CAUZA FUŞCĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 34630/07)
Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul a părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ nu este absolută.
(Cererea nr. 34630/07)
Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul a părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ nu este absolută.
1. Principii relevante
32. Curtea observă că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005).
33. În plus, deşi scopul principal al art. 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie realizat între interesele contradictorii ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
34. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a pune în aplicare măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include dreptul părinţilor de a se întâlni cu copiii lor şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita aceste întâlniri (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56673/00, pct. 49, CEDO 2003‑V). Acesta nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în îngrijirea statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire (a se vedea, inter alia, Olsson împotriva României, nr. 2, 27 noiembrie 1992, pct. 90, Seria A nr. 250), ci şi în cazurile în care, între părinţi şi/sau alţi membri din familia copilului, apar dispute cu privire la întâlnirile şi locuinţa copiilor (a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, Seria A, nr. 299).
35. Totuşi, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul a părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ nu este absolută (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58). Este posibil ca stabilirea întâlnirilor să nu se realizeze imediat şi să necesite măsuri pregătitoare sau graduale. Cooperarea şi înţelegerea între toţi cei implicaţi va fi întotdeauna un element important. Deşi autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în această privinţă trebuie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât şi drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, în special interesul copilului şi drepturile lui sau ale ei în temeiul art. 8 din Convenţie [a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Olsson (nr. 2), citată anterior, pct. 90]. 36. Ceea ce este decisiv este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în executare care poate fi solicitată în mod rezonabil în circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128, şi Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 59, 24 aprilie 2003). 37. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el (a se vedea Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102).
38. De asemenea, Curtea reaminteşte concluzia la care a ajuns în cauza Glaser împotriva Regatului Unit, (nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000) şi anume că participarea activă a părinţilor în procedurile ce îl privesc pe copil este obligatorie în temeiul art. 8 din Convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestuia şi că atunci când un reclamant, precum în acest caz, solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare.
2. Motivarea Curţii
39. Curtea observă că este de la sine înţeles ca legătura dintre reclamant şi copilul acestuia să intre sub incidenţa „vieţii de familie”, în sensul art. 8 din Convenţie.
40. În ceea ce priveşte fondul prezentei cauze, Curtea subliniază că reclamantului i-a fost acordat, prin hotărâri judecătoreşti, dreptul de vizitare periodică a copilului care locuia cu mama lui. Se pare că problemele privind punerea în executare a acestui drept de vizitare au apărut imediat după ce acesta a fost stabilit de instanţele interne, iar reclamantul a fost nevoit să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc pentru executarea dreptului său de vizitare.
41. În acest sens, instanţele interne au admis cererile reclamantului de punere în executare a hotărârii fără punere în întârziere; cererea sa, introdusă la 8 decembrie 2005, a fost admisă la 14 decembrie 2005, iar cererea introdusă la 17 februarie 2006 a fost admisă la 24 februarie 2006. Executorul judecătoresc a luat măsuri imediate de punere în aplicare a hotărârilor, prin emiterea notificărilor şi prin însoţirea reclamantului la domiciliul copilului, la datele stabilite pentru vizite.
42. Cu toate că este adevărat că încercările de punere în executare nu au avut succes, Curtea observă că atitudinea mamei nu a fost singurul motiv pentru care vizitele au eşuat, deşi aceasta a contribuit semnificativ la împiedicarea copilului să îşi vadă tatăl. Rapoartele întocmite de executorul judecătoresc precizează că eşecul ultimelor încercări s‑a datorat în parte şi împotrivirii copilului de a se întâlni cu tatăl lui. De asemenea, executorul judecătoresc a respectat dorinţa reclamantului de a nu-l lua pe copil împotriva voinţei sale.
43. Într-o asemenea situaţie delicată, Curtea consideră dificil de crezut că orientarea privind procedura normală de punere în executare în dreptul civil ar fi putut îmbunătăţi situaţia. Curtea consideră că situaţia concretă a indicat în mod clar că era necesară o apropiere de copil mai uşoară şi mai sensibilă pentru punerea în executare cu succes a dreptului de vizitare.
