Sinteza hotărârilor pronunţate de Curtea Europena a Drepturilor Omului în cauze împotriva României în luna mai 2009

In luna mai 2009, Curtea Europena a Drepturilor Omului a făcut publice 12 hotărâri împotriva României. Valoarea totală a despăgubirilor pe care trebuie să le plătească statul român este de 671.993,75 Euro.



1. In cauza Amanalachioai c. României, hotărârea din 26 mai 2009, Curtea a decis cu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut obţine restituirea minorei în vârstă de şase ani la data faptelor, rămasă la bunicii materni după vacanţa petrecută la aceştia. Statul român a fost obligat la plata de daune morale de 20.000 Euro şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 3.000 Euro.
2. In cauza Damian-Burueana si Damian c. României, hotărârea din 26 mai 2009, Curtea a constatat că a fost încalcat art. 3 din Convenţie atât pe latura materială cât şi pe cea procedurală, art. 6 alin. 1 din Convenţie sub asoectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi art. 8, Curtea reţinând că există dubii că perchezitia domiciliară efectuată în cauză s-ar fi desfăşurat cu respectarea prevederilor legale interne, care, oricum, la data faptelor, nici nu oferea suficiente garanţii pentru a evita abuzurile autorităţilor. Curtea a obligat statul român să plătească daune morale fiecărui reclamant în cuantum de 15.000 Euro şi 8000 Euro cheltuieli de judecată. Judecătorul Egbert Myjer a formulat opinie separată cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie

3. In cauza Măciucă c. României (hotărârea din 26 mai 2009) Curtea a reţinut că în Penitenciarul Jilava, celulele sunt supraopulate, reclamantul fiind deţinut în celule în care a existat un excedent de 9-17 deţinuţi. In plus, reclamantul nu era scos în curte mai mult de 10-40 de minute pe zi şi nu avea acces la duşurile din închisoare decât o dată pe săptămână. Curtea a admis că în speţă, nu s-a acţionat cu intenţia de a-l umili pe reclamant, totuşi, lipsa intenţiei, nu înseamnă că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie, având în vedere faptul că reclamantul a trebuit să suporte timp aproape şase ani aceste condiţii de detenţie care exced nivelului inevitabil de suferinţă, inerent detenţiei. Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 3 din Convenţie şi a obligat statul român la plata de daune morale în cuantum de 5 000 Euro.


4.In cauza SC Aledani SRL c. României (cererea nr. 28874/04, hotărârea din 26 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care au fost desfiinţate două hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei. Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 2000 Euro daune morale şi 500 Euro cheltuieli de judecată.


5. In cauza Cârstea c. României (nr. 28998/04, hotărârea din 26 mai 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 4 aprilie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren situat în localitatea Semlac, jud. Arad, abia în data de 15 mai 2008, respectiv după mai bine de cinci ani, autorităţile administrative au luat iniţiativa punerii în executare a hotărârii şi au făcut o ofertă reclamantei. Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 4.000 Euro daune morale.



6. In cauza Mureşan c. României (cererea nr. 8015/05, hotărârea din 26 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care a fost desfiinţată o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului. Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 3000 Euro daune morale şi 2300 Euro cheltuieli de judecată.


7. In cauza Tănase şi alţii c. României (cererea nr. 62954/00, hotărârea din 26 mai 2009), s-a dispus radierea cauzei de pe rol, Guvernul recunoscând că au fost încălcate prevederile art. 3, 6, 8, 13 şi 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.Guvernul a oferit reclamanţilor suma de 565.193,75 Euro, despăgubiri şi s-a obligat să achite suma de 5.000 Euro cheltuieli de judecată. Reclamanţii nu au fost mulţumiţi de ofera făcută dar Curtea a decis radierea cauzei de pe rol în baza declaraţiei unilaterale a Guvernului.


8. In cauza Tănase c. României, (cererea nr. 5269/02, hotărârea din 12 mai 2009), Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie datorită menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie deşi acesta suferea de afecţiuni grave (cancer, tulburări de personalitate şi afecţiuni urologice), incompatibile cu regimul de detenţie şi datorită faptului că i s-au aplicat cătuşe cu care a fost legat de patul de spital în timpul internării într-un spital civil, deşi natura infracţiunilor săvârşite (non-violente) şi starea de sănătate nu justificau măsura încătuşării, cu atât mai mult cu cât paza era asigurată de un gardian. Curtea a constatat şi încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie datorită duratei excesive a arestării (aproximativ 2 ani).Statul român a fost obligat la plata de daune morale în cuantum de 8000 Euro.

9. In cauza Elias c. României (cererea nr. 32800/02, hotărârea din 12.05 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1983.
Dreptul reclamanţilor la despăgubiri în valoare de 249.077.947 lei, fusese recunoscut printr-o hotărâre din data de 31 ianuarie 2002, a societăţii M. care avea în administrare imobilul. Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Vişu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României şi Denes c. României, existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil. Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 14.000 Euro pentru întregul prejudiciu.


10. In cauza Bindea c. României (cererea nr. 32297/04, hotărârea din 5 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care a fost desfiinţată o hotărâre judecătorească favorabilă reclamanţilor. Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamanţilor suma de 2000 Euro daune morale.

