CU PRIVIRE LA NESEMNAREA CERERII ADRESATE CURTII
55. Guvernul invocă, cu titlu preliminar, faptul că formularul de cerere nu a fost semnat de reclamantă, motiv pentru care acesta are îndoieli cu privire la faptul că a avut într-adevăr intenţia de a sesiza Curtea. În ceea ce o priveşte, persoana în cauză recunoaşte că a comis o eroare omiţând să semneze prima corespondenţă cu Curtea, dar afirmă că a remediat situaţia în corespondenţa sa ulterioară. În această privinţă, ea invocă faptul că toate celelalte scrisori expediate în numele său poartă semnătura avocatului pe care l-a împuternicit să o reprezinte în scopul procedurii urmate în faţa Curţii.
56. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 45 din regulamentul Curţii, orice cerere introdusă în baza art. 33 sau 34 din convenţie trebuie prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său. În cazul în care un reclamant este reprezentat, reprezentantul sau reprezentanţii acestuia trebuie să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă.
57. În cauză, dacă este adevărat că ultima pagină a formularului de cerere anexat primei corespondenţe a persoanei în cauză, pe care grefa a primit-o la 2 septembrie 2005, nu era semnată, corespondenţa în cauză era totuşi însoţită de un formular de împuternicire semnat atât de reclamantă, cât şi de avocatul său, care avea ca obiect reprezentarea acesteia în procedura în faţa Curţii. În plus, a doua corespondenţă a persoanei în cauză, adresată grefei la cererea acesteia, era semnată corespunzător de reprezentantul reclamantei şi indica în mod expres faptul că viza completarea cererii iniţiale. În sfârşit, toate scrisorile pe care persoana în cauză le-a adresat ulterior grefei din proprie iniţiativă sau la cererea acesteia au fost semnate corespunzător de reprezentantul reclamantei.
58. Având în vedere că omisiunea iniţială a fost amplu remediată în cursul etapelor ulterioare ale procedurii urmate în faţa Curţii, nimic nu permite să ne îndoim, după cum face Guvernul, de intenţia reală a reclamantei de a introduce o cerere în faţa Curţii în temeiul art. 34 din convenţie.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE
66. Curtea reaminteşte că art. 2 prima teză, care se numără printre articolele primordiale ale convenţiei în sensul că acesta consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (a se vedea, de exemplu, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 45-46, pct. 147), obligă statul nu numai să nu provoace „intenţionat” moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa [L.C.B. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, pct. 36, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 48, CEDO 2002‑I]. Aceste principii se aplică şi în domeniul sănătăţii publice, în care obligaţiile pozitive enunţate mai sus implică instituirea, de către stat, a unui cadru de reglementare care impune spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri care să asigure protecţia vieţii bolnavilor lor [a se vedea, în special, Šilih c. Slovénie (GC), nr. 71463/01, pct. 192, 9 aprilie 2009, Calvelli şi Ciglio citată anterior, pct. 49, Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006, Erikson împotriva Italiei (dec.), nr. 37900/97, 26 octombrie 1999, şi Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V].
67. Curtea evidenţiază că reclamanta nu pretinde că fiul său a fost ucis intenţionat de medicii spitalului public care îl îngrijeau în noaptea în care a decedat. În schimb, din perspectiva aspectului material al art. 2 citata anterior, persoana în cauză susţine că medicii învinuiţi nu şi-au îndeplinit datoriile profesionale prin faptul că nu au luat măsurile urgente care se impuneau pentru salvarea fiului său atunci când acesta era în grija lor. Ţinând seama de principiile enunţate supra la pct. 66, art. 2 din convenţie se poate aplica.
68. Curtea nu poate exclude faptul că actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totuşi, aceasta a considerat deja că, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o proastă coordonare a cadrelor medicale în tratamentul unui pacient în particular sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea explicaţii în baza obligaţiei pozitive de apărare a dreptului la viaţă care îi revenea în temeiul art. 2 din convenţie [Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior].
69. În speţă, existenţa unor disfuncţionalităţi în coordonarea secţiilor medicale ale Spitalului Public din Deva a fost constatată de anumite rapoarte şi decizii pronunţate de serviciile de medicină legală şi de organele disciplinare care trebuiau să exprime o opinie cu privire la cauzele decesului lui Adrian, printre care se numără Laboratorul de Medicină Legală din Deva (supra, pct. 8), Institutul de Medicină Legală din Timişoara (supra, pct. 9) şi Consiliul Naţional al Medicilor (supra, pct. 13).
70. Dacă existenţa unei astfel de lipse de coordonare într-un spital public pare complet îngrijorătoare, Curtea nu poate totuşi specula cu privire la cauzele decesului fiului reclamantei. Aceasta consideră că trebuie mai degrabă examinate evenimentele care au condus la moartea tragică a acestuia şi eventuala răspundere a personalului medical implicat în această cauză verificând dacă căile de atac care ar fi putut face lumină cu privire la cursul evenimentelor la nivel naţional şi supune faptele în cauză unui control public aveau un caracter corespunzător [a se vedea, mutatis mutandis, Powell (dec.), citată anterior].
71. În această privinţă, ea acordă o importaţă deosebită obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie care, în circumstanţele cauzei, se aplică necesităţii, pentru stat, de a institui un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se afla sub răspunderea personalului medical – fie in sectorul public, fie privat – şi, dacă este cazul, obligarea acestuia să răspundă pentru actele sale [a se vedea, în special, Calvelli şi Ciglio citată anterior, pct. 49, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior]. Este vorba, aici, de o obligaţie care nu vizează rezultatul, ci mijloacele (Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 71, CEDO 2002II).