44. În acest sens, Curtea reiterează concluziile sale din cauza Lafargue (citată anterior, pct. 97), conform cărora statul pârât avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a facilita legătura dintre părinte şi copil, astfel cum s-a demonstrat prin întâlnirile organizate de serviciile sociale între reclamantul în cauză şi copil, în prezenţa psihologilor.
45. Curtea reaminteşte că, de obicei, este în interesul copilului să păstreze legătura cu ambii părinţi (Gnahoré împotriva Franţei,nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX). Ţinând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că ar fi fost important să se analizeze toate căile disponibile pentru a facilita păstrarea acestor legături, prin implicarea serviciilor sociale sau în alt mod. Dată fiind vârsta fragedă a copilului, Curtea consideră că se poate apela cu succes la servicii de consiliere sau sprijin psihologic pentru a se asigura păstrarea unei relaţii între copil şi reclamant în viitor. Această concluzie este susţinută şi de opinia Curţii conform căreia autorităţile naţionale, prin avantajul contactului direct cu toate persoanele implicate, sunt mai în măsură să hotărască ce este în interesul copilului şi să ia măsurile necesare în acest sens. Se poate ca reclamantul să nu fi încercat să folosească asemenea servicii pentru îmbunătăţirea legăturii sale cu copilul [a se vedea, mutatis mutandis, D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02], solicitând asistenţa serviciilor sociale.
46. În ceea ce priveşte procedura civilă de punere în executare, se pare că reclamantul a renunţat la asistenţa executorului judecătoresc, fără să fi discutat în prealabil cu acesta din urmă despre motivele pentru care nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită sau despre existenţa altor opţiuni disponibile pentru punerea în executare. Curtea înţelege sentimentul de frustrare generat de eşecul acţiunii de punere în executare, care, de asemenea, a început să fie dificilă pentru reclamant, atât din motive financiare, cât şi de altă natură. Cu toate acestea, obligaţia ce trebuia pusă în executare necesita prezenţa tatălui în timpul încercărilor de punere în executare. Nu era posibil ca executorul judecătoresc, persoană necunoscută pentru copil, să meargă singur la domiciliul copilului, să îl ia pe acesta şi să îl ducă apoi la domiciliul reclamantului. Aşa cum s-a menţionat de mai multe ori, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze legătura nu este absolută.
47. În plus, Curtea subliniază că nu are alte informaţii concrete despre încercările de punere în executare efectuate după 4 august 2006, în afară de declaraţiile reclamantului cu privire la eşecul vizitelor la domiciliul copilului. La această dată, în lipsa unei alte informări din partea reclamantului, executorul judecătoresc a suspendat cauza. Pe de altă parte, din declaraţiile reclamantului nu reiese că autorităţile ar fi fost înştiinţate în vreun fel de dificultăţile constante cu care s-a confruntat în punerea în executare a dreptului său de vizitare a copilului. Subliniind faptul că autorităţile publice au obligaţii pozitive în ceea ce priveşte asigurarea punerii în executare a dreptului de vizitare a copilului şi, prin urmare, protejarea dreptului reclamantului la viaţa de familie, Curtea apreciază în acelaşi timp că restabilirea legăturii cu copilul, în circumstanţe atât de delicate, necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor persoanelor implicate, inclusiv din partea reclamantului.
48. În plus, Curtea ţine seama de faptul că procurorul a aplicat două amenzi mamei pentru nerespectarea dreptului de vizitare al reclamantului. Chiar dacă valoarea amenzilor în ambele cazuri nu a fost semnificativă în termeni reali, Curtea consideră că amenzile aplicate nu pot fi considerate extrem de mici, având în vedere venitul ei şi faptul că nişte amenzi mai mari ar fi putut ameninţa bunăstarea copilului [a se vedea D. împotriva Poloniei (dec.), citată anterior]. În plus, plângerile menţionate au fost examinate de procuror destul de prompt.