11. In cauza Forna c. României (cererea nr. 34999/03, hotărârea din 05.05.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1. Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 3 februarie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).A fost înlăturată apărarea Guvernului în sensul că în speţă ar fi existat o imposibilitate obiectivă de executare, ca urmare a faptului că terenul ar fi fost atribuit unor terţe persoane, Curtea arătând că autorităţile naţionale au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a evita existenţa unor hotărâri contradictorii sau cel puţin sa ia măsuri pentru a rezolva situaţiile astfel create (a se vedea Popescu şi Daşoveanu c. României, nr. 24681/03, § 36) Curtea a constatat că problema despăgubirilor nu este în stare de judecată şi a invitat Guvernul şi reclamanta să prezinte, în termen de şase luni de la data la care hotărârea va fi definitivă, observaţii scrise în legătură cu această problemă şi în special, să informeze Curtea în legătură cu orice înţelegere la care s-ar ajunge.

12. In cauza Gavrileanu c. României (nr. 18037/02) prin hotărârea din data de 22 februarie 2007, hotărârea principală, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului (hotărâre din data de 2 octombrie 1997) şi neexecutarea altei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului (hotărâre din data de 25 februarie 1999). Curtea a decis că nu este în stare de judecată capătul de cerere referitor la daunele materiale si morale pentru lipsa de folosinţă a terenului şi a invitat Guvernul şi reclamantul să-i comunice în scris observaţiile cu privire la aceste probleme, şi să o informeze în legătură cu orice acord la care ar ajunge, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii Curţii. Reclamantul a decedat în data de 17 octombrie 2007 iar în data de 2 noiembrie 2007, d-na Viorica Tritean, a comunicat Curţii intenţia de a continua procedura, prevalându-se de un testament prin care reclamantul instituise în favoarea sa un legat cu titlu particular pentru un imobil, altul decât cel ce a făcut obiectul cererii în faţa Curtii.
Curtea a solicitat d-nei Viorica Tritean să depună un certificat de moştenitor pentru a face dovada calităţii procesuale.
Aceasta a comunicat că succesiunea nu a fost dezbătută pentru că testamentul a fost contestat de către alţi doi moştenitori.
Curtea a solicitat, prin scrisori recomandate, celor doi moştenitori să comunice eventualele intenţii de a continua procedura.
Scrisoarea adresată unuia dintre moştenitori a fost returnată cu menţiunea « destinatar necunoscut » şi « adresă insuficientă » iar celălalt moştenitor, deşi a primit scrisoarea, nu a comunicat niciun răspuns.
Prin hotărârea din data de 05.05.2009, Curtea a dispus radierea cauzei de pe rol.

Incredinţarea creşterii şi educării unui minor, altor persoane decât părinţii biologici nu trebuie permisă decât în situaţii excepţionale.

In cauza Amanalachioai c. României, hotărârea din 26 mai 2009, Curtea a decis cu şase voturi pentru şi unul împotrivă că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut obţine restituirea minorei în vârstă de şase ani la data faptelor, rămasă la bunicii materni după vacanţa petrecută la aceştia.
Statul român a fost obligat la plata de daune morale de 20.000 Euro şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 3.000 Euro.
Scurtă descriere a stării de fapt:
Soţia reclamantului Valentin Amanalachioai, fiind bolnavă de leucemie, a decedat în anul 1999. In data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul ca fiica lor D, născută în anul 1994, să-şi petreacă vacanţa la bunicii materni.
In data de 4 februarie 2001, bunicii materni l-au informat că nu intenţionează să mai restituie minora.
In data de 7 februarie, reclamantul a solicitat instanţei să dispună restituirea minorei pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Cererea sa a fost admisă dar, în ciuda insistenţelor reclamantului, ordonanţa nu a putut fi pusă în executare, ca urmare a opoziţiei categorice a bunicilor.
Incercând să ia minora, între reclamant şi bunici s-a petrecut un incident violent la care a asistat şi minora, care a fost rănită.
Au depus plângeri penale atât bunicii cât şi reclamantul dar ulterior toţi şi-au retras plângerile.
Acţiunea introdusă pe calea dreptului comun, pentru a obţine restituirea minorei, a fost respinsă, instanţele reţinând că reclamantul a încredinţat minora bunicilor fără a preciza perioada, aceştia oferă minorei condiţii mai bune de creştre şi educare din punct de vedere material şi moral, reclamantul a avut un comportament violent faţă de minora şi bunici, atunci când a încercat să ia minora, minora s-a ataşat puternic de bunici, s-a integrat în viaţa socială a comunităţii locale şi refuză să se întoarcă la tatăl său, astel încât “pentru moment” este în intersul acesteia să rămână la bunici.
Bunicii materni au încercat fără succes să obţină decăderea reclamantului din drepturile părinteşti.
Reclamantul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere pentru minoră.
Referitor la încălcarea art. 8 din Convenţie:
Curtea a arătat că încredinţarea creşterii şi educării unui minor, altor persoane decât părinţii biologici nu trebuie permisă decât în situaţii excepţionale.
Faptul că alte persoane pot oferi minorului condiţii mai bune de creştere şi educare, nu poate constitui o justificare pentru a încredinţa minorul altor persoane decât părinţii biologici.
Nici ataşamentul profund al minorului faţa de alte persoane nu constituie “situaţii excepţionale” care să justifice ruperea legăturilor familiale.
De altfel, Curtea a arătat că s-a ajuns ca minora să se ataseze de bunici şi să rupă legăturile cu tatăl, datorită faptului că nu s-a pus în aplicare imediat ordonanţa de restituire a minorei.
In privinţa pretinsului comportament violent al reclamantului, Curtea a arătat că instanţele au făcut trimitere la un incident izolat care nu s-a finalizat cu o condamnare. In plus, instanţele nu au cerut părerea unui specialist, cu privire la starea psihologică a reclamatului, cu privire la relaţiile acestuia cu minora, cu privire la influenta mediului asupra minorei etc.
Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
Judecătorul Fura-Sandström a exprimat o opinie separată.