72. În cauză, Curtea evidenţiază că persoana în cauză a folosit în primul rând – şi în principal – o acţiune internă de natură penală pentru a se plânge de ceea ce considera drept neîndeplinirea, de către medicii spitalului din Deva, a obligaţiei lor de a acţiona cu celeritate pentru a salva viaţa fiului său. În primul rând, Curtea urmează să examineze dacă investigaţiile efectuate de autorităţi în urma plângerii penale a reclamantei răspund cerinţelor de promptitudine, eficienţă şi diligenţă rezonabilă care rezultă din latura procedurală a art. 2. Apoi, aceasta abordează întrebarea de a şti dacă sistemul judiciar naţional îi oferea persoanei în cauză, dacă era cazul, alte tipuri de acţiune care să permită, în circumstanţele speţei, stabilirea eventualei răspunderi a medicilor în cauză.
67. Curtea evidenţiază că reclamanta nu pretinde că fiul său a fost ucis intenţionat de medicii spitalului public care îl îngrijeau în noaptea în care a decedat. În schimb, din perspectiva aspectului material al art. 2 citata anterior, persoana în cauză susţine că medicii învinuiţi nu şi-au îndeplinit datoriile profesionale prin faptul că nu au luat măsurile urgente care se impuneau pentru salvarea fiului său atunci când acesta era în grija lor. Ţinând seama de principiile enunţate supra la pct. 66, art. 2 din convenţie se poate aplica.
68. Curtea nu poate exclude faptul că actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totuşi, aceasta a considerat deja că, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o proastă coordonare a cadrelor medicale în tratamentul unui pacient în particular sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea explicaţii în baza obligaţiei pozitive de apărare a dreptului la viaţă care îi revenea în temeiul art. 2 din convenţie [Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior].
69. În speţă, existenţa unor disfuncţionalităţi în coordonarea secţiilor medicale ale Spitalului Public din Deva a fost constatată de anumite rapoarte şi decizii pronunţate de serviciile de medicină legală şi de organele disciplinare care trebuiau să exprime o opinie cu privire la cauzele decesului lui Adrian, printre care se numără Laboratorul de Medicină Legală din Deva (supra, pct. 8), Institutul de Medicină Legală din Timişoara (supra, pct. 9) şi Consiliul Naţional al Medicilor (supra, pct. 13).
70. Dacă existenţa unei astfel de lipse de coordonare într-un spital public pare complet îngrijorătoare, Curtea nu poate totuşi specula cu privire la cauzele decesului fiului reclamantei. Aceasta consideră că trebuie mai degrabă examinate evenimentele care au condus la moartea tragică a acestuia şi eventuala răspundere a personalului medical implicat în această cauză verificând dacă căile de atac care ar fi putut face lumină cu privire la cursul evenimentelor la nivel naţional şi supune faptele în cauză unui control public aveau un caracter corespunzător [a se vedea, mutatis mutandis, Powell (dec.), citată anterior].
71. În această privinţă, ea acordă o importaţă deosebită obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie care, în circumstanţele cauzei, se aplică necesităţii, pentru stat, de a institui un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se afla sub răspunderea personalului medical – fie in sectorul public, fie privat – şi, dacă este cazul, obligarea acestuia să răspundă pentru actele sale [a se vedea, în special, Calvelli şi Ciglio citată anterior, pct. 49, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, Erikson (dec.), citată anterior, şi Powell (dec.), citată anterior]. Este vorba, aici, de o obligaţie care nu vizează rezultatul, ci mijloacele (Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 71, CEDO 2002II).
72. În cauză, Curtea evidenţiază că persoana în cauză a folosit în primul rând – şi în principal – o acţiune internă de natură penală pentru a se plânge de ceea ce considera drept neîndeplinirea, de către medicii spitalului din Deva, a obligaţiei lor de a acţiona cu celeritate pentru a salva viaţa fiului său. În primul rând, Curtea urmează să examineze dacă investigaţiile efectuate de autorităţi în urma plângerii penale a reclamantei răspund cerinţelor de promptitudine, eficienţă şi diligenţă rezonabilă care rezultă din latura procedurală a art. 2. Apoi, aceasta abordează întrebarea de a şti dacă sistemul judiciar naţional îi oferea persoanei în cauză, dacă era cazul, alte tipuri de acţiune care să permită, în circumstanţele speţei, stabilirea eventualei răspunderi a medicilor în cauză.
a) Cu privire la acţiunea penală a reclamantei
i. Durata anchetei penale desfăşurate de autorităţi
73. Curtea evidenţiază că instrumentarea cauzei iniţiate în urma plângerii penale a reclamantei a durat aproape patru ani. În hotărârea sa din 15 octombrie 2004, în care a criticat puternic modul în care parchetele implicate în cauză au condus urmărirea penală, Tribunalul Deva a considerat inadmisibil ca urmărirea penală să se întindă pe o durată atât de lungă şi ca mai multe decizii de reluare a urmăririi penale care dispuneau o anchetă suplimentară să fie ignorate în ciuda caracterului lor obligatoriu (supra, pct. 34).
74. Curtea este pe deplin de acord cu această constatare. În această privinţă, ea reaminteşte că, pentru cauzele de neglijenţă medicală care intră sub incidenţa art. 2, o cerinţă de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este implicită. În cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie particulară, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi a adeziunii acestuia la statul de drept şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de tolerare a actelor ilegale sau de înţelegere privind perpetuarea lor (Silih, citată anterior, pct. 195, Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 72). Cunoaşterea faptelor şi a erorilor eventual comise în acordarea de îngrijri medicale este esenţială pentru a permite instituţiilor în cauză şi personalului medical să remedieze potenţialele deficienţe şi să prevină erori similare. Astfel, examinarea promptă a unor astfel de cauze este importantă pentru siguranţa beneficiarilor de servicii de sănătate (Silih, citată anterior, pct. 196, Byrzykowski, citată anterior, pct. 117).
