Soare c. României. Inexistenţa unei căi eficiente pentru a contesta durata procedurii

In cauza Soare c. României (cererea nr. 72430/01, hotărârea din 16 iunie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi art. 13 din Convenţie pentru inexistenţa unei căi eficiente pentru a contesta durata procedurii.
Curtea a obligat statul român să achite reclamantului suma de 4.000 Euro daune morale.
Perioada luată în calcul de Curte a început în data de 4 februarie 1997 când reclamantul a fost audiat de poliţie şi reţinut 24 de ore şi s-a finalizat în data de 29 octombrie 2003, când reclamantului i s-a comunicat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
In total procedura a durat şase ani şi opt luni.

Silviu Marin c. României. Nulitate absoluta acte administrative de constituire a dreptului de proprietate. Legea în vigoare la data emiterii actelor.

In cauza Silviu Marin c. României (cererea nr. 35482/06, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că instanţele interne, aplicând o lege care a fost adoptată ulterior, au constatat nulitatea abolută a unor acte administrative prin care reclamantului i se atribuise un teren pentru a edifica o casă, după ce acesta edificase construcţiile.
Guvernul s-a apărat invocând faptul că reclamantul foloseşte şi în prezent terenul pe care şi-a edificat construcţiile şi că are posibilitatea să solicite concesionarea terenului în temeiul art. 13 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/2991.
Chiar dacă s-ar aprecia însă că există o ingerinţa, Guvernul arată că ingerinţa era prevăzută de lege (Legea fondului funciar nr. 18/1991), urmărea un scop legitim (acela de a respecta legea) şi a păstrat un just echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reţinut că reclamantului i s-a atribuit terenul pentru a construi o casă. Chiar dacă iniţial terenul i-a fost atribuit doar în folosinţă, ulterior, în data de 25 februarie 1992 şi 29 ianuarie 1993, i s-a constituit dreptul de proprietate pentru acest teren, pe care reclamantul şi l-a înregistrat în registrele de publicitate imobiliară şi şi-a edificat construcţii iar o lungă perioadă de timp nu l-a tulburat nimeni în exerciţiul dreptului de proprietate.
Prin urmare, reclamantul avea un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor administrative prin care i s-a atribuit terenul, prin hotărârea Tribunalului Ialomiţa din data de 16 februarie 2006, reclamantul este într-o stare de incertitudine şi nu mai are vreun drept de dispoziţie asupra terenului, fiind privat de un element esenţial al dreptului de proprietate.
Faţa de această situaţie, Curtea a decis că hotărârea din data de 16 februarie 2006 a avut ca efect privarea de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 iar pentru a fi justificată ar trebui făcută dovada că privarea s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. In plus, trebuie respectata si cerinta proporţionalităţii.
In speţă însa, instanţele şi-au întemeiat soluţia pe dispoziţii care nu erau în vigoare la data emiterii actelor administrative prin care s-a atribuit terenul reclamantului (art. III din Legea nr. 169/1997), şi, atât timp cât reclamantul nu a acţionat de o manieră ilegală cu scopul de a obţine terenul, iar autorităţile administrative aveau obligaţia de a verifica dacă au fost respectate cerinţele legislaţiei în vigoare la momentul emiterii deciziilor, acesta nu s-ar fi putut aştepta ca actele să fie anulate după mai mult de treisprezece ani, în baza unei legi noi.
Curtea a concluzionat că ingerinţa nu era « prevăzută de lege » şi prin urmare a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.

Enyedi c. României. Vânzarea de către statul neproprietar. Durata rezonabilă

In cauza Enyedi c. României (cererea nr. 32211/02, hotărârea din 02.06. 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a vânzării de către stat a unui apartament, în privinţa căruia instantele naţionale au recunoscut indirect dreptul de proprietate al reclamantului.
Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunului altuia, terţilor de bună credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absenţa totală a unei indemnizaţii contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 şi 59, Porteanu c. României, cererea nr. 4596/03, § 36, 16 februarie 2006).
In speţă nu s-a expus niciun fapt şi nu s-a adus niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea a constatat şi încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Statul a fost obligat să plătească succesorilor reclamantului (decedat în cursul procedurii) 30.000 Euro daune materiale.