Damian-Burueana si Damian c. României. Rele tratamente. Durata excesiva procedura acordare despăgubiri. Perchezitie.

Scurtă descriere a stării de fapt :

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1995, reclamanţii Marius Damian-Burueana şi Viorel Damian au comercializat în piaţa din Novaci produse aduse din Germania fără a putea prezenta agentului de poliţie C.I., documentele de provenienţă a mărfurilor,
Reclamanţii au fost conduşi la sediul Poliţiei Novaci unde au refuzat să predea marfa, fără a se întocmi un proces-verbal de confiscare şi, în ciuda opoziţiei agentului de poliţie, au părăsit sediul poliţiei.
In după amiaza aceleiaşi zile, sergentul-major M.M., îmbrăcat în civil s-a prezentat la domiciliul reclamantului Viorel Damian, în Turceni, şi i-a cerut să-l însoţească la sediul poliţiei.
Reclamantul Marius Damian-Burueana, prezent şi el, a cerut explicaţii iar sergentul-major M.M. i-a răspuns că execută ordinele superiorului său.
Ulterior s-au mai prezentat doi agenţi de poliţie, S.T. şi P.C.
Părţile, respectiv reclamanţii şi Guvernul, au prezentat versiuni diferite în legătură cu modul în care s-au desfăşurat lucrurile în continuare,
Guvernul a recunoscut că reclamanţii au fost conduşi forţat la sediul poliţiei, într-o maşină condusă de un civil (C.G.L), arătând că datorită stării de agitaţie a acestora şi datorită faptului că şoferul a frânat brusc, primul reclamant s-a lovit.
La sediul poliţiei s-a încheiat un proces-verbal în care s-a consemnat că reclamanţii au fost aduşi la sediul poliţiei iar cel de-al doilea reclamant a fost supus unei percheziţii corporale.
In seara aceleaiaşi zile, poliţia a efectuat o percheziţie la domiciliul celui de-al doilea reclamant.
In data de 30 ianuarie 1995 a început urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru infracţiunea de ultraj şi s-a dispus reţinerea acestora pentru 24 de ore.
Primul reclamant a cerut în scris, să fie ascultat în prezenţa unui avocat şi să fie examinat de un medic. Deasemenea s-a plâns de faptul că nici el şi nici fratele lui nu au primit de mâncare decât o bucată de salam cu pâine şi în timpul nopţii nu au primit apă.
In data de 31 ianuarie 1995 un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a audiat reclamanţii.
Primul reclamant a refuzat să semneze declaraţia, solicitând ca mai întâi să fie supus unui examen medical.
In data de 2 februarie 1995, primul reclamant a fost examinat de către un medic legist care a constatat existenţa mai multor excoriaţii şi echimoze, un edem dureros şi o fractură parţială a incisivului superior median stâng. In baza unei radiografii şi a unei audiograme, un medic specialist ORL a constatat că reclamantul prezintă o fractură distală a piramidei nazale şi o uşoară hipoacuzie.
In data de 6 februarie 1995 a fost examinat medical şi cel de-al doilea reclamant, constatându-se prezenta mai multor excoriaţii şi echimoze.
In data de 2 februarie 1995 au fost examinaţi şi agenţii de poliţie P.C. şi N.D., constatându-se, la primul, existenţa unei echimoze în regiunea epigastrică şi la cel de-al doilea o excoriaţie la tâmpla stângă.
In data de 31 ianuarie 1995, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor.
Reclamanţii au fost puşi în libertate în data de 23 februarie 1995.
In data de 17 februarie 1995, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiuneile de ultraj şi tulburarea liniştii publice, iar cel de-al doilea reclamant şi pentru conducerea fără permis.
Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1997, confirmată de Curtea de Apel Bucureşti în data de 10 iunie 1998, reclamanţii au fost achitaţi, instanţele reţinând că faptele ce li se impută nu au fost probate.
Ancheta împotriva agenţilor de poliţie, deschisă la cererea mamei reclamanţilor s-a finalizat cu o soluţie de neîncepere a urmării penale dată de un procuror militar.
Soluţia a fost confirmată de Parchetul Militar de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie.
Plângerea formulată de primul reclamant împotriva acestei soluţii şi împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia la domiciliul celui de-al doilea reclamant, a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie în data de 13 august 2001. Referitor la perchezitie, s-a reţinut că a fost efectuată cu acordul celui de-al doilea reclamant şi că nu există nicio probă în sensul că ar fi fost efectuată după ora 22.
In data de 20 decembrie 2001, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/2 decembrie 1997, reclamanţii au sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti cu o plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea reţinând că a intervenit prescripţia.
In data de 11 februarie 2003, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul reclamanţilor şi a dispus începerea urmăririi penale faţa de poliţişti şi faţa de C.G.L.
In data de 18 iulie 2003, reclalamanţii au fost informaţi de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti că nu se va începe urmărirea penală.
In data de 19 ianuarie 2004, reclamanţii au sesizat Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu o plângere faţa de refuzul de a se începe urmărirea penală.
Ca urmare a unor modificări referitoare la competenţa, plângerea a fost soluţionată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia.
Curtea de Apel Craiova a admis în parte plângerea reclamanţilor iar cauza a ajuns din nou la Parhetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a constatat că a intervenit prescripţia.
Plângerea reclamanţilor a fost respinsă de Tribunalul Gorj, în data de 20 februarie 2007.
In mai 2007 era pe rol recursul formulat de reclamanţi
In data de 23 octombrie 2001, primul reclamant a solicitat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să-i permită să studieze actele din dosarul referitor la ancheta împotriva poliţiştilor şi să facă fotocopii de pe acte.
Reclamantului i s-a permis să studieze actele dar i s-a interzis să facă copii de pe actele din dosar.
Acţiunea primului reclamant prin care a solicitat despăgubiri pentru privarea de libertate în mod nelegal a fost admisă de Tribunalul Bucureşti, care a acordat suma de 150.000 USD.
Suma a fost redusă în apel de către Curtea de Apel Bucureşti, la suma de 10.000 USD.
Soluţia a fost confirmată în recurs de Curtea Supremă de Justitie.
Acţiunea celui de-al doilea reclamant a fost admisă de prima instanta pentru suma de 100.000 USD daune morale şi 12.193.487 lei daune materiale.
După două casari cu trimitere spre rejudecare, în final în data de 7 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a redus suma la 43 168,11 EUR, soluţie confirmată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.