75. Curtea evidenţiază că procedura criticată a durat în total aproximativ patru ani şi cinci luni pentru două grade de jurisdicţie şi că doar ancheta desfăşurată de parchet a durat aproape patru ani. Ea consideră că această durată încalcă cerinţa unei examinări prompte şi fără întârzieri inutile a cauzei.
ii. Eficienţa anchetei penale desfăşurate de autorităţi
1. Lipsa de cooperare între experţii în medicină legală şi organele de anchetă
76. În ciuda duratei acestei perioade în care cauza a rămas pendinte în faţa diferitelor parchete, reiese că organele de anchetă au fost incapabile să ofere un răspuns coerent şi dovedit ştiinţific la întrebările care se puneau. În această privinţă, Curtea evidenţiază că cele formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia – care a considerat, la 15 august 2002, că avizele diferitelor instituţii de medicină legală erau confuze şi contradictorii şi că desfăşurarea faptelor nu a fost stabilită suficient pentru a putea aprecia eventuala răspundere a medicilor în deplină cunoştinţă de cauză (supra, pct. 20) – au rămas fără răspuns. În special, autorităţile nu au răspuns niciodată la întrebarea, esenţială în speţă, de a şti dacă asfixierea care a stat la originea decesului lui Adrian a survenit accidental în timpul traheotomiei, fapt de natură să excludă eroarea medicală, sau dacă aceasta rezulta din întârzierea realizării acestei operaţii, circumstanţă care putea avea consecinţe importante, chiar decisive, în planul răspunderii penale a personalului medical învinuit.
77. Curtea ia act de faptul că parchetele au încercat în repetate rânduri să lămurească aceste întrebări esenţiale, după cum le permit - cel puţin în teorie - art. 124 şi 125 C. proc. pen. (supra, pct. 50). Totuşi, toate încercările lor s-au lovit de rezistenţa instituţiilor de medicină legală, care au refuzat să răspundă la întrebările lor, făcând trimitere la dispoziţiile speciale ale Regulamentului de aplicare a OG nr. 1/2000 care, în opinia lor, le împiedicau să accepte noi expertize dispuse de parchet având în vedere că autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală a pronunţat un aviz şi/sau că niciun element nou nu a apărut (supra, pct. 21-24 şi 28-29).
În ceea ce o priveşte, jurisdicţia care s-a pronunţat în ultimă instanţă a adăugat încredere avizului pronunţat de Comisia superioară – deşi judecătorii l-au considerat incomplet şi au solicitat un nou aviz (supra, pct. 40) – pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-legale şi că, în circumstanţele speţei, aceasta era împiedicată de legea specială care reglementa activitatea instituţiilor de medicină legală să efectueze o nouă expertiză în lipsa unor elemente noi (supra, pct. 36 şi 37).
78. Rezultă în mod necesar din raţionamentul acestei ultime instanţe că un element de probă dobândeşte forţă de probă atunci când nu i se poate substitui un element nou sau când nu poate fi combătut de un alt element de probă cu aceeaşi valoare ştiinţifică. O astfel de concluzie este complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie, care impune tocmai autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului. Orice neregulă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a cauzei decesului sau a responsabilităţilor riscă să conducă la concluzia că nu corespunde acestui standard [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 32, CEDO 2004‑IX (fragmente), McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 113, CEDO 2001-III şi Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 71].
79. Bineînţeles, în temeiul principiului liberei aprecieri a probelor care reglementează procedura penală în România (supra, pct. 51), instanţele pot respinge o probă care nu le pare credibilă sau concludentă. Totuşi, o astfel de posibilitate rămâne pur teoretică dacă li se interzice instanţelor judiciare să dispună efectuarea unei expertize în afara reţelei de institute de medicină legală autorizate de lege şi ale căror avize sunt singurele admisibile ca elemente de probă în cadrul unui proces penal (supra, pct. 45), sau să solicite acestor instituţii să îşi reconsidere concluziile în cazul în care acestea le par incomplete sau insuficient de clare pentru a le permite o alegere clară şi a le ajuta să ia o decizie.
80. Fie că prezenta cauză reprezintă un caz izolat sau că reflectă o practică curentă a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” care constă în a se sustrage de la cererile pe care i le adresează autorităţile judecătoreşti în vederea obţinerii de informaţiile de care acestea au nevoie pentru a lua decizii obiectiv fondate în deplină cunoştinţă de cauză, Curtea consideră că simpla existenţă, în legislaţia naţională, a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală competente să emită avize care să eludeze cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze astfel să coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile anchetei impun acest lucru nu este conformă cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unui cadru juridic şi administrativ eficient, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea personalului medical [Powell (dec.), citată anterior, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, 27 iunie 2006, şi Erikson (dec.), citată anterior].
2. Absenţa motivării avizelor medico-legale
81. La nivel naţional, avizele pronunţate de cabinetele şi serviciile de medicină legală judeţene pot fi supuse, la cererea organelor judiciare, unor controale succesive din partea celorlalte institute de medicină legală ierarhic superioare şi, în ultimă instanţă, Comisiei superioare (supra, pct. 45). Nu Curtea trebuie să aprecieze in abstracto eficienţa unei astfel de structuri publice verticale şi ierarhizate. Dacă interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica încredinţarea efectuării unei expertize unor instituţii publice specializate în cauze privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă, este la fel de adevărat că şi cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea exercitării medicinei legale trebuie să presupună garanţii suficiente împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în acţiunea justiţiei şi credibilitatea sistemului în ansamblu.
