Sinteza hotărârilor pronunţate de Curtea Europena a Drepturilor Omului în cauze împotriva României în luna aprilie 2009

In luna aprilie 2009, Curtea Europena a Drepturilor Omului a făcut publice 11 hotărâri împotriva României. Valoarea totală a despăgubirilor la care a fost obligat statul român a fost de 675.694 Euro.

1. Niţescu c. României. Autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea.

In cauza Niţescu c. României (cererea nr. 20763/03, hotărârea din 21 aprililie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului şi plata salariilor până la reintegrarea sa în funcţie.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului în sensul că reclamantul nu a putut fi angajat pe acelaşi post pentru că secţia în care lucra a fost desfiinţată, arătând că, indiferent dacă se confirmă sau nu această susţinere, a accepta un astfel de motiv pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti ar însemna să se accepte că autorităţile obligate să execute hotărârea pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea, respectiv să desfiinţeze postul în care ar trebui reintegrată persoana beneficiară a hotărârii judecătoreşti (Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005 ; Ştefănescu c. României, § 26).

2. Chibulcutean c. României. Neexecutatea unei hotarari judecătoreşti nu poate fi justificată invocând motive care nu au fost puse în discuţia instanţelor naţionale.

In cauza Chibulcutean c. României (nr. 19588/04, hotărârea din 21 aprilie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie ca urmare a nepunerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus autorităţilor administrative să pună reclamanţii în posesia unui teren.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului privind imposibiliatea punerii în executare a hotărârii datorită faptului că pe acelaşi teren s-au emis titluri de proprietate în favoarea unor terţi, arătând că motivul invocat, deşi pertinent, nu poate fi reţinut de Curte pentru că nu a fost pus în discuţia instanţelor naţionale.


3. Răducu c. României. Restricţiile inerente oricărei situaţii privative de libertate. Punerea în libertate cu întârziere din motive imputabile autorităţilor.

In cauza Răducu c. României (cererea nr. 70787/01, hotărârea din 7 aprilie 2009) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie prin punerea în libertate a reclamantului cu întârziere, din motive imputabile autorităţilor care au comunicat greşit dispozitivul hotărârii şi nu au corectat greşeala decât după aproximativ 12 ore, punând reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare.
Deasemenea a constatat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie prin neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror şi art. 8 din Convenţie, având în vedere faptul că legea internă în vigoare la data faptelor, în baza căreia au fost interceptate convorbirile telefonice ale reclamantului, nu oferea garanţii mininale necesare pentru a evita abuzul autorităţilor

Soţia reclamantului a invocat şi încălcarea art. 2 din Convenţie, imputând autorităţilor naţionale că datorită neacordării unui tratamen medical adecvat în timpul detenţiei provizorii, starea de sănătate a soţului ei s-a agravat.
Curtea a constatat că la data la care s-a luat măsura arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de aproximativ 10 ani, de cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială de aproximativ 15 ani şi de boala Parkinson, iar în perioada în care a fost în arestul poliţiei (3-16 august 2000) nu a primit medicaţia corespunzătoare, dar a arătat că ulterior datei de 16 august 2000, reclamantul a primit medicaţia corespunzătoare.
Curtea a precizat că nu cotestă faptul că lipsirea de libertate a putut crea reclamantului o stare de stres şi angoasă, cu efecte nefavorabile asupra bolilor de care suferea, dar că restricţiile sunt inerente oricărei situaţii în care se dispune privarea de libertate.
In plus, Curtea a reţinut că reclamantul a decedat după mai mult de două luni după punerea sa în libertate si nicio expertiză nu a stabilit existenţa vreunei legături de cauzalitate între modul în care a fost tratat reclamantul în perioada detenţiei şi decesul acestuia.
Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească soţiei reclamantului suma de 7.000 Euro daune morale şi 150 Euro cheltuieli de judecată.



4. In cauza Cristian Ionescu c. României (cererea nr. 17782/02, hotãrârea din 14 aprilie 2009), Curtea a constatat încãlcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie ca urmare a faptului că datorită duratei mari a procedurii judiciare şi devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, reclamantul a încasat o sumă care nu poate fi considerată o plată adecvată a creanţei sale care s-a depreciat semnificativ, din motive imputabile autorităţilor.

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 125.000 Euro pentru întregul prejudiciu.


5. In cauza Didu c. României (cererea nr. 34814/02, hotãrârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil (procedura penală în care reclamantul a fost inculpat a început în data de 20 octombrie 1995 şi s-a finalizat în data de 12 martie 2002) şi încălcarea art. 6 § 2 (prezumţia de nevinovăţie)


6. In cauza SC Ghepardul SRL c. României (cererea nr. 29268/03, hotărârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei prin care s-a constatat compensarea datoriilor reciproce ale reclamantei şi ale bugetului de stat.

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 6.000 Euro, pentru întregul prejudiciu.


7. In cauza Olteanu c. României (cererea nr. 71090/01, hotărârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, pe latura materială şi procedurală având în vedere rănile grave suferite de reclamant în data de 16 mai 1997, cu ocazia reţinerii de către doi agenţi de poliţie şi lipsa unei anchete eficiente în acest sens.
Deasemenea a constatat încălcarea art. 3 şi ca urmare a faptului că reclamantul, reţinut pentru o faptă care nu prezenta o gravitate deosebită, a fost dus la poliţie pentru a fi audiat în noaptea de 16-17 mai 1997, după ce a suferit o intervenţie chirugicală de cel puţin 80 de minute care necesita supraveghere medicală.

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 18.000 Euro daune morale şi 7.844 Euro cheltuieli de judecatã.


8. In cauza Stoişor şi alţii c. României (cererea nr. 16900/03, hotãrârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin nerespectarea principiului securitãţii raporturilor juridice (ICCJ a admis un recurs în anulare prin care a desfiinţat o hotãrâre favorabilã reclamanţilor).

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamanţilor suma de 480.000 Euro daune materiale, 6.000 Euro daune morale şi 700 Euro cheltuieli de judecatã.


9. Parohia Greco-Catolicã Sfântul Vasile Polonã c. României.Lipsa unei căi eficiente de atac pentru a contesta durata excesivă a procedurii judiciare

In cauza Parohia Greco-Catolicã Sfântul Vasile Polonã c. României (cererea nr. 65965/01, hotãrârea din 7 aprilie 2009, Curtea a constatat încãlcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecatã într-un termen rezonabil şi a art. 13 din Convenţie ca urmare a lipsei în dreptul intern a unei cãi eficiente de atac pentru remedierea situaţiei în care o procedurã judiciarã are o duratã excesivã.


Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 4.400 Euro daune morale şi 4.600 Euro cheltuieli de judecatã.


10. In cauza Tiron c. României (cererea nr. 17689/03, hotãrârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 5 § 3 din Convenţie sub dublu aspect, respectiv pentru omisiunea autoritãţilor naţionale de a prezenta reclamantul arestat preventiv în baza unei ordonanţe a procurorului, în faţa unui judecãtor care sã se pronunţe cu privire la legalitatea şi temeinicia mãsurii şi pentru nemotivarea corespunzãtoare a încheierilor de menţinere a mãsurii detenţiei provizorii.

Aplicarea art. 41 din Convenţie Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 6000 Euro daune morale şi 2.000 Euro cheltuieli de judecatã.


11. Brânduşe c. României. Atingeri grave de ordin imaterial (zgomote, mirosuri etc), aduse dreptului la viaţă privată. Suprapopularea celulelor

In cauza Brânduşe c. României (cererea nr. 6586/03, hotărârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie.

Aplicarea art. 41 din Convenţie Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 8.000 Euro daune morale.

Restricţiile inerente oricărei situaţii privative de libertate. Punerea în libertate cu întârziere din motive imputabile autorităţilor.

In cauza Răducu c. României (cererea nr. 70787/01, hotărârea din 7 aprilie 2009) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 şi 4 şi art. 8 din Convenţie.

Reclamantul Ion Răducu a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 27decembrie 2000, invocând încălcarea unor drepturi protejate de Convenţie, prin executarea cu întârziere a hotării prin care s-a dispus punerea sa în libertate, neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror, interceptarea convorbirilor telefonice, luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau probe solide împotriva sa, neinfomarea cu privire la motivele arestării, soluţionarea cererii de prelungire a măsurii în lipsa sa, nerespectarea dreptului său la sănătate şi la viaţa decentă.

Ca urmare a decesului acestuia, soţia sa, Saveta Răducu, şi-a exprimat intenţia de a continua procedura şi a sesizat Curtea cu noi fapte, imputând autorităţilor naţionale că datorită neacordării unui tratamen medical adecvat în timpul detenţiei provizorii, starea de sănătate a soţului ei s-a agravat, reclamanta apreciind ca decesul soţului ei este imputabil autorităţilor.

Referitor la art. 2 din Convenţie :

Curtea a reţinut că la data la care s-a luat măsura arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de aproximativ 10 ani, de cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială de aproximativ 15 ani şi de boala Parkinson, iar în perioada în care a fost în arestul poliţiei (3-16 august 2000) nu a primit medicaţia corespunzătoare.
Incepând cu data de 18 august 2000, reclamantul a început să primească în spitalul penitenciarului, tratamentul medical necesar.
Curtea nu a contestat faptul că lipsirea de libertate a putut crea reclamantului o stare de stres şi angoasă, cu efecte nefavorabile asupra bolilor de care suferea, dar, restricţiile sunt inerente oricărei situaţii în care se dispune privarea de libertate.
In plus, reclamantul a decedat după mai mult de două luni după punerea sa în libertate si nicio expertiză nu a stabilit existenţa vreunei legături de cauzalitate între modul în care a fost tratat reclamantul în perioada detenţiei şi decesul acestuia.
Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie.

Referitor la art. 5 alin. 1 din Convenţie :
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, reţinând că deşi Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în libertate a reclamantului în data de 19 octombrie 2000, acesta a fost eliberat doar în data de 20 octombrie 2000, datorită faptului că s-a comunicat greşit dispozitivul hotărârii la Penitenciarul Rahova în loc să fie comunicat la Penitenciarul Jilava.
Cum această eroare este imputabilă autorităţilor care nu au corectat-o decât după aproximativ 12 ore, punând reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare, Curtea a concluzionat că s-a depăşit termenul minim inevitabil, necesar pentru punerea în executare a hotărârii de eliberare.


Referitor la art. 5 alin. 4 din Convenţie :

Reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie prin neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut că perioada ce trebuie luată în calcul este 14 august 2000 (data depunerii plângerii la parchet)-13 septembrie 2000 (data la care s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti.
In speţă, arată Curtea, plângerea depusă de reclamant la parchet în data de 14 august 2000, a fost înregistrată la instanţa doar 10 zile mai târiu, deşi, potrivit dreptului intern, dosarul ar fi trebuit trasferat la instanţa, în 24 de ore.
In plus, reclamantul avea la dispoziţie doar trei zile pentru a declara recurs împotriva soluţiei primei instanţe iar Curtea de Apel Bucureşti nu a pronunţat hotărârea decât după 16 zile.
Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie.

Referitor la art. 8 din Convenţie, Curtea, făcând trimitere la cauza Calmanovici c. României, a constatat că legea internă în vigoare la data faptelor, în baza căreia au fost interceptate convorbirile telefonice ale reclamantului, nu oferea garanţii mininale necesare pentru a evita abuzul autorităţilor.

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească soţiei reclamantului suma de 7.000 Euro daune morale şi 150 Euro cheltuieli de judecată.

Autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea.

In cauza Niţescu c. României (cererea nr. 20763/03, hotărârea din 21 aprililie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului şi plata salariilor până la reintegrarea sa în funcţie.
In speţă, reclamantul, angajat ca medic primar obstetrician ginecolog şi şef de secţie la Spitalul Polizu, a fost concediat printr-o decizie din data de 28 decembrie 2000 a Institutului pentru ocrotirea mamei şi copilului (de care aparţinea spitalul).
Printr-o hotărâre judecătorească din data de 8 martie 2001, confirmată în recurs în data de 4 mai 2001, s-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului, plata salariilor până la reintegrarea sa în funcţie şi plata de daune morale în valoare de 100.000.000 lei.
In data de 30 iulie 2001, la propunerea Institutului, Ministerul Sănătăţii a dispus desfiinţarea secţiei în care urma să fie reintegrat reclamantul.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului în sensul că reclamantul nu a putut fi angajat pe acelaşi post pentru că secţia în care lucra a fost desfiinţată, arătând că, indiferent dacă se confirmă sau nu această susţinere, a accepta un astfel de motiv pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti ar însemna să se acceepte că autorităţile obligate să execute hotărârea pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea, respectiv să desfiinţeze postul în care ar trebui reintegrată persoana beneficiară a hotărârii judecătoreşti (Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005 ; Ştefănescu c. României, § 26).
Referitor la obligaţia de plată a salariilor până la reintegrarea în funcţie, Curtea a constatat că reclamantului i-au fost plătite salariile până în data de 15 iunie 2001 şi a constatat neexecutarea hotărârii doar în privinţa salariilor datorate dupa data de 15 iunie 2001.
Deasemenea Curtea a constatat că s-a plătit şi suma datorata cu titlu de daune morale.