Referitor la art. 3 din Convenţie :

Potrivit prevederilor art. 3 din Convenţie, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
In speţă, Curtea a constatat că reclamanţii au fost examinaţi după câteva zile de la data reţinerii, de către un medic care a constatat existenţa mai multor leziuni, care erau suficient de grave pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie iar Guvernul nu a furnizat documente convingătoare şi credibile care ar fi putut explica şi justifica faptul că acestea au fost provocate de utlizarea normală a forţei cu ocazia reţinerii reclamanţilor.
In privinţa anchetei, Curtea a constatat că nu a fost o anchetă eficientă şi diligentă, reclamanţii fiind examinaţi doar după căteva zile şi numai la insistenţele acestora, ancheta a durat foarte mult, astfel încât la un moment dat s-a pus chiar problema prescripţiei, situaţie incompatibilă cu exigenţele art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre altele Okkalı c. Turciei, nr. 52067/99, §§ 65 şi 66, 17 octobrie 2006 şi Huseyin Simsek c. Turciei, nr. 68881/01, § 67, 20 mai 2008), parchetul a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti iar Guvernul nu a fost în măsură să ofere nicio explicaţie pentru o astfel de atitudine, ancheta a fost efectuată în perioada 1995-2004 de către parchetul militar, a cărui independenţa faţă de poliţie poate fi pusă la îndoială (a se vedea Barbu Anghelescu c. României, §§ 67-70, 5 octombrie 2004 et Bursuc c. României, § 101) iar transferul la jurisdicţiile civile s-a făcut după ce acţiunea penală se prescrisese, deşi instanţele naţionale au admis cererile reclamanţilor referitoare la daune, despăgubirile au fost acordate pentru privarea de libertate şi nu pentru actele de violenţa ale căror victime au fost în perioada în care erau în custodia poliţiei.
Curtea a concluzionat că a fost încalcat art. 3 din Convenţie atât pe latura materială cât şi pe cea procedurală.

Referitor la art. 5 alin. 5 din Convenţie :
Potrivit prevederilor 5 alin. 5 din Convenţie , orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Curtea a constatat că reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri în dreptul intern, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere.


Referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie :

Potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, în partea relevantă în cauză, orice persoana are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanta independenta şi impartiala (…) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)
Curtea a constatat că procedura referitoare la acordarea de despăgubiri a început în data de 10 iunie 1999 şi s-a finalizat în data de 28 februarie 2008, iar durata foarte mare este imputabilă exclusiv autorităţilor, motiv pentru care a decis că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la judecată într-un termen rezonabil.

