1. Consideraţii preliminare. Liberul acces la justiţie, fără a fi în mod expres reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituie o condiţie esenţială şi prealabilă funcţionării sistemului de garanţii procedurale enunţate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care asigură respectarea dreptului la un proces echitabil.
In cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a statuat că toate garanţiile procedurale enunţate de 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal.[1]
In dreptul nostru intern, liberul acces la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi garantează că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
2. Limitări permise. Dreptul de acces la justiţie, pe care Convenţia îl recunoaşte fără a-l defini, nu este un drept absolut[2] şi presupune prin natura sa o reglementare din partea legiuitorului intern. In elaborarea acestor reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, dar limitările impuse în exerciţiul acestui drept trebuie să urmărească un scop legitim, să păstreze un raport rezonabil între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit şi nu trebuie să restrângă exerciţiul dreptului în aşa măsură încât dreptul de acces la justiţie să fie atins în însăşi substanţa sa[3].
3. Regula unanimităţii.
In cauza Lupaş şi alţii împotriva României[4], Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare introduse de petenţi cu încălcarea regulii unanimităţii.
Starea de fapt reţinută de Curtea Europenă a fost următoarea:
Printr-o hotărâre pronunţată în data de 16 aprilie 1937, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că N.L. a cumpărat de la o parte dintre moştenitorii defunctului A.N.S., cote-părţi dintr-un imobil (teren şi construcţii), devenind coproprietar pentru o cotă de 249,6/360, alături de 12 persoane, moştenitori ai defunctului A.N.S.
Ulterior, N.L. a mai achiziţionat şi cotele altor coproprietari, ajungând în final coproprietar asupra unei cote de 264/360.
Imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
Scopul exproprierii, respectiv construirea unei baze militare, nu a fost realizat şi terenul a fost ocupat în mare parte de o instituţie publică. Terenul liber a fost parcelat şi atribuit unor persoane fizice pentru construcţia de locuinţe.
In anul 1998, moştenitorii lui N.L., decedat în anul 1959, au revendicat de la soţii B. o porţiune de 638 mp din terenul expropriat.
Pârăţii s-au apărat invocând faptul că terenul revendicat fiind expropriat înainte de decesul lui N.L., nu mai era în patrimoniul acestuia la data decesului iar reclamanţii nu au făcut dovada acceptării succesiunii. In plus, pârâţii au invocat şi inadmisibilitatea acţiunii, pe motiv că a fost introdusă doar de moştenitorii unuia dintre foştii coproprietari, fără a avea acordul tuturor coproprietarilor.
O parte dintre moştenitorii celorlalţi coproprietari au formulat cereri de intervenţie voluntară principală.
Din informaţiile furnizate de reclamanţi, unul dintre moştenitorii unui fost coproprietar a refuzat să intervină în cauză iar moştenitorii altui coproprietar nu au putut fi identificaţi.
In data de 30 martie 2000, Tribunalul Galaţi a respins primul argument invocat de pârâţi în apărare dar, constatând că terenul în litigiu nu a aparţinut în exclusivitate defunctului N.L. şi că nu a existat un acord al tuturor coproprietarilor pentru promovarea acţiunii în revendicare, a respins ca inadmisibile atât cererea principală cât şi cererile de intervenţie, cu motivarea că acţiunea în revendicare fiind un act de dispoziţie, nu este admisibilă decât dacă a fost introdusă cu acordul tuturor coproprietarilor.
Apelul reclamanţilor a fost respins de către Curtea de Apel Galaţi, cu motivarea că prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în data de 16 aprilie 1937, s-au stabilit numai cotele părţi ce revin fiecărui coproprietar, aceştia rămânând în continuare în indiviziune, situaţie în care acţiunea în revendicare fiind promovată numai de o parte dintre coproprietari este inadmisibilă.
Curtea de Apel Galaţi a mai arătat reţinut în considerente şi că acţiunea în revendicare nu constituie doar un mijloc de apărare a dreptului de proprietate asupra cotelor părţi ci urmăreşte recunoaşterea dreptului de proprietate asupra întregului bun revendicat şi restituirea posesiei acestuia.