82. În cauză, Curtea evidenţiază că Laboratorul de Medicină Legală din Deva, care îşi exercită activitatea în vecinătatea locului decesului, a constatat clar în raportul său că au existat disfuncţionalităţi în protocolul de asistenţă medicală de urgenţă de la spitalul din Deva, ceea ce a dus la o întârziere a efectuării intervenţiei chirurgicale. Această concluzie pare să fi fost confirmată, cel puţin parţial, la finalul controlului efectuat de Institutul de Medicină Legală al centrului universitar din Timişoara. Totuşi, Comisia superioară, a cărei misiune constă în a emite avize doar în baza rapoartelor institutelor de rang inferior fără a se deplasa la faţa locului (supra, pct. 45), s-a mulţumit să respingă această concluzie fără a preciza motivele (supra, pct. 10). După cum a evidenţiat în mod corect Judecătoria Deva (supra pct. 36 şi 37), aceasta s-a limitat să descrie protocolul medical aplicabil în cazul în care aceasta trebuia să se pronunţe şi să exonereze de orice răspundere medicii învinuiţi. Era vorba aici de un aviz decisiv pentru elucidarea cauzelor decesului lui Adrian şi stabilirea răspunderi medicilor, comisia în cauză fiind autoritatea naţională supremă în materie de medicină legală.
83. Fără a contesta competenţa profesională a celor doisprezece medici care alcătuiesc Comisia superioară, care trebuie să aibă o vastă experienţă în medicină în termenii legii (supra, pct. 45), Curtea consideră că doar un raport aprofundat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele institutelor de rang inferior şi care răspunde întrebărilor adresate de parchet au fost de natură să le inspire justiţiabililor încredere în acţiunea justiţiei şi să asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 117, CEDO 2007‑IV).
Curtea evidenţiază că nici OG nr. 1/2000, nici normele privind procedura de realizare a expertizelor medicale şi a celorlalte acte medico-legale nu includ precizări cu privire la eventualele informaţii obligatorii pe care aceste avize trebuie să le includă (supra, pct. 46). Dacă presupunem că dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la condiţiile privind forma rapoartelor de expertiză se aplică avizelor în cauză prin efectul trimiterii generale la acest text, trimitere efectuată de o dispoziţie a OG nr. 1/2000 (supra, pct. 46 şi 48), trebuie să se constate că, în avizul pe care l-a pronunţat în speţă, Comisia superioară nu a reprodus întrebările la care trebuia să răspundă, nu a descris operaţiile efectuate în cadrul controlului său şi nu a precizat motivele concrete pe care s-a bazat pentru a ajunge la aceste concluzii. Dacă obligaţia de a motiva actele medico-legale le revenea doar instituţiilor competente să întocmească primele constatări şi rapoarte de expertiză şi nu instanţelor de control, această garanţie care viza consolidarea credibilităţii avizelor şi a eficienţei întregului sistem de expertiză medico-legală este inutilă deoarece acestea au puterea să modifice în totalitate concluziile instituţiilor în cauză (supra, pct. 46).
84. Curtea consideră că obligaţia de motivare a avizelor ştiinţifice este cu atât mai importantă în cauză cu cât, conform dispoziţiilor interne care reglementează expertiza medico-legală, formularea unui aviz de către autoritatea naţională supremă în domeniu – Institutul „Mina Minovici” – împiedică institutele de rang inferior să efectueze noi expertize şi să le completeze pe cele efectuate (supra, pct. 21-24 şi 28-29). La aceasta se adaugă faptul că instanţele naţionale şi justiţiabilii care au, ca şi reclamanta, calitatea de parte la o procedură penală privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă nu puteau - şi nu pot în continuare - să se prevaleze, cu titlu de element de probă, de avizele ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile publice de medicină legală enumerate de OG nr. 1/2000. În această ultimă privinţă, Curta observă că întrebarea de a şti dacă trebuie extinsă competenţa de efectuare a actelor medico-legale la instituţiile private şi/sau la alţi experţi independenţi autorizaţi legal a fost ridicată la nivel intern (supra, pct. 48).
85. Bineînţeles, nu intră în atribuţiile Curţii să intervină în aceste dezbateri exprimându-şi preferinţa pentru una sau alta dintre soluţiile posibile.
Nu este mai puţin important faptul că având în vedere circumstanţele cauzei prezente, sistemul intern de expertiză medico-legală trebuie să beneficieze de garanţii suficiente, de natură să păstreze credibilitatea şi eficacitatea, mai ales obligând experţii – fie că provin din sectorul public sau privat – să motiveze avizele şi să coopereze cu organele judiciare ori de câte ori este necesar pentru anchetă.
b) Cu privire la celelalte tipuri de acţiune existente la nivel naţional la momentul faptelor
86. Guvernul pretinde că reclamanta putea să solicite comisiilor mixte din cadrul Ministerului Justiţiei şi din cadrul Ministerului Sănătăţii să verifice avizele emise de institutele de medicină legală, acestea fiind competente să controleze legalitatea unor astfel de acte. Pe de altă parte, acesta precizează că persoana în cauză putea exercita împotriva lui C. o acţiune în despăgubire distinctă în temeiul răspunderii civile delictuale (supra, pct. 52 şi 61).