Referitor la art. 8 din Convenţie:

Reclamanţii au invocat încălcarea art. 8 ca urmare a percheziţiei corporale din data de 29 ianuarie 1995 şi ca urmare a percheziţiei domiciliare din 29 ianuarie 1995.
Referitor la această a doua situaţie s-a invocat şi încălcarea art. 13 din Convenţie.
Potrivit prevederilor art. 8 din Convenţie :
1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Referitor la percheziţia coroprală, Curtea constatând că reclamanţii nu au contestat în faţa instanţelor naţionale această măsură şi că nu au contestat nici în fata Curţii lipsa unei căi eficiente de atac împotriva măsurii, în termen de 6 luni de la data ingerinţei a admis excepţia neepuizării căilor interne de atac, invocată de Guvern.
Referitor la percheziţia domiciliară, Curtea, făcând trimitere la cauza Varga c. României, a reţinut că efectuarea unei percheziţii la domiciliul unei persoane fizice constituie o ingerinţa în sensul art. 8 din Convenţie.
Având în vedere circumstanţele speciale în care reclamantul şi-a dat acordul pentru efectuarea percheziţiei, Curtea a apreciat că nu poate fi vorba despre un consimţământ valabil.
In concluzie, a existat o ingerinţa.
In privinţa prevederii ingerinţei în lege, Curtea a constatat că datorită momentului în care a fost realizată, există dubii că perchezitia s-ar fi desfăşurat cu repectarea prevederilor legale interne.
In plus, dreptul intern, la data faptelor, nu oferea oricum suficiente garanţii pentru a evita abuzurile autorităţilor (a se vedea Varga c. României, § 72-74).


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească daune morale fiecărui reclamant în cuantum de 15.000 Euro şi 8000 Euro cheltuieli de judecată.

Judecătorul Egbert Myjer a formulat opinie separată cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie

Cârstea c. României. Punerea în executare cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti

In cauza Cârstea c. României (nr. 28998/04, hotărârea din 26 mai 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 4 aprilie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren situat în localitatea Semlac, jud. Arad, abia în data de 15 mai 2008, respectiv după mai bine de cinci ani, autorităţile administrative au luat iniţiativa punerii în executare a hotărârii şi au făcut o ofertă reclamantei.
Această ofertă, a fost urmată de o alta, în luna august 2008, ambele refuzate de reclamantă.
Curtea a apreciat că începând cu data de 15 mai 2008, neexecuatarea este imputabilă reclamantei dar, a reţinut totuşi încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a faptului că Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei, o perioadă de cinci ani.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 4.000 Euro daune morale.

SC Aledani SRL c. României.Recurs în anulare.

In cauza SC Aledani SRL c. României (cererea nr. 28874/04, hotărârea din 26 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care au fost desfiinţate două hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei.

Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 2000 Euro daune morale şi 500 Euro cheltuieli de judecată.

Mureşan c. României.Recurs în anulare.

In cauza Mureşan c. României (cererea nr. 8015/05, hotărârea din 26 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care a fost desfiinţată o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 3000 Euro daune morale şi 2300 Euro cheltuieli de judecată.

Elias c. României. Măsuri generale pentru funcţionarea coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă a procedurii de acordare a despăgubirilor.

In cauza Elias c. României (cererea nr. 32800/02, hotărârea din 12.05 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1983.
Dreptul reclamanţilor la despăgubiri în valoare de 249.077.947 lei, fusese recunoscut printr-o hotărâre din data de 31 ianuarie 2002, a societăţii M., care avea în administrare imobilul.

Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României şi Denes c. României, existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.


Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1
Curtea, constatând că dreptul reclamanţilor la plata de despăgubiri a fost recunoscut prin hotărârea societăţii M., a concluzionat că aceştia au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 iar neplata despăgubirilor constituie o ingerinţa în dreptul de proprietate.
In privinţa Fondului Proprietatea Curtea a reiterat constatările din cauzele anterioare în care a reţinut că acesta nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor (a se vedea, printre multe altele Tudor c. României, cererea nr. 29035/05, 17 ianuarie 2008, § 33).
Curtea a arătat că în acestă situaţie, chiar şi în cazul în care s-ar fi putut demonstra că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi putut fi justificată printr-o cauză de utilitate publică, oricum, nu s-a păstrat un just echilibru între interesele în conflict iar reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr.

Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultată din disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri.
Curtea a reaminitit că în cazul în care constată o încălcare, Statul pârât are obligaţia juridică, nu numai de a plăti reclamanţilor despăgubiri potrivit prevederilor art. 41, dar, deasemenea, de a alege sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi pentru a înlătura, pe cât posibil, consecinţele încălcărilor. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă mijoacele pentru a-şi îndeplini obligaţia juridică în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace, să fie în concordanţă cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski c. Poloniei [GC], nr 31443/96, § 192, CEDO 2004).

Cu privire la măsurile destinate să garanteze eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea a atras atenţia asupra Rezoluţiei (2004)3 şi Recomandării (2004)6 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei adoptate în 12 mai 2004.

Deşi, în principiu, Curtea nu are competenţa de a defini care sunt măsurile adecvate pentru pentru ca Statul pârât să se achite de obligaţiile ce-i revin în baza art. 46 din Convenţie, având în vedere deficienţele de natură structulară constatate, Curtea constată că măsurile generale la nivel naţional se impun a fi luate, fără îndoială, cu ocazia punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193).
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009 ; Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009, Deneş şi alţii c. României, nr. 25862/03, § 66, 3 martie 2009 ).