Neexecutatea unei hotarari judecătoreşti nu poate fi justificată invocând motive care nu au fost puse în discuţia instanţelor naţionale.

In cauza Chibulcutean c. României (nr. 19588/04, hotărârea din 21 aprilie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Curtea a constatat că deşi reclamanţii au obţinut în data de 20 noiembrie 1998 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să îi pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).
In privinţa apărării Guvernului privind imposibiliatea punerii în executare a hotărârii datorită faptului că pe acelaşi teren s-au emis titluri de proprietate în favoatea unor terţi, Curtea a arătat că motivul invocat, deşi pertinent, nu poate fi reţinut de Curte pentru că nu a fost pus în discuţia instanţelor naţionale.
Curtea a reamintit că a analizat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alineat 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionla la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Dragne şi alţii c. României, Mihai‑Iulian Popescu c. României).
Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea a apreciat că, în speţa, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei. In concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Durata mare a procedurii judiciare. Devalorizarea monedei naţionale. Incãlcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

In cauza Cristian Ionescu c. României (cererea nr. 17782/02, hotãrârea din 14 aprilie 2009), Curtea a constatat încãlcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie ca urmare a faptului că datorită duratei mari a procedurii judiciare şi devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, reclamantul a încasat o sumă care nu poate fi considerată o plată adecvată a creanţei sale care s-a depreciat semnificativ, din motive imputabile autorităţilor.


In speţă, acţiunea reclamantului, având ca obiect plata de despăgubiri pentru un imobil demolat abuziv în perioada regimului comunist, introdusă în data de 12 august 1992, împotriva soiectătii T. (societate cu capital de stat) şi Consiliului Local Bucureşti, a fost soluţiontă irevocabil în data de 28 martie 2001.
Durata mare a procedurii nefiind imputabilă reclamantului, Curtea a constatat încãlcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecatã într-un termen rezonabil.
In data de 24 ianuarie 2002, reclamantul a încasat suma de 732.122.747 lei care a inclus şi actualizarea creantei de 650.820.500 lei stabilită prin hotărâre judecătorească, pentru perioada martie-august 2001.
Reclamantul s-a plâns de faptul că datorită devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, nu a încasat decât o cincime din valoarea reală a imobilului.
Guvernul s-a apărat arătând că reclamantul ar fi putut introduce o nouă acţiune pentru actualizarea creanţei. Deasemenea a arătat şi că hotărârea putea fi pusă în executare în data când a devenit definitivă, respectiv în data de de 10 aprilie 1998, iar reclamantul nu s-a adresat executorului decât în data de 12 iulie 2001.
Curtea a constatat că reclamantul a formulat o cerere de actualizare a creanţei prin cererea de apel iar în perioada 23 decembrie 1997-29 martie 2001, cererea sa a făcut obiectul trimiterilor între instanţele naţionale, iar în final a fost respinsă. Având în vedere această situaţie, reclamantul nu a beneficiat de o posibilitate reală de actualizare a creanţei în funcţie de valoarea de piată.
Având în vedere că scopul Curţii este de a proteja drepturi reale şi efective şi nu teoretice şi ilizorii (Airey c. Irlandei, 9 octobrie 1979, § 24), cum în speţă valoarea creanţei s-a depreciat semnificativ, suma plătită reclamantului în baza hotărârii din data de 23 decembrie 1997, nu poate fi considerată o plată adecvată, motiv pentru care a constatat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie.


Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 125.000 Euro pentru întregul prejudiciu.

Didu c. României. Prezumţia de nevinovăţie. Incetarea procesului penal.

In cauza Didu c. României (cererea nr. 34814/02, hotãrârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil (procedura penală în care reclamantul a fost inculpat a început în data de 20 octombrie 1995 şi s-a finalizat în data de 12 martie 2002) şi încălcarea art. 6 § 2 (prezumţia de nevinovăţie)

In speţă, Curtea de Apel Piteşti, prin hotărârea dată în data de 12 martie 2002, fără a administra vreo probă şi fără a asculta reclamantul, a casat hotărârile instanţelor inferioare, după care a reanalizat cauza.
Instanta internă a reţinut în considerente că vinovăţia reclamantului rezultă cu certitudine din probele administrate şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescrierii răspunderii penale .
Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000.000 lei vechi.
In data de 9 decembrie 2003, ICCJ a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general şi constatând că nu a fost soluţionată latura civilă a anulat înscrisul care a făcut obiectul infracţiunii de fals, de care a fost acuzat reclamantul.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat că instanţa de recurs nu s-a limitat la a descrie o « stare de suspiciune » ci a stabilit că reclamantul a săvârşit faptele de care a fost acuzat, fără a administra probe şi fără a-l asculta pe reclamant iar în final a dispus încetarea procesului penal.
In plus, Curtea a remarcat şi faptul că dacă reclamantul ar fi fost « achitat » nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat la repararea pagubei. Deasemenea Curtea a remarcat că stabilirea vinovăţiei era importantă şi sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile.
Având în vedere această situaţie, Curtea a concluzionat că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.

Aplicarea art. 41 din Convenţie Reclamantul nu a formulat nici o cerere în acest sens.

Olteanu c. României. Rele tratamente.

In cauza Olteanu c. României (cererea nr. 71090/01, hotărârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, pe latura materială şi procedurală având în vedere rănile grave suferite de reclamant în data de 16 mai 1997, cu ocazia reţinerii de către doi agenţi de poliţie şi lipsa unei anchete eficiente în acest sens.
Deasemenea a constatat încălarea art. 3 şi ca urmare a faptului că reclamantul, reţinut pentru o faptă care nu prezenta o gravitate deosebită, a fost dus la poliţie pentru a fi audiat în noaptea de 16-17 mai 1997, după ce a suferit o intervenţie chirugicală de cel puţin 80 de minute care necesita supraveghere medicală.

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 18.000 Euro daune morale şi 7.844 Euro cheltuieli de judecatã.

SC Ghepardul SRL c. României. Nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei.