87. Bineînţeles, în cazul în care, precum în speţă, atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este voluntară, obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu impune neapărat în toate cazurile o acţiune de natură penală [Mastromatteo împotriva Italiei (GC), nr. 37703/97, pct. 90, CEDO 2002‑VIII]. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţelor civile, singură sau coroborată cu o acţiune în faţa instanţelor penale, care să permită stabilirea răspunderii eventuale a medicilor în cauză şi, dacă este cazul, obţinerea aplicării oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata daunelor-interese şi publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51 şi Vo împotriva Franţei (GC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII].
88. În speţă, Curtea evidenţiază faptul că reclamanta a exercitat fără succes o acţiune disciplinară împotriva lui C. Pe de altă parte, aceasta observă că judecătoria a anulat pur şi simplu decizia prin care Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Miniştrilor a mustrat-o pe C., pe motiv că persoana în cauză trebuia să prezinte plângerea în faţa Consiliului Judeţean Hunedoara, care trebuia să transmită documentele de la dosar instanţei superioare. Un astfel de exces de formalism pare greu de înţeles în speţă deoarece reiese clar din documentele de la dosar că reclamanta a informat în mod necorespunzător cele două organe disciplinare cu privire la recursul pe care l-a introdus în faţa Comisiei Superioare de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor (supra, pct. 12) şi că această instanţă s-a pronunţat în deplină cunoştinţă de cauză a documentelor din dosarul medical, ceea ce reiese clar din decizia, amplu motivată, pe care a pronunţat-o la 19 octombrie 2001 (supra, pct. 13).
89. În ceea ce priveşte eventuala acţiune în faţa comisiilor mixte, Curtea evidenţiază că este vorba de instanţe alcătuite din medici şi funcţionari desemnaţi de Ministerul Justiţiei şi nu de autorităţi judecătoreşti independente şi imparţiale (supra, pct. 43). Deşi legea le dădea acestor comisii puterea de a sesiza justiţia sau Consiliul Medicilor la finalul verificărilor lor, aceasta nu prevedea nicio sancţiune şi nicio procedură de control în caz de refuz din partea lor de a folosi această putere. În plus, acestea nu puteau sesiza autoritatea judecătorească decât în cazul în care constatau că legea a fost încălcată (supra, pct. 43). În aceste condiţii, o acţiune introdusă în faţa acestor comisii ar fi fost lipsită de orice eficienţă având în vedere că însăşi legea autoriza instituţiile de medicină legală să nu dea curs cererilor de expertiză sau de anchete suplimentare formulate de autoritatea judecătorească după pronunţarea avizului Comisiei superioare.
90. În sfârşit, în ceea ce priveşte calea unei acţiuni civile în daune-interese indicată de Guvern, nu se contestă faptul că o astfel de acţiune era teoretic posibilă în baza art. 998 şi 1999 C. proc. pen. Totuşi, după cum reaminteşte Curtea, obligaţia statului în raport cu art. 2 din convenţie nu poate fi considerată îndeplinită decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în drept funcţionează efectiv în practică [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 53, Lazzarini şi Ghiacci împotriva Italiei (dec.), nr. 53749/00, 7 noiembrie 2002, şi Byrzykowski, citată anterior, pct. 117].
În această privinţă, este constant faptul că la momentul faptelor, răspunderea medicală avea, în dreptul român, un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei învinuite (supra, pct. 52 şi 53). Rezultă că eficienţa anchetei efectuate de parchetele şi instanţele interne pe care reclamata le-a sesizat pentru a se plânge de faptul că medicul C. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a acţiona cu celeritate pentru menţinerea fiului său în viaţă era în mod sigur determinantă pentru ca o astfel de acţiune să aibă şanse să reuşească. Curtea tocmai a constatat că investigaţiile penale desfăşurate în prezenta cauză au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea de a şti dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu (a se vedea, în special, supra, pct. 76-85). În aceste condiţii, o acţiune civilă, dacă nu destinată eşecului, era cel puţin foarte aleatorie. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a prezentat nicio decizie a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical putea fi condamnat la plata de daune-interese în absenţa oricărei erori medicale din partea sa. Prin urmare, trebuie respinsă această excepţie preliminară a Guvernului.
91. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluţia legislaţiei naţionale în domeniul sănătăţii publice, care leagă de atunci răspunderea medicului de noţiunea de risc legat de exercitarea profesiei (supra, pct. 54), temei obiectiv care reprezintă punctul de plecare al unei căi legale mai eficiente în vederea reparării atingerii aduse vieţii sau sănătăţii pacienţilor. Totuşi, ea observă că modificările survenite nu se aplicau retroactiv situaţiei reclamantei.
c) Concluzie
92. Având în vedere toate elementele de mai sus, şi, în special, incapacitatea instanţelor naţionale de a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză privind motivele decesului fiului reclamantei şi răspunderea eventuală a medicilor care l-au îngrijit în noaptea decesului (supra, pct. 76-85), Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural.
i. Durata anchetei penale desfăşurate de autorităţi
73. Curtea evidenţiază că instrumentarea cauzei iniţiate în urma plângerii penale a reclamantei a durat aproape patru ani. În hotărârea sa din 15 octombrie 2004, în care a criticat puternic modul în care parchetele implicate în cauză au condus urmărirea penală, Tribunalul Deva a considerat inadmisibil ca urmărirea penală să se întindă pe o durată atât de lungă şi ca mai multe decizii de reluare a urmăririi penale care dispuneau o anchetă suplimentară să fie ignorate în ciuda caracterului lor obligatoriu (supra, pct. 34).