Cu privire la aplicarea art. 41

Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 14.000 Euro pentru întregul prejudiciu.

Makfi c. Franţei (19.10.2004). Incălcarea dreptului la un proces echitabil.Starea de oboseală excesivă a părţilor, avocaţilor şi membrilor completului

Scurtă descriere a situaţiei de fapt:

Reclamantul Abdemmazack Makhfi, acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni, a fost adus, împreună cu un alt inculpat, în faţa Curţii cu Juri Maine şi Loire.
Sedinţa de judecată a fost deschisă în data de 3 decembrie 1998, ora 9:15 şi s-a încheiat în data de 5 decembrie 1998,ora 8:30.
In data de 3 decembrie, şedinţa a fost suspendată de la ora 10:30 la ora 14, de la ora 16:10 la ora 16:35 şi apoi la ora 18:25 până a doua zi.
In prima zi, dezbaterile au durat, în total, 5 ore şi 15 minute.
In data de 4 decembrie, şedinţa a fost redeschisă la ora 9:15 şi apoi suspendată la ora 13 şi reluată la ora 14:30 până la ora 16:40, apoi de la ora 17 la 20 şi de la ora 21 la ora 00:30.
La ora 1:00, în dimineaţa zilei de 5 decembrie, când s-a redeschis şedinţa, avocatul reclamantului, invocând faptul că impunându-i-se să pledeze după atâtea ore de dezbateri, se încalcă dreptul la apărare al reclamantului, a solicitat suspendarea şedinţei şi reluarea a doua zi la ora 9.
Curtea, făcând trimitere la prevederile art. 307 din Codul de pr. penală, a respins cererea, arătând că şedinţa a fost suspendată de câteva ori pentru a permite părţilor să se odihnească.
Dezbaterile au continuat până la ora 4:00.
Inainte de a se acorda cuvântul avocaţilor pentru pledoarii, şedinţa a fost suspendată 25 de minute.
La ora 6:15, curtea s-a retras pentru deliberări, soluţia fiind pronunţată la ora 8:15.
Reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare.
In recurs, reclamantul a invocat, printre altele, şi încălcarea dreptului la apărare ca urmare a faptului că avocatul său a fost nevoit să pledeze la ora 4:25 dimineaţa, după ce a asistat la dezbateri care au durat foarte multe ore.
Recursul a fost respins, Curtea de Casaţie reţinând referitor la acest motiv de recurs, că intră în competenţa preşedintelui curţii cu juri să aprecieze când se impune suspendarea şedinţei pentru a da posibilitatea părţilor, avocaţilor şi membrilor curţii să se odihnească.

Concluziile Curţii:

Curtea, făcând trimtere la hotărârea dată în cauza Barberà, Messegué et Jabardo c. Spaniei (6 decembrie 1998) a arătat că s-a mai pronunţat în sensul că se încalcă dreptul la un proces echitabil în cazul în care audierea persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, are loc atunci când aceasta este foarte obosită. In această stare, arată Curtea, rezistenta fizică şi psihică este foarte scăzută şi, chiar dacă persoana este asistată de apărător calificat, care îşi poate prezenta argumentele, i se încalcă totuşi dreptul la apărare pentru că în momentul audierii, trebuie să i se dea ocazia să se poată concentra asupra apărării.
In continuare Curtea arată că este important ca nu numai persoanele învinuite de săvârşirea unei infracţiuni ci şi avocaţii acestora să fie odihniţi, pentru a putea urmări atent dezbaterile, pentru a interveni când este cazul, pentru a răspunde la întrebări şi penru a putea pleda.
Deasemenea este important ca şi judecătorii şi juraţii să-şi poată folosi întrega capacitate de concentrare şi atenţie pentru a urmări dezbaterile şi pentru a avea o judecată clară.
In speţă, arată Curtea, condiţiile în care s-a desfăşurat procedura judiciară finalizată printr-o hotărâre de condamnare a reclamantului la pedeapta închisorii de 8 ani, nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil, fiind încălcat dreptul la apărare şi principiul egalităţii armelor.

Gavrileanu c. României. Satisfacţie echitabilă. Lipsa dovezii calitaţii de moştenitor. Radiere de pe rol

In cauza Gavrileanu c. României (nr. 18037/02) prin hotărârea din data de 22 februarie 2007, hotărârea principală, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului (hotărâre din data de 2 octombrie 1997) şi neexecutarea altei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului (hotărâre din data de 25 februarie 1999).
Prin aceste hotărâri se dispusese punerea în posesie şi eliberarea unui titlulu de proprietate pentru o suprafaţă de 1,14 ha teren situat în intravilanul satului Volovăt, jud. Suceava.
Reclamantul a fost pus în posesie dar nu i s-a eliberat titlu de proprietate.
Curtea a apreciat că eliberarea titlului de proprietate ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar găsi dacă ar fi fost respectate cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie, motiv pentru care a obligat statul român să pună în executare hotărârea judecătorescă din data de 25 februarie 1999, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii.
Deasemenea, a obligat statul să plătească reclamantului suma de 250 euro cheltuieli de judecată.
Curtea a hotărât că nu este în stare de judecată capătul de cerere referitor la daunele materiale si morale pentru lipsa de folosinţă a terenului şi a invitat Guvernul şi reclamantul să-i comunice în scris observaţiile cu privire la aceste probleme, şi să o informeze în legătură cu orice acord la care ar ajunge, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii Curţii.