In cauza SC Ghepardul SRL c. României (cererea nr. 29268/03, hotărârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei prin care s-a constatat compensarea datoriilor reciproce ale reclamantei şi ale bugetului de stat.
In speţă, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în data de 11 ianuarie 2002, s-a admis contestaţia la executare formulată de reclamantă în contradictoriu cu DGFP Vâlcea şi s-a constatat compensarea creanţelor reciproce ale părţilor. Urmare a acestei hotărâri, reclamantei ar fi trebuit să i se restituie suma de 73.068.697 lei, încasata de DGFP Vâlcea în cursul executării.
Printr-o hotarâre judecătorească din data de 4 iunie 2003, s-a admis cererea DGFP Vâlcea privind lămurirea înţelesului şi întinderii dispozitivului hotărârii din 11 ianuarie 2002 şi s-a dispus executorului judecătoresc să verifice existenţa creanţelor reciproce ale reclamantei şi ale bugetului de stat pe de o parte si ale reclamantei şi bugetului local, pe de altă parte.
Ulterior, DGFP Vâlcea a demarat procedura execuţională împotriva reclamantei, pentru suma de 120.377.410 lei pentru carea a arătat că nu a operat compensarea.
Contestaţia la executare formulată de reclamantă a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă în data de 18 decembrie 2003, instanţa reţinând că reclamanta nu are o creanţă faţă de bugetul de stat ci faţă de bugetul local.


Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 6.000 Euro, pentru întregul prejudiciu.

Tiron c. României. Nemotivarea corespunzãtoare a încheierilor de menţinere a mãsurii detenţiei provizorii.

In cauza Tiron c. României (cererea nr. 17689/03, hotãrârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 5 § 3 din Convenţie sub dublu aspect, respectiv pentru omisiunea autoritãţilor naţionale de a prezenta reclamantul arestat preventiv în baza unei ordonanţe a procurorului, în faţa unui judecãtor care sã se pronunţe cu privire la legalitatea şi temeinicia mãsurii şi pentru nemotivarea corespunzãtoare a încheierilor de menţinere a mãsurii detenţiei provizorii.

Aplicarea art. 41 din Convenţie Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 6000 Euro daune morale şi 2.000 Euro cheltuieli de judecatã.

Stoişor şi alţii c. României. Nerespectarea principiului securitãţii raporturilor juridice.

In cauza Stoişor şi alţii c. României (cererea nr. 16900/03, hotãrârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin nerespectarea principiului securitãţii raporturilor juridice (ICCJ a admis un recurs în anulare prin care a desfiinţat o hotãrâre favorabilã reclamanţilor).

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamanţilor suma de 480.000 Euro daune materiale, 6.000 Euro daune morale şi 700 Euro cheltuieli de judecatã.

Parohia Greco-Catolicã Sfântul Vasile Polonã c. României.Lipsa unei căi eficiente de atac pentru a contesta durata excesivă a procedurii judiciare.

In cauza Parohia Greco-Catolicã Sfântul Vasile Polonã c. României (cererea nr. 65965/01, hotãrârea din 7 aprilie 2009), Curtea a constatat încãlcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecatã într-un termen rezonabil şi art. 13 din Convenţie ca urmare a lipsei în dreptul intern a unei cãi eficiente de atac pentru remedierea situaţiei în care o procedurã judiciarã are o duratã excesivã.

Este a doua condamnare a Romaniei pentru lipsa unei cai eficiente de atac pentru a contesta durata excesiva a unei proceduri judiciare in dreptul intern (a se vedea hotararea data de Curte in cauza Abramiuc c. Romaniei ).

Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 4.400 Euro daune morale şi 4.600 Euro cheltuieli de judecatã.

Brânduşe c. României. Atingeri grave de ordin imaterial (zgomote, mirosuri etc), aduse dreptului la viaţă privată. Conditii detentie.

In cauza Brânduşe c. României (cererea nr. 6586/03, hotărârea din 7 aprilie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie.


Referitor la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie :

Reclamantul invocând încălcarea art. 3 din Convenţie, s-a plâns de condiţiile de detenţie din localul Poliţiei Arad şi din penitenciarele din Timişoara şi Arad, în special de suprapopularea celulelor, de calitatea proastă a mâncării şi de condiţiile de igienă.
Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor interne de atac arătând că reclamantul avea posibilitatea să se adreseze instantelor interne cu o acţiune în răspundere delictuală, întemeiata pe prevederile art. 998-999 Cod civil sau să formuleze o plângere penală, întemeiată pe prevederile art. 267 şi 267 indice 1 Cod penal.
Deasemenea a invocat excepţia tardivităţii cu privire la capătul de cerere referitor la condiţiile de detenţie din localul Poliţiei Arad.
Curtea a respins excepţia neepuizării căilor interne de atac constatând că Guvernul nu a arătat în ce modalitate, căile de atac indicate, ar fi putut avea ca finalitate rezolvarea problemei suprapopulării celulelor.
Referitor la excepţia tardivităţii Curtea a arătat că în cauza Seleznev c. Rusiei (nr. 15591/03, § 33, 26 iunie 2008) a stabilit criteriile aplicabile cu privire la termenul de şase luni în cauzele de acest tip. Astfel, în măsura în care se refera la fapte izolate legate de o perioadă de detenţie identificată, condiţiile de detenţie nu sunt privite ca având caracter continuu. Dimpotrivă, suntem în prezenţa unei situaţii continue dacă faptele se referă la aspecte generale (condiţii de igienă, suprapopulare, temperatura în celule etc) care nu s-au schimbat simţitor.
In prezenta cauza, Curtea a reţinut că, în privinţa condiţiilor de detenţie din localul Poliţiei Arad, reclamantul s-a plâns exclusiv de restricţiile referitoare la accesul la toaletă pe o perioadă determinată, motiv pentru care a admis excepţia cu privire la acest capăt de cerere.
Curtea a reamintit că art. 3 din Convenţie impune statelor membre să ia măsuri pentru a asigura deţinuţilor condiţii compatibile cu principiul respectării demnităţii umane (a se vedea Kudła c. Poloniei [GC], nr. 30210/96, §§ 92-94).
Guvernului, care are acces la informaţii susceptibile să confirme sau să infirme susţinerile reclamantului, îi revine sarcina de a face dovada contrarie afirmaţiilor reclamantului (a se vedea Khoudoyorov c. Rusiei, § 113 şi Seleznev c. Rusiei, § 41).
In speţă, Guvernul nu a furnizat informaţii cu privire la dimensiunile celulei în care a fost deţinut reclamantul înainte de 2004 şi nici cu privire la numărul persoanelor cu care reclamantul a împărţit celula în Penitenciarul Arad.
Faţă de această situaţie, Curtea a examinat faptele ţinând cont de afirmaţiile reclamantului, necontrazise de Guvern şi de informaţiile furnizate de Guvern cu privire la celula 161 din Penitenciarul Arad, ajungând la concluzia că spaţiul de care dispunea reclamantul era de cel mult 2,50 mp în Penitenciarul Arad şi de 1,50-2 mp în Penitenciarul Timişoara (Comitetul pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor Inumane şi Degradante recomandă cel puţin 4 mp/deţinut).
Curtea a reamintit că a constatat în multe alte cauze o încălcare a Articolului 3 al Convenţiei pe motivul lipsei de spaţiu personal acordat deţinuţilor (a se vedea, printre altele Petrea c. României §§ 45 şi următoarele, Seleznev c. Rusiei, §§ 46-47, Khoudoyorov c. Rusiei, §§ 104 şi următoarele).
Curtea a admis că în speţă, nu s-a acţionat cu intenţia de a-l umili pe reclamant, totuşi, lipsa intenţiei, nu înseamnă că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie, având în vedere faptul că reclamantul a trebuit să suporte timp de mai mulţi ani aceste condiţii de detenţie care exced nivelului inevitabil de suferinţă, inerent detenţiei.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Reclamantul, invocând prevederile art. 8 din Convenţie, s-a plâns de faptul că în aproprierea celulei sale din Arad se depozitau gunoaie menajere, fiind nevoit să respire un aer viciat şi pestilenţial. Reclamantul s-a plâns şi de pasivitatea autorităţilor care nu au luat măsuri pentru rezolvarea situaţiei.
Reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenţie de către autorităţile naţionale şi prin neasigurarea confidenţialităţii convorbirilor telefonice.

