Cu privire la pretinsa lipsă a motivării hotărârii din 29 mai 2003
30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a „audia” argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30).
31. În speţă, Curtea observă că reclamantul contestă hotărârea pronunţată de Tribunalul Arad. Prin această hotărâre, definitivă şi irevocabilă, reclamantul a fost condamnat, după ce fusese achitat de către judecătorie pentru acuzaţia de calomnie. Tribunalul şi-a motivat hotărârea, făcând referire la atingerea adusă demnităţii victimei şi subliniind că urmărirea penală nu confirmase susţinerile reclamantului.
32. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva hotărârile, pe care art. 6 § 1 o impune instanţelor, nu poate fi înţeleasă ca o obligaţie de a formula un răspuns detaliat pentru fiecare argument, atunci trebuie să se constate că, în speţă, condamnându-l pe reclamant, tribunalul nu a prezentat niciun motiv concret pentru a-şi susţine concluzia. Astfel, acesta nu a examinat elementele materiale şi intenţionale constitutive ale infracţiunii de calomnie şi nu a făcut nicio referire concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifica concluzia de vinovăţie şi caracterul public al faptelor reţinute (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Albina, pct. 33 şi Boldea, pct. 33, citate anterior).
33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea din 29 mai 2003 a Tribunalului Arad nu era suficient motivată şi că, din acest motiv, în cadrul procedurii pentru calomnie îndreptată împotriva sa, finalizată prin această hotărâre, cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la acest punct.
Cu privire la modificările intervenite în cadrul completelor de judecată ale Tribunalului Arad
34. Curtea a examinat celelalte aspecte ale capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 6 § 1. Aceasta consideră că cerinţa dreptului intern care impune ca judecătorii participanţi la dezbateri să pronunţe, de asemenea, hotărârea, este suficientă în speţă şi că a fost respectată [P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002 şi Pitkänen împotriva Finlandei, nr. 30508/96, pct. 65, 9 martie 2004]. Prin urmare, aceasta consideră că nu există nicio problemă în ceea ce priveşte modificările intervenite în cadrul completelor de judecată. Curtea subliniază în plus că reclamantul nu şi-a susţinut afirmaţiile referitoare la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor.
35. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi că trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
35. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi că trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE
46. Curtea observă că informaţiile furnizate de reclamant se refereau la subiecte de interes general, cât se poate de actuale pentru societatea românească, confruntată cu probleme care decurg din modul de funcţionare a sistemului de restituire a proprietăţii (a se vedea, printre multe altele, Viaşu, citată anterior). Aceasta observă, de asemenea, că susţinerile reclamantului nu se refereau la calitatea de poliţist a lui B.T., ci mai degrabă la pretinsele sale încercări de ocupa fără drept un iaz, folosind mecanismul instituit prin legile de restituire. Curtea subliniază, în acelaşi timp, că termenii folosiţi de reclamant nu au fost consideraţi de partea vătămată sau de instanţele interne ca fiind în mod vădit jignitori (Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XII).
47. În plus, Curtea, în mod similar judecătoriei, apreciază că reclamantul a furnizat documente justificative în ceea ce priveşte susţinerile sale asupra faptelor. Desigur, în articolele publicate, jurnalistul a transformat aceste informaţii în judecăţi de valoare. Trebuie totuşi subliniat că reclamantul nu a fost cercetat pentru faptele jurnalistului, ci numai pentru propriile fapte, adică pentru că a făcut afirmaţiile în litigiu şi pentru că a furnizat informaţii presei.
Curtea consideră că întrucât şi-a dovedit susţinerile prin elemente de probă, reclamantul a furnizat o bază factuală suficientă afirmaţiilor sale. În plus, caracterul moderat al afirmaţiilor făcute, faptul că susţinerile sale au fost însoţite de documente justificative şi că s-a manifestat în cadrul unei dezbateri care era deja în curs, dovedită de publicarea anterioară a unui articol al aceluiaşi jurnalist pe acelaşi subiect, sunt elemente care atestă buna sa credinţă [a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 104; Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, pct. 51, 31 ianuarie 2006; Ivanciu împotriva României (dec.), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 şi Titei împotriva României (dec.) nr. 1691/03, 23 mai 2006].
48. Faptul că reclamantul a prezentat jurnalistului elemente dintr-o anchetă în desfăşurare nu poate schimba această concluzie, mai ales în măsura în care acesta nu a divulgat informaţii confidenţiale din dosarul de anchetă, nici nu a adus prejudiciu, prin faptele sale, bunei desfăşurări a procedurii în curs [Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 63-66, seria A nr. 30].
49. Curtea reaminteşte, de asemenea, că pentru protejarea intereselor concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial să fie asigurate, într-o anumită măsură, o procedură echitabilă şi egalitatea mijloacelor (Steel şi Morris, citată anterior, pct. 95). În plus, aceasta subliniază că lipsa motivării unei hotărâri definitive, care privează procedura pentru calomnie de echitate, cu încălcarea art. 6 § 1, atrage după sine şi încălcarea art. 10 (Boldea, citată anterior, pct. 61). Întrucât, în speţă, a fost constatată încălcarea art. 6 § 1 prin lipsa motivării, Curtea nu observă niciun motiv pentru a se îndepărta de concluziile sale precedente.