Reclamantul a decedat în data de 17 octombrie 2007 iar în data de 2 noiembrie 2007, d-na Viorica Tritean a comunicat Curţii intenţia de a continua procedura, prevalându-se de un testament prin care reclamantul instituise în favoarea sa un legat cu titlu particular pentru un imobil, altul decât cel ce a făcut obiectul cererii în faţa Curtii.
Curtea a solicitat d-nei Viorica Tritean să depună un certificat de moştenitor pentru a face dovada calităţii procesuale.
Aceasta a comunicat că succesiunea nu a fost dezbătută pentru că testamentul a fost contestat de către alţi doi moştenitori.
Curtea a solicitat, prin scrisori recomandate, celor doi moştenitori să comunice eventualele intenţii de a continua procedura.
Scrisoarea adresată unuia dintre moştenitori a fost returnată cu menţiunea « destinatar necunoscut » şi « adresă insuficientă » iar celălalt moştenitor, deşi a primit scrisoarea, nu a comunicat niciun răspuns.
Prin hotărârea din data de 05.05.2009, Curtea a dispus radierea cauzei de pe rol.

Forna c. României. Autorităţile naţionale au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a evita existenţa unor hotărâri contradictorii

In cauza Forna c. României (cererea nr. 34999/03, hotărârea din 05.05.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.


Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 3 februarie 2003 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).
A fost înlăturată apărarea Guvernului în sensul că în speţă ar fi existat o imposibilitate obiectivă de executare, ca urmare a faptului că terenul ar fi fost atribuit unor terţe persoane, Curtea arătând că autorităţile naţionale au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a evita existenţa unor hotărâri contradictorii sau cel puţin sa ia măsuri pentru a rezolva situaţiile astfel create (a se vedea Popescu şi Daşoveanu c. României, nr. 24681/03, § 36)


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a constatat că problema despăgubirilor nu este în stare de judecată şi a invitat Guvernul şi reclamanta să prezinte, în termen de şase luni de la data la care hotărârea va fi definitivă, observaţii scrise în legătură cu această problemă şi în special, să informeze Curtea în legătură cu orice înţelegere la care s-ar ajunge.

Bindea c. României.Recurs în anulare.

In cauza Bindea c. României (cererea nr. 32297/04, hotărârea din 5 mai 2009) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare prin care a fost desfiinţată o hotărâre judecătorească favorabilă reclamanţilor.

Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamanţilor suma de 2000 Euro daune morale.

Noţiunea de acces la justiţie şi limitele competenţei instanţelor judecãtoreşti prin raportare la atribuţiile celorlalte puteri.

Judecător Sonia Cososchi

1. Consideraţii preliminare. Este de notorietate că instanţele judecătoreşti au rolurile din ce în ce mai încărcate iar resursele materiale şi umane sunt în mod cert insuficiente pentru a asigura funcţionarea eficientă a sistemului juridic, supraîncărcarea afectând calitatea actului de justiţie.
Există multe cauze care au dus în timp la supraîncărcarea rolului instanţelor judecătoreşti.
Una dintre cauze este aceea că instanţele au început la un moment dat să interpreteze noţiunea de acces la justiţie, într-un sens foarte larg, fără a ţine întotdeauna suficient cont de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Extinderea în practică a sferei de acţiune a puterii judecătoreşti în detrimentul celorlalte puteri, a făcut ca din ce în ce mai multe persoane să încerce să ocolească procedurile administrative care presupun reguli stricte şi taxe mai mari decât cele judiciare, solicitând direct instanţelor să dispună autorităţilor administrative să emită anumite acte sau să efectueze anumite operaţiuni, în proceduri care se desfăşoară, de regulă, fără participarea autorităţii respective.
Mai mult, în ultimul timp se remarcă şi tendinţa de a substitui actele notariale prin hotărâri judecătoreşti.

Puterea judecătorescă şi-a extins treptat sfera şi în detrimentul puterii legislative, fapt constatat de Curtea Constituţională prin câteva decizii relativ recente (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Curtea Constituţională, dec. nr. 818/2008, dec. 819/2008, dec. nr. 1325/2008).

O situaţie fără precedent în România este cea în care Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat de nesocotirea de către instanţa supremă a unei decizii a Curţii Constituţionale şi a dispoziţiilor legale în vigoare. Curtea Constituţională a decis că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este opozabilă Preşedintelui României (Curtea Constituţională, dec. nr. 1222/2008. Referitor la această decizie, se impune precizarea că instanţa de contencios constituţional a decis ca hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu fie opozabilă Preşedintelui României şi pentru că acesta nu a fost parte în procedura judiciară, în cursul judecăţii fiind citată Administraţia Prezidenţială).

Intrebarea firească pe care şi-o poate pune oricine analizează situaţia şi constată că, pe de o parte, instanţele judecătoreşti au ajuns să fie blocate de avalanşa de acţiuni într-o continuă creştere şi, pe de altă parte, că în aceste condiţii, instanţele continuă să soluţioneze pe fond acţiuni care exced competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, este: de ce se procedează în acest mod?
Aşa cum am arătat deja, s-a ajuns în această situaţie, în parte, şi datorită interpretării greşite a noţiunii de „acces la justiţie”.

