunosc de comun acord că dizolvarea federaţiei reclamante a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de asociere. O asemenea ingerinţă încalcă art. 11, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, vizează unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la § 2 al acestui articol şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.
66. Conform Curţii, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 54‑56 din Ordonanţa nr. 26/2000.Fiind vorba de existenţa unui scop legitim, Curtea consideră că măsura avea ca scop organizarea tehnică a vânătorii şi gestionarea patrimoniului cinegetic, referindu‑se astfel la „protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi” (a se vedea, mutatis mutandis, Baudiniere împotriva Franţei (dec.), nr. 25708/03, 6 decembrie 2007) În acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că organizarea şi reglementarea unei activităţi de petrecere a timpului liber poate ţine de o responsabilitate a statului, în special în temeiul obligaţiei de a asigura, în numele colectivităţii, siguranţa bunurilor şi a persoanelor [a se vedea, mutatis mutandis, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 108, CEDO 1999‑III].
67. În această ultimă privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de un drept de verificare a conformităţii scopului şi activităţilor unei asociaţii cu regulile stabilite de legislaţie, dar că acestea trebuie să se folosească de dreptul menţionat în mod adecvat cu obligaţiile lor în temeiul Convenţiei şi sub rezerva controlului organelor acesteia.
În consecinţă, excepţiile prevăzute la art. 11 necesită o interpretare strictă, numai motive convingătoare şi imperative putând justifica restricţii privind libertatea de asociere. Pentru a se pronunţa într-un asemenea caz cu privire la existenţa unei necesităţi în sensul art. 11 § 2, statele dispun numai de o marjă de apreciere redusă, care este dublată de un control european riguros bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile care o aplică, inclusiv cele ale unei instanţe independente (Bota, citată anterior, şi hotărârile citate în aceasta).
68. Ca regulă generală, Curtea admite că, în anumite cazuri de nerespectare din partea unei asociaţii a formalităţilor juridice rezonabile pe care trebuie să le îndeplinească cu privire la înfiinţarea, funcţionarea şi organigrama sa, marja de apreciere a statelor poate include dreptul de a aduce atingere - cu condiţia ca aceasta să rămână proporţională – libertăţii de asociere (Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjan, nr. 37083/03, pct. 72, CEDO 2009‑…).
69. Rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 11, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 11, bazându‑se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, nr. 46626/99, pct. 49, CEDO 2005‑I (extrase)].
70. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că, potrivit Ordonanţei nr. 26/2000, reclamanta ar fi putut contesta acordarea statutului de asociaţie de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti; aceasta ar fi putut solicita să i se recunoască şi ei acest statut (având în vedere că, în temeiul Legii nr. 103/1996, AGVPS trebuia să aibă acest statut).
71. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că reclamanta nu se plânge de faptul că, din cauza acordării statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti, ar fi fost obligată să se afilieze la aceasta pentru a-şi putea continua activităţile. Prin urmare, examinarea Curţii nu se referă la un asemenea capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Vordur Olafsson împotriva Islandei, nr. 20161/06, pct. 45, 27 aprilie 2010).
72. Motivul principal pentru care instanţele au dispus dizolvarea asociaţiei reclamante a fost faptul că aceasta nu obţinuse statutul de utilitate publică. Or, ministerul de resort o informase pe aceasta, la 11 septembrie 2001, că putea recurge la procedura de dizolvare şi îi solicitase, la 9 ianuarie 2002, să îşi aducă statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 – ceea ce putea să însemne, în egală măsură, obţinerea statutului de utilitate publică sau încetarea eliberării autorizaţiilor şi permiselor de vânătoare neconforme. Totuşi, reclamanta nu a răspuns acestor cereri, nici măcar pentru a contesta pretinsa lipsă de conformitate a statutului său cu legislaţia sau pentru a contesta acordarea statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti.
73. Prin urmare, dacă putem admite buna‑credinţă a reclamantei înainte de 11 septembrie 2001, având în vedere că statutul său fusese confirmat de instanţe la 20 iunie 2000 şi că aceasta îşi desfăşurase activităţile aparent fără nicio piedică până la 8 august 2001, data cererii de dizolvare introduse de AGVPS‑Bucureşti, putem recunoaşte cu greu aceeaşi bună‑credinţă după primirea de către reclamantă a avertismentelor emise de minister şi pe care aceasta nu le-a respectat (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 76).
74. De asemenea, trebuie observat că ministerul nu a intervenit în procedura de dizolvare decât după expirarea termenului de trei luni acordat de Ordonanţa nr. 56/2001 pentru punerea în conformitate a statutului cu legea. Prin urmare, acestuia nu i se poate reproşa că nu a oferit asociaţiei o posibilitate reală de a remedia situaţia înainte de începerea procedurii de dizolvare (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 77)
75. Desigur, procedura de anulare a deciziei administrative de anulare a permiselor eliberate de celelalte AGVPS, inclusiv reclamanta, era în continuare pendinte la momentul pronunţării dizolvării. Totuşi, această procedură nu se referea la acelaşi capăt de cerere şi avea deci o incidenţă limitată asupra procedurii de dizolvare. În plus, hotărârea pronunţată în primă instanţă a confirmat anularea chiar înainte de adoptarea deciziei de dizolvare.
76. În plus, Curtea observă, asemenea Guvernului, că, examinând cererea de dizolvare, instanţele erau sesizate cu un capăt de cerere diferit de cel introdus în faţa parchetului şi că, astfel, nu poate specula cu privire la impactul pe care ordonanţele de încetare a urmăririi penale pronunţate ulterior l-ar fi putut avea în procedura de dizolvare.
Curtea observă că procurorul a dispus totuşi confiscarea documentelor şi că, la 14 septembrie 2004, Înalta Curte a confirmat anularea dispusă de minister.
77. Rezultă că motivele invocate de autorităţi pentru dizolvarea federaţiei reclamante erau „pertinente şi suficiente” şi că măsura luată era proporţională cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, necesară într‑o societate democratică.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă, art. 11 din Convenţie.