Draica c. României. Satisfacţie echitabilă.

In cauza Draica c. României (cererea nr. 35102/02) prin hotărârea din data de 3 iunie 2008 (hotărârea principală) Curtea, constatând că au fost emise două titluri de proprietate pentru a acelaşi teren a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Referitor la daunele pretinse de reclamant Curtea a invitat Guvernul şi reclamantul să-i comunice în scris observaţiile cu privire la această problemă, şi să o informeze în legătură cu orice acord la care ar ajunge, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii Curţii.
In data de 13 octombrie 2008 reclamantul a informat Curtea că printr-o hotărâre irevocabilă în data de 24 ianuarie 2007, a fost respinsă acţiunea vecinilor săi R.E şi R.C. având ca obiect anularea titlului său de proprietate iar printr-o hotărâre irevocabilă în data de 2 septembrie 2008 s-a admis cererea reclamantului împotriva vecinilor, având ca obiect delimitarea terenurilor şi s-a respins cererea faţă de comisia locală. R.E şi R.C. au formulat o contestaţie în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, cauza fiind pe rolul instanţelor interne.
Prin hotărârea din data de 2 iunie 2009, Curtea a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 3000 Euro daune morale si 250 Euro cheltuieli de judecată.

Czaran şi Grofcsik c.României. Art. 46. Drept recunoscut implicit în motivarea hotărârii prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor.

In cauza Czaran şi Grofcsik c. României (cererea nr. 11388/06, hotărârea din 02.06.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1947.
Dreptul reclamanţilor deşi nu fusese recunoscut prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, a fost confirmat în motivările hotărârilor prin care li se respinseseră acţiunile. In motivare se reţinuse că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României, Denes c. României şi Elias c. României existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.


Scurtă descriere a stării de fapt :
In anul 1947 au fost trecute în proprietatea statului două parcele de teren, aflate în proprietatea familiei reclamanţilor.
In anul 2001, Agenţia Domeniilor Statului a vândut societăţii comerciale « A » acţiunile reprezentând majoritatea capitalului social al societăţii agricole A.F. care avea în patrimoniu terenurile preluate de la antecesorii reclamanţilor.
Acţiunea reclamanţilor având ca obiect restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanţele interne.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în motivare că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil dar că restituirea nu mai este posibilă pentru că au trecut în proprietatea unui terţ de bună credinţă.
Din informaţiile comunicate de Guvern, a rezultat că în februarie 2007, procedura de acordare a despăgubirilor era încă în curs.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1

Guvernul, reiterând argumentele din cauza Reichardt c. României, §§ 14-15, 13 noiembrie 2008 şi Popescu şi Dimeca c. României, §§ 14-15, 9 decembrie 2008, a invocat excepţia incompatibilităţii ratione materiae, arătând că în absenţa unei recunoaşterii dreptului reclamanţilor sau a constatării caracterului nelegal al trecerii terenului în proprietatea statului, în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, aceştia nu au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea a unit excepţia cu fondul.
Pe fond, Guvernul a arătat în plus, faţa de argumentele referitoare la admisibilitate că legile nr. 10/2001 şi 247/2005, prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri pentru terenurile trecute în proprietatea statului şi că o eventuală întârziere în plata despăgubirilor nu poate conduce la concluzia ruperii justului echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reamintit că a tratat numeroase alte cauze similare (ex : Străin c. României, Porteanu c. României etc), în care a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
In privinţa aplicării acestui text în speţă, Curtea a arătat că instanţele interne au reţinut în motivare că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Faptul că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un « bun » în sensul Convenţiei ( a se vedea în acelaşi sens Reichardt c. României, §§ 17-20 şi Popescu şi Dimeca c. României, §§ 22-24).
Prin urmare, având în vedere că Inalta Curte şi Casaţie, a reţinut în motivarea deciziei din 15 septembrie 2005 că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, se poate concluziona că reclamanţii sunt beneficiarii unei « valoari patrimoniale », relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea, examinând toate informaţiile ce i-au fost furnizate, a constatat că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să conducă la o altă concluzie faţă de cea la care a ajuns în alte cauze similare în care s-a pronunţat anterior.
Curtea a reafirmat că în contextul legislaţiei în vigoare în România care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează că o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa vreunei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii c. României, , §§ 39, 43 şi 59, şi Reichardt c. României, § 24).
Faptul că în speţă imobilele au fost modernizate nu este relevant sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţonal nr. 1 ci doar sub aspectul aplicării art. 41 din Convenţie.
Curtea a mai reţinut că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri reglementat de Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor acestei legi să obţină despăgubiri la valoarea de piată, în baza unei proceduri şi unui calendar pevizibil, adăugând însă că această concluzie la care a ajuns în prezenta cauză, nu însemană că sistemul nu poate avea o evoluţie pozitivă.
Curtea concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultând din redcatarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restuirea imobilelor trecute în proprietatea statului care au fost vândute unor terţi.
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile necesare pentru a asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009 şi Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009)