In recursul promovat împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au invocat faptul că fiind în imposibilitate de a obţine acordul tuturor coproprietarilor (unul refuzând să intervină în cauză iar moştenitorii altui fost coproprietar fiind plecaţi din ţară fără a li se cunoaşte adresa), respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru încălcarea regulii unanimităţii echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la justiţie.
Printr-o decizie pronunţată în data de 24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul.
In anul 1999, moştenitorii defunctului N.M. au introdus o altă acţiune în revendicare împotriva unei societăţi comerciale, revendicând o parcelă de 405 mp din terenul expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
Prin aceeaşi acţiune au solicitat şi anularea contractului prin care pârâta a cumpărat acest teren de la un terţ.
Si această acţiune a fost respinsă de Tribunalul Constanţa, cu motivarea că acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât cu acordul tuturor coproprietarilor.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi şi de Curtea Supremă de Justiţie.
Tot în anul 1999 moştenitorii defunctului N.M. au mai introdus încă o acţiune în revendicare pentru alte două parcele din terenul expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
In acest dosar s-au formulat cereri de intervenţie voluntară de către o parte dintre foştii coproprietari şi de către moştenitorii coproprietarilor decedaţi, fără a se realiza însă nici de această dată acordul tuturor coproprietarilor.
Tribunalul Constanţa a respins acţiunea cu motivarea că acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât cu acordul tuturor coproprietarilor.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa şi de Curtea Supremă de Justiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată prin trei cereri (nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03) introduse împotriva Românei de către 19 petenţi enumeraţi în anexa hotărârii.
Prin hotărârea pronunţată în data de 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis conexarea celor trei cereri pe care le-a declarat admisibile şi a constatat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare introduse de petenţi cu încălcarea regulii unanimităţii.
In esenţă, Curtea a reţinut următoarele:
Regula unanimităţii deşi nu se bazează pe un text expres de lege, fiind o creaţie a practicii, inspirată din acţiunea în revendicare, îndeplineşte totuşi condiţiile de accesibilitate şi claritate iar aplicarea ei în speţă era previzibila, practica judiciară internă fiind consecventă în sensul respingerii acţiunilor în revendicare introduse de o parte dintre coproprietari[5].
Curtea a mai reţinut că această regulă, urmărea un scop legitim şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor vechilor coproprietari.
Totuşi, în speţă, având în vedere că terenul a fost expropriat cu mulţi ani în urmă, dificultăţile întâmpinate de reclamanţi în privinţa identificării moştenitorilor unui fost coproprietar, refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de se alătura reclamanţilor în acţiunile formulate, aplicarea strictă a regulii unanimităţii a impus petenţilor o sarcină excesivă care a avut ca finalitate privarea de orice posibilitate clară şi concretă de a le fi analizate pe fond cererile formulate în faţa instanţelor interne, ceea ce a adus atingere substanţei dreptului lor de acces la justiţie[6].
4. Incălcarea dreptului de acces la justiţie prin impunerea de către instanţele judecătoreşti a obligaţiei de a indica numele şi adresele persoanelor posibil interesate într-o procedură judiciară.
Prin Hotărârea pronunţată în data de 24 octombrie 2006, în Cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei[7], Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că reclamantei i-a fost imposibil sa se conformeze dispoziţiilor instanţei de a indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate într-o procedura judiciară care avea ca obiect constatarea dobândirii de către părinţii petentei, prin posesie îndelungată (peste 15 ani), a dreptului de proprietate cu privire la un teren, a concluzioant că s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
In speţă, părinţii petentei s-au adresat instanţei în luna noiembrie 1975 pentru a se constata că au dobândit dreptul de proprietate prin posesie îndelungată. Procedura a fost suspendată în luna iulie 1976 pe motiv că nu au comunicat adresele tututor persoanelor posibil interesate în respectiva procedură[8].
In anul 1977 părinţii petentei au decedat iar în luna octombrie 1990 petenta, arătând că este în imposibilitate de a indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate, a solicitat instanţei să finalizeze procedură, după publicarea unei note informative în presă.
In luna septembrie 1993 instanţa a decis să numească un curator absenti pentru persoanele care ar fi putut fi afectate prin respectiva procedură dar a căror adresă nu era cunoscută şi a dispus comunicarea unei note informative în presă.