A. Referitor la depozitarea gunoaielor menajere :
Curtea, făcând trimitere la cauza Tătar c. României, a respins excepţia neepuizării căilor interne de atac, invocată de Guvern, arătând că reclamantul a sesizat în mai multe rânduri autorităţile care, potrivit art. 86 din Legea nr. 137/1995, ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu.
In plus, Curtea a constatat că Guvernul nu a indicat nicio cale eficientă de atac aflată la dispoziţia reclamantului pentru a remedia situaţia.

Pe fond, Curtea, făcând trimitere la principiile sale jurisprudenţiale referitoare la atingerile grave de ordin imaterial (zgomote, mirosuri etc), aduse dreptului la viaţă privată şi de familie, a arătat că problemele legate de mediu, sunt analizate atât sub aspect material cât şi sub aspect procedural (a se vedea Giacomelli c. Italiei, § 79), autorităţilor revenindu-le nu doar obligaţia negativă de a nu acţiona de o maniera care să aducă atingere dreptului la viaţă privată şi de familie ci şi obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a adopta şi pune în aplicare reglementările legale necesare pentru desfăşurarea activităţilor cu impact asupra mediului, în aşa fel încât să fie asigurată o protecţie efectică a cetăţenilor (a se vedea mutatis mutandis, Oneryildiz c. Turciei, § 90). In procesul decizional legat de autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, securitatea şi controlul acestor activităţi, se impune efectuarea de cercetări şi studii potrivite, pentru a evalua anticipat efectele acestor activităţi, care pot aduce atingere dreptului la un mediu sănătos. Decizile luate trebuie să asigure pastrarea unui just echilibru între interesele concurente. Curtea mai arată că este important ca publicul să aibă acces la concluziile studiilor în aşa fel încât să poată evalua pericolul ( Giacomelli c. Italiei, § 83).
In speţă, Curtea a constatat că « spaţiul de viată » al reclamantului, reprezentat de o celulă din penitenciarul în care îşi execută pedeapsa privativă de libertate, este afectat de o manieră suficient de gravă pentru ca situaţia creată si care nu constitiuie o simplă consecinţă a privării de libretate, să intre sub incidenţa art. 8 din Convenţie.
Curtea constatând că autorităţile şi-au încălcat obligaţia de a acţiona de o manieră care să ducă la rezolvarea situaţiei create ca urmare a faptului că rampa de gunoi care a funcţionat efectiv în perioada 1998-2003 a fost folosită în continuare de particulari, fără ca autorităţile competente să intervină eficient, a concluzionat că în speţă a fost încălact art. 8, sub acest aspect.


B.Referitor la confidenţialitatea convorbirilor telefonice :

Curtea, făcând trimitere la cauza Treptov c. României (decizia din 20 mai 2008) a arătat că faptele fiind indicate de o manieră foarte generală şi nefiind probate de o manieră care să poată duce la concluzia că ar ridica probleme sub aspectul unei posibile încălcări a art. 8 din Convenţie, se impune respingerea acestui capăt de cerere.

Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 8.000 Euro daune morale.

Sinteza hotărârilor pronunţate de Curtea Europena a Drepturilor Omului în luna martie 2009

In luna martie 2009, Curtea Europena a Drepturilor Omului a făcut publice 14 hotărâri împotriva României. Valoarea totală a despăgubirilor la care a fost obligat statul român a fost de 350.445 Euro.

1. In cauza Deneş şi alţii c. României (cererea nr. 25862/02, hotărârea din 03.03 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil naţionalizat, deşi dreptul reclamantelor la despăgubiri fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Vişu c. României, Faimblat c. României şi Katz c. României, existenţa unor deficienţe structurale arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.

2. In cauza Băcanu şi SC « R » SA c. României (cererea nr. 4411/04, hotărârea din 03.03 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit « d » din Convenţie reţinând că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prin respingerea cererilor de probaţiune formulate de reclamanţi, cu o motivare lapidară şi stereotipică, deşi reclamanţii şi-au motivat detaliat cererile de probaţiune iar cauza era complexă şi se referea la circumstanţele controversate în care a fost înfiinţată şi în care a funcţionat o bancă condusă de un important om politic.
Curtea a constatat şi încălcarea art. 10 din Convenţie pe motiv că hotărârile de condamnare pentru infracţiunea de calomnie, deşi constituiau ingerinţe prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, în speţă, reclamanţii au acţionat cu bună credinţă. Deasemenea Curtea a mai reţinut că deşi unele afirmaţii par foarte dure, ţinând cont de contextul în care au fost făcute, nu se poate susţine cu argumente rezonabile că reclamanţii ar fi depăşit doza de exagerare şi de provocare permisă ziariştilor, având în vedere că acuzaţiile au avut o bază factuală şi că reclamanţii au probat, în măsura în care li s-a permis, că au avut motive întemeiate să fie convinşi de realitatea informaţiilor publicate în susţinerea acuzaţiei de corupţie adusă unui om politic de nivel înalt.
Curtea a decis că, în speţă, autorităţile interne, nu au furnizat argumente pertinente şi suficiente pentru a dovedi că măsura condamnării reclamanţilor, era necesară într-o societate democratică .