49. Având în vedere cele de mai sus, deşi înţelege situaţia dificilă a reclamantului, Curtea nu poate să constate decât că, în speţă, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile de a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. În consecinţă, în circumstanţele din prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
32. Curtea observă că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005).
33. În plus, deşi scopul principal al art. 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie realizat între interesele contradictorii ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
34. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a pune în aplicare măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include dreptul părinţilor de a se întâlni cu copiii lor şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita aceste întâlniri (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56673/00, pct. 49, CEDO 2003‑V). Acesta nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în îngrijirea statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire (a se vedea, inter alia, Olsson împotriva României, nr. 2, 27 noiembrie 1992, pct. 90, Seria A nr. 250), ci şi în cazurile în care, între părinţi şi/sau alţi membri din familia copilului, apar dispute cu privire la întâlnirile şi locuinţa copiilor (a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, Seria A, nr. 299).
35. Totuşi, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul a părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ nu este absolută (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58). Este posibil ca stabilirea întâlnirilor să nu se realizeze imediat şi să necesite măsuri pregătitoare sau graduale. Cooperarea şi înţelegerea între toţi cei implicaţi va fi întotdeauna un element important. Deşi autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în această privinţă trebuie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât şi drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, în special interesul copilului şi drepturile lui sau ale ei în temeiul art. 8 din Convenţie [a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Olsson (nr. 2), citată anterior, pct. 90]. 36. Ceea ce este decisiv este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în executare care poate fi solicitată în mod rezonabil în circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128, şi Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 59, 24 aprilie 2003). 37. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el (a se vedea Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102).
38. De asemenea, Curtea reaminteşte concluzia la care a ajuns în cauza Glaser împotriva Regatului Unit, (nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000) şi anume că participarea activă a părinţilor în procedurile ce îl privesc pe copil este obligatorie în temeiul art. 8 din Convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestuia şi că atunci când un reclamant, precum în acest caz, solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare.
2. Motivarea Curţii
39. Curtea observă că este de la sine înţeles ca legătura dintre reclamant şi copilul acestuia să intre sub incidenţa „vieţii de familie”, în sensul art. 8 din Convenţie.
40. În ceea ce priveşte fondul prezentei cauze, Curtea subliniază că reclamantului i-a fost acordat, prin hotărâri judecătoreşti, dreptul de vizitare periodică a copilului care locuia cu mama lui. Se pare că problemele privind punerea în executare a acestui drept de vizitare au apărut imediat după ce acesta a fost stabilit de instanţele interne, iar reclamantul a fost nevoit să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc pentru executarea dreptului său de vizitare.
41. În acest sens, instanţele interne au admis cererile reclamantului de punere în executare a hotărârii fără punere în întârziere; cererea sa, introdusă la 8 decembrie 2005, a fost admisă la 14 decembrie 2005, iar cererea introdusă la 17 februarie 2006 a fost admisă la 24 februarie 2006. Executorul judecătoresc a luat măsuri imediate de punere în aplicare a hotărârilor, prin emiterea notificărilor şi prin însoţirea reclamantului la domiciliul copilului, la datele stabilite pentru vizite.
42. Cu toate că este adevărat că încercările de punere în executare nu au avut succes, Curtea observă că atitudinea mamei nu a fost singurul motiv pentru care vizitele au eşuat, deşi aceasta a contribuit semnificativ la împiedicarea copilului să îşi vadă tatăl. Rapoartele întocmite de executorul judecătoresc precizează că eşecul ultimelor încercări s‑a datorat în parte şi împotrivirii copilului de a se întâlni cu tatăl lui. De asemenea, executorul judecătoresc a respectat dorinţa reclamantului de a nu-l lua pe copil împotriva voinţei sale.
43. Într-o asemenea situaţie delicată, Curtea consideră dificil de crezut că orientarea privind procedura normală de punere în executare în dreptul civil ar fi putut îmbunătăţi situaţia. Curtea consideră că situaţia concretă a indicat în mod clar că era necesară o apropiere de copil mai uşoară şi mai sensibilă pentru punerea în executare cu succes a dreptului de vizitare.