Cu privire la aplicarea art. 41

Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 151.000 Euro daune materiale şi 2.000 Euro daune morale

Ineficienţa procedurilor judiciare interne pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.

In cauza Codarcea c. României (cererea nr. 31675/04, hotărârea din 2 iunie 2009), Curtea a decis cu unanimitate de voturi că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi cu şase votut contra unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a ineficienţei procedurilor judiciare interne angajate de reclamantă pentru a obţine repararea prejudiciului foarte grav, cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.
Statul român a fost obligat la plata de despăgubiri în valoare de 20.000 Euro.

Referitor la art. 6 din Convenţie. Dreptul la judecată într-un termen rezonabil.
Curtea a apreciat că termenul a început să curgă la data de 5 iunie 1998 atunci când reclamanta a depus o plângere penală împotriva medicului care a operat-o, prin care s-a constituit parte civilă.
Procedura penală s-a finalizat în data de 24 iunie 2004, după şase ani de la data depunerii plângerii, prin hotărârea Tribunalului Mureş care a respins plângerea împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
In data de 18 octombrie 2004, reclamanta a introdus o acţiune civilă împotriva doctorului B.
Acţiunea a fost admisă de Tribunalul Mureş.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureş în data de 18 aprilie 2008.
Prin urmare durata totală a procedurilor a fost de nouă ani, şase luni şi 23 de zile (perioada 24 iunie 2004-18 octombrie 2004, nu a fost luată în calcul).

Referitor la art. 8

Curtea a reamintit că problemele legate de integritatea fizică şi psihică a persoanelor, precum şi consimţământul în privinţa intervenţiilor medicale, intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie.
Statul are obligaţia de a asigura cadrul legal pentru ca în spitale, indiferent dacă sunt publice sau private, activităţile medicale să se desfăşoare în aşa fel încăt să fie respectată integritatea fizică a persoanei iar fiecare persoană să fie informată şi să decidă în cunoştinţă de cauză atunci când este supusă unei intervenţii medicale.
In lipsa informării pacientului, dacă intervenţia a avut loc într-un spital public, poate fi atrasă răspunderea directă a statului.
In speţă, Curtea a constatat că reclamanta a avut acces la o procedură judiciară care s-a finalizat cu o hotărâre prin care medicul a fost obligat la plata de despăgubiri dar datorită insolvabilităţii medicului, hotărârea nu a putut fi pusă în aplicare.
In plus, intanţele naţionale au respins acţiunea faţă de Spitalului Târgu Mureş, deşi opinia majoritară în jurisprudenţa instanţei supreme şi doctrină era în sensul că spitalele răspund în condiţiile art. 1000 alin. 3 Cod pr civila.
Judecătorul Myjer a exprimat o opinie parţial separată.