In aprile 1994, instanţa, constatând că o parte dintre persoanele deja implicate în procedura în curs decedaseră, a pus în vedere petentei să indice adresele succesorilor.
Cum petenta a fost în imposibilitate de a se conforma, procedura nu s-a putut finaliza şi după mai multe încercări nereuşite de a face să avanseze procedura, în luna februarie 2005 s-a dispus suspendarea procedurii, astfel încât cererea petentei nu a putut fi soluţionată pe fond deşi au trecut 30 de ani de la data la care părinţii acesteia se adresaseră instanţei.
Curtea a apreciat că regula potrivit căreia în astfel de proceduri, cel care se adresează instanţei trebuie să indice numele şi adresele persoanelor posibil interesate, nu este în sine incompatibilă cu dreptul de acces la justiţie[9] având în vedere faptul că urmăreşte un scop legitim (protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi afectate de o astfel de procedură). Având însă în vedere particularităţile speţei, respectiv faptul că petenta nu cunoştea nici măcar numele succesorilor vechilor proprietari, informând în numeroase rânduri instanţele în legătură cu imposibilitatea de indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate, faptul că numărul acestor persoane era foarte mare şi că datorită perioadei lungi de timp pe care s-a întins procedura, numărul acestora a crescut, obligaţiile stabilite în sarcina petentei au constituit un obstacol de nedepăşit pentru examinarea pe fond acţiunii.
In acestă situaţie, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie prin negarea accesului efectiv la justiţie.[10]
[1] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 28-36.
[2] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 38.
[3] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 mai 1985 în cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 57.
[4] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României.
[5] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, parag. 68-69.
[6] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, parag. 73.
[7] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei
[8] Conform legislaţiei poloneze, o astfel de procedură are caracter necontencios dar petenţii trebuie sa identifice persoanele care pot fi afectatate de hotărârea instanţei. Dacă aceste persoane se declară interesate de procedura în curs, pot deveni părţi în respectiva procedură (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei , parag. 31)
[9] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei , parag. 50.
[10] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei, parag. 57.
In cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a statuat că toate garanţiile procedurale enunţate de 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal.[1]
In dreptul nostru intern, liberul acces la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi garantează că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
2. Limitări permise. Dreptul de acces la justiţie, pe care Convenţia îl recunoaşte fără a-l defini, nu este un drept absolut[2] şi presupune prin natura sa o reglementare din partea legiuitorului intern. In elaborarea acestor reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, dar limitările impuse în exerciţiul acestui drept trebuie să urmărească un scop legitim, să păstreze un raport rezonabil între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit şi nu trebuie să restrângă exerciţiul dreptului în aşa măsură încât dreptul de acces la justiţie să fie atins în însăşi substanţa sa[3].
3. Regula unanimităţii.
In cauza Lupaş şi alţii împotriva României[4], Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare introduse de petenţi cu încălcarea regulii unanimităţii.
Starea de fapt reţinută de Curtea Europenă a fost următoarea:
Printr-o hotărâre pronunţată în data de 16 aprilie 1937, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că N.L. a cumpărat de la o parte dintre moştenitorii defunctului A.N.S., cote-părţi dintr-un imobil (teren şi construcţii), devenind coproprietar pentru o cotă de 249,6/360, alături de 12 persoane, moştenitori ai defunctului A.N.S.
Ulterior, N.L. a mai achiziţionat şi cotele altor coproprietari, ajungând în final coproprietar asupra unei cote de 264/360.
Imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
Scopul exproprierii, respectiv construirea unei baze militare, nu a fost realizat şi terenul a fost ocupat în mare parte de o instituţie publică. Terenul liber a fost parcelat şi atribuit unor persoane fizice pentru construcţia de locuinţe.
In anul 1998, moştenitorii lui N.L., decedat în anul 1959, au revendicat de la soţii B. o porţiune de 638 mp din terenul expropriat.
Pârăţii s-au apărat invocând faptul că terenul revendicat fiind expropriat înainte de decesul lui N.L., nu mai era în patrimoniul acestuia la data decesului iar reclamanţii nu au făcut dovada acceptării succesiunii. In plus, pârâţii au invocat şi inadmisibilitatea acţiunii, pe motiv că a fost introdusă doar de moştenitorii unuia dintre foştii coproprietari, fără a avea acordul tuturor coproprietarilor.