2. Noţiunea de acces la justiţie. Liberul acces la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Dreptul de acces la justiţie este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea fiind pusă în situaţia de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţie doar garantează dreptul la un proces echitabil sau recunoaşte şi dreptul oricărei persoane de a avea acces la o instanţă judecătorească (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Golder contra Regatului Unit, în “Recueil…”, 1975, seria A nr. 18, paragr. 26-36;). Curtea, a arătat că toate garanţiile procedurale enunţate de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat şi că accest drept nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (idem, paragr. 37-38;).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie, implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului definitivă la data de 26 aprilie 2006, în cauza Lungoci împotriva României, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragr. 36;).

3. Exemple de situaţii concrete în care se pune problema depăşirii limitelor puterii judecătoreşti:

3.1 In practică, sunt relativ frecvente acţiunile prin care persoana care a vândut un autovehicul cheamă în judecată cumpărătorul solicitând instanţei să dispună radierea autovehiculului din circulaţie şi uneori şi din evidenţele fiscale.

Astfel de acţiuni sunt inadmisibile pentru că reclamantul invocându-şi propria culpă, respectiv că a înstrăinat autovehiculul fără a respecta prevederile art. 264 alin. (4) şi (5) din Codul fiscal sau/şi prevederile art. 25 din Regulamentul privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aprobat prin Ordinul nr. Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, solicită instanţelor de judecată să dispună autorităţilor administrative radierea cu încălcarea prevederilor legale în vigoare.
In acest sens, prin Sentinţa civilă nr. 3293/03.09.2008, dată în Dosarul nr. 3879/221/2009, Judecătoria Deva a respins acţiunea reclamantei L.O. prin care a solicitat instanţei să dispună radierea unui autovehicul.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Hunedoara iar recursul a fost anulat de Curtea de Apel Alba Iulia.
Soluţii identice sau similare au mai fost date de Judecătoria Deva şi în cauze mai recente.
Astfel în Dosarul nr. 6573/221/2008 prin Sentinţa civilă nr. 35728.01./2009 s-a respins acţiunea prin care s-a solicitat să se dispună radierea iar în Dosarul nr. 6949/221/2008, prin Sentinţa civilă nr. 730/18.02.2009 s-a respins capătul de cerere referitor la dispunerea radierii dar s-a admis obligarea pârâtului cumpărător la efectuarea demersurilor în vederea radierii.
Datorită practicii neunitare se întâmplă însă ca o acţiune respinsă de un anumit complet de judecată să fie admisă de altul.
In acest sens, spre exemplu, în Dosarul nr. 3283/221/2007, prin Sentinţa civilă nr. 5186/19.12.2007 s-a respins acţiunea.
Aceeaşi acţiune a fost însã reînregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. 1191/221/2008 iar prin Sentinţa civilă nr. 2476/11.02.2008 s-a dispus radierea.

Dispunerea radierii din circulaţie şi din evidenţele fiscale de către instanţele de drept comun, sesizate cu acţiuni având ca obiect “obligaţia de a face” sau “în constatare” constituie insa un amestec în sfera puterii executive, hotărârile judecătoreşti fiind emise prin exces de putere.
Singura posibilitate legală a instanţelor judecătoreşti de a interveni în procedura administrativă a radierii/înmatriculării este doar în procedura contenciosului administrativ.

3.2 O altă situaţie în care se încearcă ocolirea procedurilor administrative este cea în care părţile, se înţeleg şi introduc acţiuni prin care solicită să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de “act de partaj” sau “de vânzare-cumpărare” şi cer instanţei să dispună şi întabularea în cartea funciară, pentru terenurile pentru care au fost emise titluri de proprietate în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 dar nu s-a întocmit documentaţia cadastrală şi nu s-a întabulat titlul de proprietate conform prevederilor art. 59 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

4. Concluzii. Puterea judecătorească, pentru a fi respectată şi pentru a se putea impune ca o veritabilă putere trebuie să-şi exercite atribuţiile între limitele stabilite de legiuitor, respectând întotdeauna legislaţia în vigoare pentru că orice hotărâre dată cu încălcarea legii constituie o ingerinţă în atribuţiile puterii legislative.
Sigur că, în măsura în care o anumită dispoziţie legală vine în contradicţie cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului iar acestea conţin prevederi mai favorabile, având în vedere prevederile art. 20 din Constutuţia României, se va înlătura motivat prevederea internă.
Deasemenea, în temeiul art. 148 din Constituţie, vor fi înlăturate motivat dispoziţiile din legislaţia internă care contravin prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celorlalte reglementăti comunitare cu caracter obligatoriu.
Orice hotărâre prin care se înlătură aplicarea unei dispoziţii în vigoare în legislaţia internă, va trebui temeinic motivată de judecător.
In privinţa procedurilor administrative reglementate de legiuitor, aşa cum s-a arătat deja, parcurgerea acestora este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care nu sunt eficiente.