50. Curtea evidenţiază, în cele din urmă, că reclamantul a fost sancţionat cu o amendă penală, care conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare la momentul faptelor, se putea transforma în zile de închisoare şi că a fost obligat să plătească despăgubiri victimei. Curtea subliniază că valoarea totală a acestor obligaţii nu poate fi neglijată.
51. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea apreciază că respectiva condamnare a reclamantului era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru justificarea acesteia. Aşadar, imixtiunea suferită de reclamant nu poate fi considerată „necesară” într-o societate democratică.
Prin urmare, a fost încălcat art. 10.
47. În plus, Curtea, în mod similar judecătoriei, apreciază că reclamantul a furnizat documente justificative în ceea ce priveşte susţinerile sale asupra faptelor. Desigur, în articolele publicate, jurnalistul a transformat aceste informaţii în judecăţi de valoare. Trebuie totuşi subliniat că reclamantul nu a fost cercetat pentru faptele jurnalistului, ci numai pentru propriile fapte, adică pentru că a făcut afirmaţiile în litigiu şi pentru că a furnizat informaţii presei.
Curtea consideră că întrucât şi-a dovedit susţinerile prin elemente de probă, reclamantul a furnizat o bază factuală suficientă afirmaţiilor sale. În plus, caracterul moderat al afirmaţiilor făcute, faptul că susţinerile sale au fost însoţite de documente justificative şi că s-a manifestat în cadrul unei dezbateri care era deja în curs, dovedită de publicarea anterioară a unui articol al aceluiaşi jurnalist pe acelaşi subiect, sunt elemente care atestă buna sa credinţă [a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 104; Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, pct. 51, 31 ianuarie 2006; Ivanciu împotriva României (dec.), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 şi Titei împotriva României (dec.) nr. 1691/03, 23 mai 2006].
48. Faptul că reclamantul a prezentat jurnalistului elemente dintr-o anchetă în desfăşurare nu poate schimba această concluzie, mai ales în măsura în care acesta nu a divulgat informaţii confidenţiale din dosarul de anchetă, nici nu a adus prejudiciu, prin faptele sale, bunei desfăşurări a procedurii în curs [Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 63-66, seria A nr. 30].
49. Curtea reaminteşte, de asemenea, că pentru protejarea intereselor concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial să fie asigurate, într-o anumită măsură, o procedură echitabilă şi egalitatea mijloacelor (Steel şi Morris, citată anterior, pct. 95). În plus, aceasta subliniază că lipsa motivării unei hotărâri definitive, care privează procedura pentru calomnie de echitate, cu încălcarea art. 6 § 1, atrage după sine şi încălcarea art. 10 (Boldea, citată anterior, pct. 61). Întrucât, în speţă, a fost constatată încălcarea art. 6 § 1 prin lipsa motivării, Curtea nu observă niciun motiv pentru a se îndepărta de concluziile sale precedente.
50. Curtea evidenţiază, în cele din urmă, că reclamantul a fost sancţionat cu o amendă penală, care conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare la momentul faptelor, se putea transforma în zile de închisoare şi că a fost obligat să plătească despăgubiri victimei. Curtea subliniază că valoarea totală a acestor obligaţii nu poate fi neglijată.
51. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea apreciază că respectiva condamnare a reclamantului era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru justificarea acesteia. Aşadar, imixtiunea suferită de reclamant nu poate fi considerată „necesară” într-o societate democratică.
Prin urmare, a fost încălcat art. 10.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
57. Curtea observă că, în prezenta cauză, deşi reclamantul a obţinut la 20 septembrie 2001 o hotărâre internă definitivă în baza căreia comisia locală era obligată la punerea acestuia în posesia unui bun imobil şi deşi ulterior a făcut demersuri în vederea executării hotărârii, hotărârea nu a fost executată în integralitatea sa şi nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.
58. Curtea reaminteşte că a concluzionat, în nenumărate cauze ce ridicau probleme asemănătoare celei din prezenta speţă, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, în special, hotărârile citate la pct. 56 din prezenta hotărâre).
59. După ce a examinat toate elementele care au fost înaintate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă.
În cele din urmă, în pofida titlului de proprietate eliberat reclamantului la 30 aprilie 2004, acesta nu a intrat niciodată în posesia efectivă a bunului său. În plus, acest titlu este în prezent contestat de autorităţile administrative, care urmăresc să îl anuleze şi să elibereze un nou titlu care ar fi în conformitate cu dispozitivul hotărârii definitive din 20 septembrie 2001.
60. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie şi elementele existente la dosar, Curtea consideră că, în speţă, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
58. Curtea reaminteşte că a concluzionat, în nenumărate cauze ce ridicau probleme asemănătoare celei din prezenta speţă, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, în special, hotărârile citate la pct. 56 din prezenta hotărâre).
59. După ce a examinat toate elementele care au fost înaintate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă.
În cele din urmă, în pofida titlului de proprietate eliberat reclamantului la 30 aprilie 2004, acesta nu a intrat niciodată în posesia efectivă a bunului său. În plus, acest titlu este în prezent contestat de autorităţile administrative, care urmăresc să îl anuleze şi să elibereze un nou titlu care ar fi în conformitate cu dispozitivul hotărârii definitive din 20 septembrie 2001.
60. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie şi elementele existente la dosar, Curtea consideră că, în speţă, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