O parte dintre moştenitorii celorlalţi coproprietari au formulat cereri de intervenţie voluntară principală.
Din informaţiile furnizate de reclamanţi, unul dintre moştenitorii unui fost coproprietar a refuzat să intervină în cauză iar moştenitorii altui coproprietar nu au putut fi identificaţi.
In data de 30 martie 2000, Tribunalul Galaţi a respins primul argument invocat de pârâţi în apărare dar, constatând că terenul în litigiu nu a aparţinut în exclusivitate defunctului N.L. şi că nu a existat un acord al tuturor coproprietarilor pentru promovarea acţiunii în revendicare, a respins ca inadmisibile atât cererea principală cât şi cererile de intervenţie, cu motivarea că acţiunea în revendicare fiind un act de dispoziţie, nu este admisibilă decât dacă a fost introdusă cu acordul tuturor coproprietarilor.
Apelul reclamanţilor a fost respins de către Curtea de Apel Galaţi, cu motivarea că prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în data de 16 aprilie 1937, s-au stabilit numai cotele părţi ce revin fiecărui coproprietar, aceştia rămânând în continuare în indiviziune, situaţie în care acţiunea în revendicare fiind promovată numai de o parte dintre coproprietari este inadmisibilă.
Curtea de Apel Galaţi a mai arătat reţinut în considerente şi că acţiunea în revendicare nu constituie doar un mijloc de apărare a dreptului de proprietate asupra cotelor părţi ci urmăreşte recunoaşterea dreptului de proprietate asupra întregului bun revendicat şi restituirea posesiei acestuia.
In recursul promovat împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au invocat faptul că fiind în imposibilitate de a obţine acordul tuturor coproprietarilor (unul refuzând să intervină în cauză iar moştenitorii altui fost coproprietar fiind plecaţi din ţară fără a li se cunoaşte adresa), respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru încălcarea regulii unanimităţii echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la justiţie.
Printr-o decizie pronunţată în data de 24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul.
In anul 1999, moştenitorii defunctului N.M. au introdus o altă acţiune în revendicare împotriva unei societăţi comerciale, revendicând o parcelă de 405 mp din terenul expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
Prin aceeaşi acţiune au solicitat şi anularea contractului prin care pârâta a cumpărat acest teren de la un terţ.
Si această acţiune a fost respinsă de Tribunalul Constanţa, cu motivarea că acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât cu acordul tuturor coproprietarilor.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi şi de Curtea Supremă de Justiţie.
Tot în anul 1999 moştenitorii defunctului N.M. au mai introdus încă o acţiune în revendicare pentru alte două parcele din terenul expropriat prin Decretul nr. 102/1950.
In acest dosar s-au formulat cereri de intervenţie voluntară de către o parte dintre foştii coproprietari şi de către moştenitorii coproprietarilor decedaţi, fără a se realiza însă nici de această dată acordul tuturor coproprietarilor.
Tribunalul Constanţa a respins acţiunea cu motivarea că acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât cu acordul tuturor coproprietarilor.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa şi de Curtea Supremă de Justiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată prin trei cereri (nr. 1434/02, 35370/02 şi 1385/03) introduse împotriva Românei de către 19 petenţi enumeraţi în anexa hotărârii.
Prin hotărârea pronunţată în data de 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis conexarea celor trei cereri pe care le-a declarat admisibile şi a constatat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare introduse de petenţi cu încălcarea regulii unanimităţii.
In esenţă, Curtea a reţinut următoarele:
Regula unanimităţii deşi nu se bazează pe un text expres de lege, fiind o creaţie a practicii, inspirată din acţiunea în revendicare, îndeplineşte totuşi condiţiile de accesibilitate şi claritate iar aplicarea ei în speţă era previzibila, practica judiciară internă fiind consecventă în sensul respingerii acţiunilor în revendicare introduse de o parte dintre coproprietari[5].
Curtea a mai reţinut că această regulă, urmărea un scop legitim şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor vechilor coproprietari.