44. În acest sens, Curtea reiterează concluziile sale din cauza Lafargue (citată anterior, pct. 97), conform cărora statul pârât avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a facilita legătura dintre părinte şi copil, astfel cum s-a demonstrat prin întâlnirile organizate de serviciile sociale între reclamantul în cauză şi copil, în prezenţa psihologilor.
45. Curtea reaminteşte că, de obicei, este în interesul copilului să păstreze legătura cu ambii părinţi (Gnahoré împotriva Franţei,nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX). Ţinând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că ar fi fost important să se analizeze toate căile disponibile pentru a facilita păstrarea acestor legături, prin implicarea serviciilor sociale sau în alt mod. Dată fiind vârsta fragedă a copilului, Curtea consideră că se poate apela cu succes la servicii de consiliere sau sprijin psihologic pentru a se asigura păstrarea unei relaţii între copil şi reclamant în viitor. Această concluzie este susţinută şi de opinia Curţii conform căreia autorităţile naţionale, prin avantajul contactului direct cu toate persoanele implicate, sunt mai în măsură să hotărască ce este în interesul copilului şi să ia măsurile necesare în acest sens. Se poate ca reclamantul să nu fi încercat să folosească asemenea servicii pentru îmbunătăţirea legăturii sale cu copilul [a se vedea, mutatis mutandis, D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02], solicitând asistenţa serviciilor sociale.
46. În ceea ce priveşte procedura civilă de punere în executare, se pare că reclamantul a renunţat la asistenţa executorului judecătoresc, fără să fi discutat în prealabil cu acesta din urmă despre motivele pentru care nu s-a prezentat la întâlnirea stabilită sau despre existenţa altor opţiuni disponibile pentru punerea în executare. Curtea înţelege sentimentul de frustrare generat de eşecul acţiunii de punere în executare, care, de asemenea, a început să fie dificilă pentru reclamant, atât din motive financiare, cât şi de altă natură. Cu toate acestea, obligaţia ce trebuia pusă în executare necesita prezenţa tatălui în timpul încercărilor de punere în executare. Nu era posibil ca executorul judecătoresc, persoană necunoscută pentru copil, să meargă singur la domiciliul copilului, să îl ia pe acesta şi să îl ducă apoi la domiciliul reclamantului. Aşa cum s-a menţionat de mai multe ori, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze legătura nu este absolută.
47. În plus, Curtea subliniază că nu are alte informaţii concrete despre încercările de punere în executare efectuate după 4 august 2006, în afară de declaraţiile reclamantului cu privire la eşecul vizitelor la domiciliul copilului. La această dată, în lipsa unei alte informări din partea reclamantului, executorul judecătoresc a suspendat cauza. Pe de altă parte, din declaraţiile reclamantului nu reiese că autorităţile ar fi fost înştiinţate în vreun fel de dificultăţile constante cu care s-a confruntat în punerea în executare a dreptului său de vizitare a copilului. Subliniind faptul că autorităţile publice au obligaţii pozitive în ceea ce priveşte asigurarea punerii în executare a dreptului de vizitare a copilului şi, prin urmare, protejarea dreptului reclamantului la viaţa de familie, Curtea apreciază în acelaşi timp că restabilirea legăturii cu copilul, în circumstanţe atât de delicate, necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor persoanelor implicate, inclusiv din partea reclamantului.
48. În plus, Curtea ţine seama de faptul că procurorul a aplicat două amenzi mamei pentru nerespectarea dreptului de vizitare al reclamantului. Chiar dacă valoarea amenzilor în ambele cazuri nu a fost semnificativă în termeni reali, Curtea consideră că amenzile aplicate nu pot fi considerate extrem de mici, având în vedere venitul ei şi faptul că nişte amenzi mai mari ar fi putut ameninţa bunăstarea copilului [a se vedea D. împotriva Poloniei (dec.), citată anterior]. În plus, plângerile menţionate au fost examinate de procuror destul de prompt.