3. In cauza Ichim c. României (cererea nr. 9164/02, hotărârea din 10.03.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a anulării unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantului, după ce într-o procedură judiciară anterioară se confirmase validitatea titlului acestuia.

Curtea a constatat că deşi nu s-a invocat obţinerea terenului de către reclamant cu rea credinţă sau profitând de o poziţie privilegiată, acesta a fost privat de dreptul de proprietate, fără a primi vreo desapăgubire, după ce se confirmase validitatea titlului său într-o procedură judiciară anterioară.
Făcând trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Ioan şi Amurăriţei c. României, Curtea a reamintit că îndreptarea eventualelor greşeli ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună credinţă.

4. In cauza Stanciu c. României (cererea nr. 3530/03, hotărârea din 10 martie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către statul român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat de la reclamanţi în baza Decretului 223/1976.

5. In cauza Martin c. României (cererea nr. 14466/02, hotărârea din 10 matie 2009), Curtea a declarat admisibilă cererea reclamantei cu privire la art. 6 alin. 1 din Convenţie dar a constatat că nu a fost încălcat dreptul la judecata într-un termen rezonabil.

6. In cauza Marinescu şi Mangu c. României (cererea nr. 26094/03, hotărârea din data de 24.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care autorităţile administrative au fost obligate să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantilor pentru o suprafaţa de 928,70 mp în perimetrul construibil al comunei Secas.

Această hotărâre nu a fost executată integral ad litteram, deşi nu a fost anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege.

Curtea a aratat că autorităţile nu se pot sustrage obligaţiei de a pune în executare o hotărâre definitivă invocând motive care nu au fost prezentate în faţa instanţelor naţionale.

7. In cauza Niţescu c. României (cererea nr. 26004/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã autoritãţilor administrative şi judiciare nu le este permis ca prin acţiunile sau inacţiunile lor sã împiedice realizarea scopului unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv ci şi din motivare, decât în cazurile în care existã o imposibilitate obiectivã de executare, temeinic justificatã de cãtre autoritatea care invocã imposibilitatea de executare.
In plus, beneficiarului hotãrârii trebuie sã i se aducã la cunoştinţa motivele pentru care autoritãţile au ajuns la concluzia ca existã o imposibilitate obiectivã de executare.

8. In cauza Tudor Tudor c. României (cererea nr. 21911/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã în România nu este pus la punct un mecansim eficient care sã permitã ICCJ sã rezolve rapid conflictul dintre deciziile instanţelor inferioare, ceea ce face posibilã nu numai apariţia dar şi persistenţa în timp a practicii neunitare, având drept consecinţã lipsa de previzibilitate a modului în care se poate finaliza o procedurã judiciarã.In speţã, Curtea a remarcat că după şapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa internă este încă în schimbare în privinţa unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii vechilor proprietãţi.Reamintim cã potrivit art. 126 din Constituţia României, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

9. In cauza Ciovică c. României (cererea nr. 3076/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin nerespectarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil.

Reclamanta a invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, ca urmare a anulării de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren.Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.

In spetă, arata Curtea, acţiunea în anularea ordinului prefectului din data de 19 octombrie 1992, introdusă de terţi împotriva reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari, referitor la probleme de ordin succesoral, care nu angajează, în sine, responsabilitatea statului pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Procedura judiciară internă a fost apreciată de Curte ca fiind echitabilă şi nu au fost identificate elemente de arbitrariu.

In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

10. In cauza Ilic c. României (cererea nr. 26061/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a condamnat România pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie ca urmare a faptului că reclamantei i s-a anulat recursul pentru neplata taxei de timbru în cuntum de 2.236.000 lei, calculată sub forma de cotă procentuală din valoarea în litigiu, fără a se ţine cont de situaţia concretă a reclamantei sau de veniturile acesteia (singurele venituri ale reclamantei proveneau din pensia lunară de 1.200.000 lei ).

Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie:

Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, atunci când se constată încălcarea art. 6 din Convenţie, reclamantul trebuie respus, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost respectate exigenţele acestui text (Sejdovic c. Italiei [GC], nr. 56581/00, § 126, CEDO 2006-..., Lungoci c. României, nr. 62710/00, §§ 55 şi 56, 26 ianuarie 2006, Perlala c. Greciei, nr. 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, Sfrijan c. României, nr. 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007).In speţă, art. 322 pct. 9 din Codul de pr. civilă, permite revizuirea procedurii în plan intern, atunci când Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale (Sfrijan c. Românie, § 48).Faţă de acestă situaţie, Curtea a apreciat că modalitatea cea mai potrivită pentru remedierea situaţiei, este redeschiderea procedurii interne, la cererea reclamantei şi a respins cererea de acordare a despăgubirilor.

11. In cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României (cererea nr. 321746/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin anularea parţiala a unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantei în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.
De remarcat este faptul că în aceeaşi zi (31.03.2009) Curtea s-a pronunţat diferit în două cauze care par similare.
Astfel, dacă în cauza Ciovică c. României, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren în favoarea reclamantei, în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, Curtea a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială de către instanţele judecătoreşti a unui titlu de proprietate favorabil reclamantei.
Deosebirea esenţială dintre cele două cauze a constat în faptul că în timp ce în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, titlul de proprietate, emis pe un amplasament confirmat de instanţele interne printr-o hotărâre irevocabilă, a fost anulat din motive imputabile exclusiv autorităţilor, în cauza Ciovică c. României, anularea ordinului prefectului a fost determinată de anularea într-o altă procedură judiciară a certificatului de moştenitor al reclamantei, în baza căruia i se constituise dreptul de proprietate prin ordinul anulat.
Dealtfel, în cauza Ciovică c. României, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
Cum în cauza Ciovică c. României, Curtea a constatat că procedura judiciară internă a fost echitabilă şi nu a identificat elemente de arbitrariu, a concluzionat că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

12. In cauza Mihuţă c. României (cererea nr. 13275/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie prin motivarea superficială a încheierilor de menţinere a măsurii arestului preventiv şi de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative şi a art. 5 alin. 4 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie, încheierile primei instanţe prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv şi s-au respins cererile de punerea în libertate a reclamantului nefiind nemotivate sau fiind motivate superficial, în apel nefiind examinate motivele invocate de reclamant cu privire la legalitatea dispoziţiilor primei instanţe iar decizia din apel fiind dată doar după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat prima instanţă.