Totuşi, în speţă, având în vedere că terenul a fost expropriat cu mulţi ani în urmă, dificultăţile întâmpinate de reclamanţi în privinţa identificării moştenitorilor unui fost coproprietar, refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de se alătura reclamanţilor în acţiunile formulate, aplicarea strictă a regulii unanimităţii a impus petenţilor o sarcină excesivă care a avut ca finalitate privarea de orice posibilitate clară şi concretă de a le fi analizate pe fond cererile formulate în faţa instanţelor interne, ceea ce a adus atingere substanţei dreptului lor de acces la justiţie[6].
4. Incălcarea dreptului de acces la justiţie prin impunerea de către instanţele judecătoreşti a obligaţiei de a indica numele şi adresele persoanelor posibil interesate într-o procedură judiciară.
Prin Hotărârea pronunţată în data de 24 octombrie 2006, în Cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei[7], Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că reclamantei i-a fost imposibil sa se conformeze dispoziţiilor instanţei de a indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate într-o procedura judiciară care avea ca obiect constatarea dobândirii de către părinţii petentei, prin posesie îndelungată (peste 15 ani), a dreptului de proprietate cu privire la un teren, a concluzioant că s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
In speţă, părinţii petentei s-au adresat instanţei în luna noiembrie 1975 pentru a se constata că au dobândit dreptul de proprietate prin posesie îndelungată. Procedura a fost suspendată în luna iulie 1976 pe motiv că nu au comunicat adresele tututor persoanelor posibil interesate în respectiva procedură[8].
In anul 1977 părinţii petentei au decedat iar în luna octombrie 1990 petenta, arătând că este în imposibilitate de a indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate, a solicitat instanţei să finalizeze procedură, după publicarea unei note informative în presă.
In luna septembrie 1993 instanţa a decis să numească un curator absenti pentru persoanele care ar fi putut fi afectate prin respectiva procedură dar a căror adresă nu era cunoscută şi a dispus comunicarea unei note informative în presă.
In aprile 1994, instanţa, constatând că o parte dintre persoanele deja implicate în procedura în curs decedaseră, a pus în vedere petentei să indice adresele succesorilor.
Cum petenta a fost în imposibilitate de a se conforma, procedura nu s-a putut finaliza şi după mai multe încercări nereuşite de a face să avanseze procedura, în luna februarie 2005 s-a dispus suspendarea procedurii, astfel încât cererea petentei nu a putut fi soluţionată pe fond deşi au trecut 30 de ani de la data la care părinţii acesteia se adresaseră instanţei.
Curtea a apreciat că regula potrivit căreia în astfel de proceduri, cel care se adresează instanţei trebuie să indice numele şi adresele persoanelor posibil interesate, nu este în sine incompatibilă cu dreptul de acces la justiţie[9] având în vedere faptul că urmăreşte un scop legitim (protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi afectate de o astfel de procedură). Având însă în vedere particularităţile speţei, respectiv faptul că petenta nu cunoştea nici măcar numele succesorilor vechilor proprietari, informând în numeroase rânduri instanţele în legătură cu imposibilitatea de indica numele şi adresele tuturor persoanelor posibil interesate, faptul că numărul acestor persoane era foarte mare şi că datorită perioadei lungi de timp pe care s-a întins procedura, numărul acestora a crescut, obligaţiile stabilite în sarcina petentei au constituit un obstacol de nedepăşit pentru examinarea pe fond acţiunii.
In acestă situaţie, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie prin negarea accesului efectiv la justiţie.[10]
[1] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 28-36.
[2] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Goldier contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 38.
[3] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 mai 1985 în cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragr. 57.
[4] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României.
[5] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, parag. 68-69.
[6] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006 în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, parag. 73.
[7] A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei
[8] Conform legislaţiei poloneze, o astfel de procedură are caracter necontencios dar petenţii trebuie sa identifice persoanele care pot fi afectatate de hotărârea instanţei. Dacă aceste persoane se declară interesate de procedura în curs, pot deveni părţi în respectiva procedură (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei , parag. 31)
[9] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei , parag. 50.
[10] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 octombrie 2006 în cauza Szwagrun-Baurycza împotriva Poloniei, parag. 57.