74. Curtea este pe deplin de acord cu această constatare. În această privinţă, ea reaminteşte că, pentru cauzele de neglijenţă medicală care intră sub incidenţa art. 2, o cerinţă de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este implicită. În cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie particulară, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi a adeziunii acestuia la statul de drept şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de tolerare a actelor ilegale sau de înţelegere privind perpetuarea lor (Silih, citată anterior, pct. 195, Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 72). Cunoaşterea faptelor şi a erorilor eventual comise în acordarea de îngrijri medicale este esenţială pentru a permite instituţiilor în cauză şi personalului medical să remedieze potenţialele deficienţe şi să prevină erori similare. Astfel, examinarea promptă a unor astfel de cauze este importantă pentru siguranţa beneficiarilor de servicii de sănătate (Silih, citată anterior, pct. 196, Byrzykowski, citată anterior, pct. 117).
75. Curtea evidenţiază că procedura criticată a durat în total aproximativ patru ani şi cinci luni pentru două grade de jurisdicţie şi că doar ancheta desfăşurată de parchet a durat aproape patru ani. Ea consideră că această durată încalcă cerinţa unei examinări prompte şi fără întârzieri inutile a cauzei.
ii. Eficienţa anchetei penale desfăşurate de autorităţi
1. Lipsa de cooperare între experţii în medicină legală şi organele de anchetă
76. În ciuda duratei acestei perioade în care cauza a rămas pendinte în faţa diferitelor parchete, reiese că organele de anchetă au fost incapabile să ofere un răspuns coerent şi dovedit ştiinţific la întrebările care se puneau. În această privinţă, Curtea evidenţiază că cele formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia – care a considerat, la 15 august 2002, că avizele diferitelor instituţii de medicină legală erau confuze şi contradictorii şi că desfăşurarea faptelor nu a fost stabilită suficient pentru a putea aprecia eventuala răspundere a medicilor în deplină cunoştinţă de cauză (supra, pct. 20) – au rămas fără răspuns. În special, autorităţile nu au răspuns niciodată la întrebarea, esenţială în speţă, de a şti dacă asfixierea care a stat la originea decesului lui Adrian a survenit accidental în timpul traheotomiei, fapt de natură să excludă eroarea medicală, sau dacă aceasta rezulta din întârzierea realizării acestei operaţii, circumstanţă care putea avea consecinţe importante, chiar decisive, în planul răspunderii penale a personalului medical învinuit.
77. Curtea ia act de faptul că parchetele au încercat în repetate rânduri să lămurească aceste întrebări esenţiale, după cum le permit - cel puţin în teorie - art. 124 şi 125 C. proc. pen. (supra, pct. 50). Totuşi, toate încercările lor s-au lovit de rezistenţa instituţiilor de medicină legală, care au refuzat să răspundă la întrebările lor, făcând trimitere la dispoziţiile speciale ale Regulamentului de aplicare a OG nr. 1/2000 care, în opinia lor, le împiedicau să accepte noi expertize dispuse de parchet având în vedere că autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală a pronunţat un aviz şi/sau că niciun element nou nu a apărut (supra, pct. 21-24 şi 28-29).
În ceea ce o priveşte, jurisdicţia care s-a pronunţat în ultimă instanţă a adăugat încredere avizului pronunţat de Comisia superioară – deşi judecătorii l-au considerat incomplet şi au solicitat un nou aviz (supra, pct. 40) – pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-legale şi că, în circumstanţele speţei, aceasta era împiedicată de legea specială care reglementa activitatea instituţiilor de medicină legală să efectueze o nouă expertiză în lipsa unor elemente noi (supra, pct. 36 şi 37).
78. Rezultă în mod necesar din raţionamentul acestei ultime instanţe că un element de probă dobândeşte forţă de probă atunci când nu i se poate substitui un element nou sau când nu poate fi combătut de un alt element de probă cu aceeaşi valoare ştiinţifică. O astfel de concluzie este complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din convenţie, care impune tocmai autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului. Orice neregulă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a cauzei decesului sau a responsabilităţilor riscă să conducă la concluzia că nu corespunde acestui standard [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 32, CEDO 2004‑IX (fragmente), McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 113, CEDO 2001-III şi Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 71].
79. Bineînţeles, în temeiul principiului liberei aprecieri a probelor care reglementează procedura penală în România (supra, pct. 51), instanţele pot respinge o probă care nu le pare credibilă sau concludentă. Totuşi, o astfel de posibilitate rămâne pur teoretică dacă li se interzice instanţelor judiciare să dispună efectuarea unei expertize în afara reţelei de institute de medicină legală autorizate de lege şi ale căror avize sunt singurele admisibile ca elemente de probă în cadrul unui proces penal (supra, pct. 45), sau să solicite acestor instituţii să îşi reconsidere concluziile în cazul în care acestea le par incomplete sau insuficient de clare pentru a le permite o alegere clară şi a le ajuta să ia o decizie.
80. Fie că prezenta cauză reprezintă un caz izolat sau că reflectă o practică curentă a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” care constă în a se sustrage de la cererile pe care i le adresează autorităţile judecătoreşti în vederea obţinerii de informaţiile de care acestea au nevoie pentru a lua decizii obiectiv fondate în deplină cunoştinţă de cauză, Curtea consideră că simpla existenţă, în legislaţia naţională, a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală competente să emită avize care să eludeze cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze astfel să coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile anchetei impun acest lucru nu este conformă cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unui cadru juridic şi administrativ eficient, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea personalului medical [Powell (dec.), citată anterior, Byrzykowski, citată anterior, pct. 104, 27 iunie 2006, şi Erikson (dec.), citată anterior].