49. Având în vedere cele de mai sus, deşi înţelege situaţia dificilă a reclamantului, Curtea nu poate să constate decât că, în speţă, autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile de a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. În consecinţă, în circumstanţele din prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR ZIEMELE
1. Nu pot fi de acord cu constatarea majorităţii, conform căreia art. 8 nu a fost încălcat în cauză. În opinia mea, problema principală a fost dacă statul roman a stabilit un sistem de instituţii şi proceduri adecvat şi eficient pentru protejarea dreptului la viaţa de familie. Am îndoieli mari în ceea ce priveşte existenţa unui asemenea sistem.
2. Sunt de acord cu majoritatea că obligaţia pozitivă în temeiul art. 8 în cauze privind punerea în aplicare a dreptului unuia din părinţi de vizitare a copilului nu este un rezultat, ci un mijloc. Totuşi, aceasta nu înseamnă că eficienţa instituţiilor competente şi a procedurilor disponibile nu ar trebui examinată de Curte. Dimpotrivă, principiul ce stă la baza Convenţiei, conform căruia drepturile omului trebuie respectate nu numai în teorie, ci şi în practică, impune Curţii să examineze aceste proceduri şi să observe dacă formează un sistem coerent, capabil să ofere protecţie nu numai în teorie, ci şi în practică.
3. Din faptele cauzei reiese destul de clar că executarea hotărârii care îi acorda reclamantului dreptul de vizitare a copilului, prin procedura obişnuită de punere în executare prin intermediul executorului judecătoresc, nu a funcţionat. Dimpotrivă, s-a dovedit că a durat, fapt care, în cauze în care este implicat un copil, aduce, de obicei, atingere intereselor copilului şi ale părintelui cu care nu locuieşte. De asemenea, a fost costisitor pentru reclamant. Iau act de faptul că executorul judecătoresc poate acţiona numai la cererea reclamantului şi că acesta a făcut asemenea cereri de mai multe ori. Faptul că nicio încercare a reclamantului de a îşi vedea copilul în prezenţa executorului judecătoresc nu s-a materializat arată că o asemenea procedură, cel puţin dacă este aplicată singură, este nepotrivită pentru problemele complexe dintr-o familie.
4. Majoritatea i-a reproşat reclamantului că nu a apelat la serviciile de asistenţă socială şi că a renunţat la serviciile executorului judecătoresc. Conform jurisprudenţei sale privind obligaţia de a înapoia copilul, Curtea a hotărât că „înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate reprezintă întotdeauna un element important” (Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000‑I). „În plus, atunci când apar dificultăţi, în special ca rezultat al refuzului părintelui cu care locuieşte copilul de a se conforma hotărârii [...], autorităţile competente trebuie să aplice sancţiuni adecvate pentru această lipsă de cooperare şi, deşi măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în această situaţie delicată, aplicarea sancţiunilor nu trebuie să fie exclusă în cazul unui comportament, în mod vădit contrar legii, al părintelui cu care locuieşte copilul” (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 83, CEDO 2007‑XIII). Aceste principii se aplică şi în cazul punerii în executare a unei hotărâri prin care se acordă dreptul de vizitare a copilului.
5. Iau act de faptul că, în cauze similare împotriva României, s-a stabilit că serviciile sociale nu au fost prea eficiente în facilitarea executării unei hotărâri (Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 95, 26 mai 2009). Se pare că lipseşte într-adevăr o cooperare între diversele instituţii cu scopul de a pune în executare hotărârea instanţei în cazurile art. 8. Lipsa unui sistem coerent de instituţii şi proceduri nu poate fi imputată reclamantului. Pot fi de acord cu majoritatea că, în absenţa unor încercări relevante din partea reclamantului de a apela la aceste servicii în problema lui, Curtea se află într-o poziţie dificilă, de vreme ce trebuie să facă speculaţii dacă ineficienţa şi lipsa de diligenţă, stabilite cu alte ocazii, se pot aplica şi prezentei cauze. Dar chiar şi atunci, aş considera-o mai mult o problemă de epuizare a căilor de atac interne decât un caz clar în care se constată că nu a fost încălcat art. 8.
1. Nu pot fi de acord cu constatarea majorităţii, conform căreia art. 8 nu a fost încălcat în cauză. În opinia mea, problema principală a fost dacă statul roman a stabilit un sistem de instituţii şi proceduri adecvat şi eficient pentru protejarea dreptului la viaţa de familie. Am îndoieli mari în ceea ce priveşte existenţa unui asemenea sistem.
2. Sunt de acord cu majoritatea că obligaţia pozitivă în temeiul art. 8 în cauze privind punerea în aplicare a dreptului unuia din părinţi de vizitare a copilului nu este un rezultat, ci un mijloc. Totuşi, aceasta nu înseamnă că eficienţa instituţiilor competente şi a procedurilor disponibile nu ar trebui examinată de Curte. Dimpotrivă, principiul ce stă la baza Convenţiei, conform căruia drepturile omului trebuie respectate nu numai în teorie, ci şi în practică, impune Curţii să examineze aceste proceduri şi să observe dacă formează un sistem coerent, capabil să ofere protecţie nu numai în teorie, ci şi în practică.
3. Din faptele cauzei reiese destul de clar că executarea hotărârii care îi acorda reclamantului dreptul de vizitare a copilului, prin procedura obişnuită de punere în executare prin intermediul executorului judecătoresc, nu a funcţionat. Dimpotrivă, s-a dovedit că a durat, fapt care, în cauze în care este implicat un copil, aduce, de obicei, atingere intereselor copilului şi ale părintelui cu care nu locuieşte. De asemenea, a fost costisitor pentru reclamant. Iau act de faptul că executorul judecătoresc poate acţiona numai la cererea reclamantului şi că acesta a făcut asemenea cereri de mai multe ori. Faptul că nicio încercare a reclamantului de a îşi vedea copilul în prezenţa executorului judecătoresc nu s-a materializat arată că o asemenea procedură, cel puţin dacă este aplicată singură, este nepotrivită pentru problemele complexe dintr-o familie.
4. Majoritatea i-a reproşat reclamantului că nu a apelat la serviciile de asistenţă socială şi că a renunţat la serviciile executorului judecătoresc. Conform jurisprudenţei sale privind obligaţia de a înapoia copilul, Curtea a hotărât că „înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate reprezintă întotdeauna un element important” (Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000‑I). „În plus, atunci când apar dificultăţi, în special ca rezultat al refuzului părintelui cu care locuieşte copilul de a se conforma hotărârii [...], autorităţile competente trebuie să aplice sancţiuni adecvate pentru această lipsă de cooperare şi, deşi măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în această situaţie delicată, aplicarea sancţiunilor nu trebuie să fie exclusă în cazul unui comportament, în mod vădit contrar legii, al părintelui cu care locuieşte copilul” (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 83, CEDO 2007‑XIII). Aceste principii se aplică şi în cazul punerii în executare a unei hotărâri prin care se acordă dreptul de vizitare a copilului.
5. Iau act de faptul că, în cauze similare împotriva României, s-a stabilit că serviciile sociale nu au fost prea eficiente în facilitarea executării unei hotărâri (Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 95, 26 mai 2009). Se pare că lipseşte într-adevăr o cooperare între diversele instituţii cu scopul de a pune în executare hotărârea instanţei în cazurile art. 8. Lipsa unui sistem coerent de instituţii şi proceduri nu poate fi imputată reclamantului. Pot fi de acord cu majoritatea că, în absenţa unor încercări relevante din partea reclamantului de a apela la aceste servicii în problema lui, Curtea se află într-o poziţie dificilă, de vreme ce trebuie să facă speculaţii dacă ineficienţa şi lipsa de diligenţă, stabilite cu alte ocazii, se pot aplica şi prezentei cauze. Dar chiar şi atunci, aş considera-o mai mult o problemă de epuizare a căilor de atac interne decât un caz clar în care se constată că nu a fost încălcat art. 8.