2. Absenţa motivării avizelor medico-legale
81. La nivel naţional, avizele pronunţate de cabinetele şi serviciile de medicină legală judeţene pot fi supuse, la cererea organelor judiciare, unor controale succesive din partea celorlalte institute de medicină legală ierarhic superioare şi, în ultimă instanţă, Comisiei superioare (supra, pct. 45). Nu Curtea trebuie să aprecieze in abstracto eficienţa unei astfel de structuri publice verticale şi ierarhizate. Dacă interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica încredinţarea efectuării unei expertize unor instituţii publice specializate în cauze privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă, este la fel de adevărat că şi cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea exercitării medicinei legale trebuie să presupună garanţii suficiente împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în acţiunea justiţiei şi credibilitatea sistemului în ansamblu.
82. În cauză, Curtea evidenţiază că Laboratorul de Medicină Legală din Deva, care îşi exercită activitatea în vecinătatea locului decesului, a constatat clar în raportul său că au existat disfuncţionalităţi în protocolul de asistenţă medicală de urgenţă de la spitalul din Deva, ceea ce a dus la o întârziere a efectuării intervenţiei chirurgicale. Această concluzie pare să fi fost confirmată, cel puţin parţial, la finalul controlului efectuat de Institutul de Medicină Legală al centrului universitar din Timişoara. Totuşi, Comisia superioară, a cărei misiune constă în a emite avize doar în baza rapoartelor institutelor de rang inferior fără a se deplasa la faţa locului (supra, pct. 45), s-a mulţumit să respingă această concluzie fără a preciza motivele (supra, pct. 10). După cum a evidenţiat în mod corect Judecătoria Deva (supra pct. 36 şi 37), aceasta s-a limitat să descrie protocolul medical aplicabil în cazul în care aceasta trebuia să se pronunţe şi să exonereze de orice răspundere medicii învinuiţi. Era vorba aici de un aviz decisiv pentru elucidarea cauzelor decesului lui Adrian şi stabilirea răspunderi medicilor, comisia în cauză fiind autoritatea naţională supremă în materie de medicină legală.
83. Fără a contesta competenţa profesională a celor doisprezece medici care alcătuiesc Comisia superioară, care trebuie să aibă o vastă experienţă în medicină în termenii legii (supra, pct. 45), Curtea consideră că doar un raport aprofundat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele institutelor de rang inferior şi care răspunde întrebărilor adresate de parchet au fost de natură să le inspire justiţiabililor încredere în acţiunea justiţiei şi să asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 117, CEDO 2007‑IV).
Curtea evidenţiază că nici OG nr. 1/2000, nici normele privind procedura de realizare a expertizelor medicale şi a celorlalte acte medico-legale nu includ precizări cu privire la eventualele informaţii obligatorii pe care aceste avize trebuie să le includă (supra, pct. 46). Dacă presupunem că dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la condiţiile privind forma rapoartelor de expertiză se aplică avizelor în cauză prin efectul trimiterii generale la acest text, trimitere efectuată de o dispoziţie a OG nr. 1/2000 (supra, pct. 46 şi 48), trebuie să se constate că, în avizul pe care l-a pronunţat în speţă, Comisia superioară nu a reprodus întrebările la care trebuia să răspundă, nu a descris operaţiile efectuate în cadrul controlului său şi nu a precizat motivele concrete pe care s-a bazat pentru a ajunge la aceste concluzii. Dacă obligaţia de a motiva actele medico-legale le revenea doar instituţiilor competente să întocmească primele constatări şi rapoarte de expertiză şi nu instanţelor de control, această garanţie care viza consolidarea credibilităţii avizelor şi a eficienţei întregului sistem de expertiză medico-legală este inutilă deoarece acestea au puterea să modifice în totalitate concluziile instituţiilor în cauză (supra, pct. 46).
84. Curtea consideră că obligaţia de motivare a avizelor ştiinţifice este cu atât mai importantă în cauză cu cât, conform dispoziţiilor interne care reglementează expertiza medico-legală, formularea unui aviz de către autoritatea naţională supremă în domeniu – Institutul „Mina Minovici” – împiedică institutele de rang inferior să efectueze noi expertize şi să le completeze pe cele efectuate (supra, pct. 21-24 şi 28-29). La aceasta se adaugă faptul că instanţele naţionale şi justiţiabilii care au, ca şi reclamanta, calitatea de parte la o procedură penală privind acuzaţiile de atingere adusă dreptului la viaţă nu puteau - şi nu pot în continuare - să se prevaleze, cu titlu de element de probă, de avizele ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile publice de medicină legală enumerate de OG nr. 1/2000. În această ultimă privinţă, Curta observă că întrebarea de a şti dacă trebuie extinsă competenţa de efectuare a actelor medico-legale la instituţiile private şi/sau la alţi experţi independenţi autorizaţi legal a fost ridicată la nivel intern (supra, pct. 48).
85. Bineînţeles, nu intră în atribuţiile Curţii să intervină în aceste dezbateri exprimându-şi preferinţa pentru una sau alta dintre soluţiile posibile.
Nu este mai puţin important faptul că având în vedere circumstanţele cauzei prezente, sistemul intern de expertiză medico-legală trebuie să beneficieze de garanţii suficiente, de natură să păstreze credibilitatea şi eficacitatea, mai ales obligând experţii – fie că provin din sectorul public sau privat – să motiveze avizele şi să coopereze cu organele judiciare ori de câte ori este necesar pentru anchetă.
b) Cu privire la celelalte tipuri de acţiune existente la nivel naţional la momentul faptelor
86. Guvernul pretinde că reclamanta putea să solicite comisiilor mixte din cadrul Ministerului Justiţiei şi din cadrul Ministerului Sănătăţii să verifice avizele emise de institutele de medicină legală, acestea fiind competente să controleze legalitatea unor astfel de acte. Pe de altă parte, acesta precizează că persoana în cauză putea exercita împotriva lui C. o acţiune în despăgubire distinctă în temeiul răspunderii civile delictuale (supra, pct. 52 şi 61).
87. Bineînţeles, în cazul în care, precum în speţă, atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este voluntară, obligaţia procedurală care rezultă de la art. 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu impune neapărat în toate cazurile o acţiune de natură penală [Mastromatteo împotriva Italiei (GC), nr. 37703/97, pct. 90, CEDO 2002‑VIII]. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţelor civile, singură sau coroborată cu o acţiune în faţa instanţelor penale, care să permită stabilirea răspunderii eventuale a medicilor în cauză şi, dacă este cazul, obţinerea aplicării oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata daunelor-interese şi publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51 şi Vo împotriva Franţei (GC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII].
88. În speţă, Curtea evidenţiază faptul că reclamanta a exercitat fără succes o acţiune disciplinară împotriva lui C. Pe de altă parte, aceasta observă că judecătoria a anulat pur şi simplu decizia prin care Comisia Superioară de Disciplină a Consiliului Naţional al Miniştrilor a mustrat-o pe C., pe motiv că persoana în cauză trebuia să prezinte plângerea în faţa Consiliului Judeţean Hunedoara, care trebuia să transmită documentele de la dosar instanţei superioare. Un astfel de exces de formalism pare greu de înţeles în speţă deoarece reiese clar din documentele de la dosar că reclamanta a informat în mod necorespunzător cele două organe disciplinare cu privire la recursul pe care l-a introdus în faţa Comisiei Superioare de Disciplină a Consiliului Naţional al Medicilor (supra, pct. 12) şi că această instanţă s-a pronunţat în deplină cunoştinţă de cauză a documentelor din dosarul medical, ceea ce reiese clar din decizia, amplu motivată, pe care a pronunţat-o la 19 octombrie 2001 (supra, pct. 13).
89. În ceea ce priveşte eventuala acţiune în faţa comisiilor mixte, Curtea evidenţiază că este vorba de instanţe alcătuite din medici şi funcţionari desemnaţi de Ministerul Justiţiei şi nu de autorităţi judecătoreşti independente şi imparţiale (supra, pct. 43). Deşi legea le dădea acestor comisii puterea de a sesiza justiţia sau Consiliul Medicilor la finalul verificărilor lor, aceasta nu prevedea nicio sancţiune şi nicio procedură de control în caz de refuz din partea lor de a folosi această putere. În plus, acestea nu puteau sesiza autoritatea judecătorească decât în cazul în care constatau că legea a fost încălcată (supra, pct. 43). În aceste condiţii, o acţiune introdusă în faţa acestor comisii ar fi fost lipsită de orice eficienţă având în vedere că însăşi legea autoriza instituţiile de medicină legală să nu dea curs cererilor de expertiză sau de anchete suplimentare formulate de autoritatea judecătorească după pronunţarea avizului Comisiei superioare.
90. În sfârşit, în ceea ce priveşte calea unei acţiuni civile în daune-interese indicată de Guvern, nu se contestă faptul că o astfel de acţiune era teoretic posibilă în baza art. 998 şi 1999 C. proc. pen. Totuşi, după cum reaminteşte Curtea, obligaţia statului în raport cu art. 2 din convenţie nu poate fi considerată îndeplinită decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în drept funcţionează efectiv în practică [Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 53, Lazzarini şi Ghiacci împotriva Italiei (dec.), nr. 53749/00, 7 noiembrie 2002, şi Byrzykowski, citată anterior, pct. 117].
În această privinţă, este constant faptul că la momentul faptelor, răspunderea medicală avea, în dreptul român, un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei învinuite (supra, pct. 52 şi 53). Rezultă că eficienţa anchetei efectuate de parchetele şi instanţele interne pe care reclamata le-a sesizat pentru a se plânge de faptul că medicul C. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a acţiona cu celeritate pentru menţinerea fiului său în viaţă era în mod sigur determinantă pentru ca o astfel de acţiune să aibă şanse să reuşească. Curtea tocmai a constatat că investigaţiile penale desfăşurate în prezenta cauză au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea de a şti dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu (a se vedea, în special, supra, pct. 76-85). În aceste condiţii, o acţiune civilă, dacă nu destinată eşecului, era cel puţin foarte aleatorie. Curtea evidenţiază că Guvernul nu a prezentat nicio decizie a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical putea fi condamnat la plata de daune-interese în absenţa oricărei erori medicale din partea sa. Prin urmare, trebuie respinsă această excepţie preliminară a Guvernului.
91. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluţia legislaţiei naţionale în domeniul sănătăţii publice, care leagă de atunci răspunderea medicului de noţiunea de risc legat de exercitarea profesiei (supra, pct. 54), temei obiectiv care reprezintă punctul de plecare al unei căi legale mai eficiente în vederea reparării atingerii aduse vieţii sau sănătăţii pacienţilor. Totuşi, ea observă că modificările survenite nu se aplicau retroactiv situaţiei reclamantei.
c) Concluzie
92. Având în vedere toate elementele de mai sus, şi, în special, incapacitatea instanţelor naţionale de a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză privind motivele decesului fiului reclamantei şi răspunderea eventuală a medicilor care l-au îngrijit în noaptea decesului (supra, pct. 76-85), Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 2 din convenţie sub aspect procedural.