13. In cauza Rache şi Ozon c. României (cererea nr. 21468/03, hotărârea din 31 martie 2009), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie ca urmare a faptului că hotărârile instanţelor interne prin care reclamanţii au fost obligaţi, în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil, să plătească fraţilor M. suma de 30.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale, au fost insuficient motivate.

14. Cauza Teţu c. României (cererea nr. 10108/02, hotãrârea din 31.03.2009) –satisfacţie echitabilã

Anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, din motive imputabile exclusiv autorităţilor.

In cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României (cererea nr. 321746/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin anularea parţiala a unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantei în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Trebuie remarcat faptul că în aceeaşi zi (31.03.2009) Curtea s-a pronunţat diferit în două cauze care par similare.
Astfel, dacă în cauza Ciovică c. României, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren în favoarea reclamantei, în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, Curtea a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială de către instanţele judecătoreşti a unui titlu de proprietate favorabil reclamantei.
Deosebirea esenţială dintre cele două cauze a constat în faptul că în timp ce în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, titlul de proprietate, emis pe un amplasament confirmat de instanţele interne printr-o hotărâre irevocabilă, a fost anulat din motive imputabile exclusiv autorităţilor, în cauza Ciovică c. României, anularea ordinului prefectului a fost determinată de anularea într-o altă procedură judiciară a certificatului de moştenitor al reclamantei, în baza căruia i se constituise dreptul de proprietate prin ordinul anulat.
Dealtfel, în cauza Ciovică c. României, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
Cum în cauza Ciovică c. României, Curtea a constatat că procedura judiciară internă a fost echitabilă şi nu a identificat elemente de arbitrariu, a concluzionat că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.



In speţa, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi în favoarea surorii acesteia, eliberându-se două adeverinţe, nr. 587 şi 588, prin care se confirma reconstituirea dreptului pentru o suprafaţă de 2,70 ha şi, respectiv pentru o suprafaţa de 1,35 ha teren, dintr-o suprafaţa totală de 14,51 mp teren preluat de stat înainte de anul 1989, de la bunicul acestora.
In data de 12 ianuarie 1995, reclamanta a chemat în judecată Comisia Locală Adunaţi-Copăceni, solicitând obligarea acesteia la emiterea titlului de proprietate şi la punerea în posesie.
La o dată neprecizat㸠în baza adeverinţei nr. 587, s-a întocmit un proces-verbal de punere în posesie pentru o suprafaţa de 3,10 ha teren din care 0,60 ha amplasat în intravilan. Procesul-verbal nu este semnat de reclamantă şi nici de sora sa.
In data de 22 ianuarie 1996 şi în data de 21 martie 1996, au fost eliberate două titluri de proprietate pe numele lui B.S. şi P.G..care includea suprafaţa de 0,60 ha amplasat în intravilan, din procesul-verbal de punere în posesie întocmit baza adeverinţei nr. 587.
In data de 3 decembrie 1996 s-a emis titlul de proprietate pentru suparafaţa de 3,10 ha teren, pe numele reclamantei şi surorii acesteia.
In data de 18 decembrie 1996, a fost admisă acţiunea reclamantei, Comisia Locală Adunaţi-Copăceni fiind obligată să efectueze punerea în posesia terenului în suprafaţă de 3,10 ha. Amplasamentul stabilit prin titlul de proprietate emis în data de 3 decembrie 1996, inclusiv cu privire la suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan, a fost confirmat de instantă.
Hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.
In data de 17 noiembrie 1998, reclamanta a chemat în judecată comisiile de aplicare a Legii findului funciar şi pârâţii persoane fizice P.G., B.S., M.C. şi M.I., soicitând anularea titlul de proprietate emis în favoarea acestora pentru suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan. Pârâţii au introdus o cerere reconvenţională împotriva reclamantei şi surorii acesteia prin care solicitat anularea parţială a titlului emis în favoarea acestora.
Printr-o hotărâre din data de 30 noiembrie 1999, Judecătoria Giurgiu a respins acţiunea principală şi a admis cererea reconvenţională.
Instanţa a reţinut, printre altele că P.G., B.S., M.C. şi M.I. nefiind parte în procedura judiciară care s-a finalizat prin hotărârea din 18 decembrie 1996, această hotărâre nu le este opozabilă iar titlul acestora a fost emis înainte de a fi emis titlul reclamantei. Hotărârea primei instanţe a fost schimbată în appel în favoarea reclamantei dar în recurs a fost menţinută soluţia primei instanţe.

Referitor la încălcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie

Reclamanta a invocat încălcarea a art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, prin nepunerea în executare a hotărârii din 18 decembrie 1996 şi prin anularea parţială a titlului de proprietate pentru suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan.

Referitor la nepunerea în executare a hotărârii din 18 decembrie 1996

Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 18 decembrie 1996 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).
In speţă, reclamanta a susţinut că nu s-a efectuat punerea în posesie iar Guvernul deşi a susţinut că hotărârea a fost pusă în executare, nu a făcut dovada punerii în posesie ci doar dovada emiterii titlului de proprietate.
Convenţia având drept scop protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi nu o protecţie teoretică şi iluzorie, Curtea a arătat că eliberearea titlului fără a se face dovada punerii în posesie nu poate fi considerată o executare integrală ş iefectivă.
Curtea a tratat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alineat 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionla la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Dragne şi alţii c. României).
Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea apreciază că, în speţa, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei. In concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială a titlului de proprietate al reclamantei

Guvernul nu a contestat faptul că reclamanta avea un bun în sensul art.1 din din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu a contestat nici existenţa unei ingerinţe dar a arătat că ingerinţa era prevăzută de lege, a fost justificată de necesitatea de a proteja dreptul proprietarilor construcţiilor edificate pe acest teren şi a respectat cerinţa proporţionalităţii, reclamanta având posibilitatea să obţină un alt teren intravilan sau extravilan.
Curtea a admis argumentele Guvernului în sensul că ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim dar a comstatat că nu a respectat cerinţa proporţionalităţii.
Astfel, Curtea a remarcat faptul că titlul de proprietate al reclamantei a fost anulat pe motiv că ar fi fost eliberat cu încălcarea legislaţiei interne în vigoare şi pe motiv că la data eliberării titlului exista deja un titlu în favoarea terţelor persoane care avea edificate construcţii pe teren.
Curtea a arătat că autorităţile administrative care au eliberat titlul ar fi trebuit să verifice îndeplinirea cerinţelor legale pentru emiterea titlului (a se vedea Drăculeţ c. Românei, § 40).
In plus, nu s-a reţinut nicio culpă în sarcina reclamantei astfel încât anularea a fost determinată de fapte imputabile exclusiv autorităţilor.
In privinţa susţinerii Guvernului potrivit căreia reclamanta are posibilitatea de a primi un teren ehivalent în intravilan sau extravilan, Curtea a obervat că deşi titlul a fost anulat în anul 2002, până în prezent această posibilitatea nu s-a concretizat.
Curtea a concluzioant că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.



Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să pună reclamanta în posesia terenului în suparafta de 2,50 ha şi săi plătească suma de 80.000 Euro daune morale şi suma de 4.000 Euro daune morale.

Motivare insuficientă. Constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără a se aduce argumente concrete în acest sens.

In cauza Rache şi Ozon c. României (cererea nr. 21468/03, hotărârea din 31 martie 2009), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie ca urmare a faptului că hotărârile instanţelor interne prin care reclamanţii au fost obligaţi, în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil, să plătească fraţilor M. suma de 30.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale, au fost insuficient motivate.
In speţă, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, fără a aduce însă argumente concrete în acest sens.
Instanţa de recurs, sesizată prin motivele de recurs cu privire la acest aspect, nu a adus nici ea vreun argument deşi a menţinut obligaţia de plată a daunelor morale iar reclamanţii au arătat expres în cererea de recurs că hotărârea primei instanţe nu a fost motivată în privinţa condiţiilor de aplicare a răspunderii civile delictuale.
Curtea, constatând încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie, a declarat admisibilă cererea şi în privinţa art. 10 din Convenţie dar, a decis că nu este cazul să mai examineze separat încălcarea acestui text.

Arestare preventivă. Motivare succintă şi abstractă care se limitează la menţionarea prevederilor legale. Măsuri alternative.

In cauza Mihuţă c. României (cererea nr. 13275/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie prin motivarea superficială a încheierilor de menţinere a măsurii arestului preventiv şi de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative şi a art. 5 alin. 4 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie, încheierile primei instanţe prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv şi s-au respins cererile de punerea în libertate a reclamantului nefiind nemotivate sau fiind motivate superficial, în apel nefiind examinate motivele invocate de reclamant cu privire la legalitatea dispoziţiilor primei instanţe iar decizia din apel fiind dată doar după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat prima instanţă.


Starea de fapt :
Reclamantul, acuzat de faptul că s-a folosit, fără drept, de calitatea de erou al revoluţiei din Decembrie 1989, cu scopul de a beneficia de facilităţi fiscale, a fost arestat preventiv în data de 19 martie 2002, de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Măsura arestării preventive a fost prelungită la intervale de 30 de zile de către instanţa.
In data de 1 iulie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată, împreună cu alţi inculpaţi. Printr-o încheiere dată în aceeaşi zi Judecătoria Deva a menţinut măsura arestării preventive până în data de 29 iulie 2002.
Ulterior, s-a mai dispus menţinerea măsurii prin încheierile din data de 29 iulie , 26 august şi 9 septembrie 2002.
In şedinţa din data de 29 iulie 2002 s-a respins cererea reclamantului de amânare pentru a-şi angaja apărător.
In şedinţa din data de 23 septembrie 2002, reclamantul a invocat faptul că în mod greşit s-a dispus menţinerea măsurii, instanţa având doar posibilitatea de a prelungi măsura printr-o hotărâre motivată, în temeiul art. 155 şi următoarele din Codul de pr.penală. Reclamantul a solicitat punerea sa în libertate. In încheierea dată în aceeaşi zi, instanţa a respins cererea de punere în libertate a reclamantului pe motiv că punerea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică iar complexitatea cauzei ar putea determina reclamantul « să influenţeze actele şi probele ». Instanta a mai reţinut în încheiere că măsura arestării preventive poate fi menţinută prin încheiere dată în camera de consiliu, care poate fi atacată odată cu fondul.
Printr-o hotărâre din data de 10 februarie 2003, Judecătoria Deva a condamnat reclamantul la pedeapsa închisorii de trei ani.
Tribunalul Hunedoara a respins apelul reclamantului, printr-o hotărâre din data de 24 iunie 2003 în care nu a analizat susţinerile reclamantului potrivit cărora, prima instanţa, cu încălcarea prevederilor legale, s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv, deşi legea impunea prelungirea.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul reclamantului în data de 17 februarie 2005.
In timpul judecării recursului, în data de 19 februarie 2004, reclamantul a fost pus în libertate.

Referitor la încălcarea art. 5 alin. 3
Reclamantul s-a plâns de durata excesivă a detenţiei preventive şi de faptul că nu s-a motivat menţinerea măsurii.
a) Durata detenţiei provizorii :
Curtea a constatat că perioada care trebuie luată în calcul, conform jurisprudenţei sale (Kudła c. Poloniei, § 104 şi Lavents c. Letoniei, § 66, 28 noiembrie 2002), este de 10 luni, trei săptămâni şi o zi.
Această perioadă a început în data de 19 martie 2002, când reclamantul a fost arestat şi s-a terminat în data de 10 februarie 2003, dată la care Judecătoria Deva a pronunţat hotărârea de condamnare.
O perioadă de 10 luni, trei săptămâni şi o zi, arată Curtea, este suficient de lungă pentru a ridica probleme sub aspectul art. 5 alin. 3 din Convenţie (Sarban c. Moldovei, §§ 8-24, 4 octobrie 2005 şi Castravet c. Moldovei, §§ 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea măsurii detenţiei provizorii
Curtea, făcând trimitere la principiile fundamentale care se degajă din jurisprudenţa sa (ex : Labita c. Italiei, Calmanovici c. României), în baza cărora se poate stabili caracterul rezonabil al măsurii detenţiei provizorii, a reamintit că art. 5 alin. 3 impune justificarea temeinică şi convingătoare a măsurii, chiar şi în situaţiile în care măsura a fost luată pe o perioadă foarte scurtă (a se vedea Shishkov c. Bulgariei, Belchev c. Bulgariei, Sarban c. Moldovei). O decizie motivată, arată Curtea, este aceea care poate convinge părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban c. Moldovei, § 98).
In speţă, Curtea a reţinut că în data de 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţa a dispus prelungirea măsurii fără a examina argumentele reclamantului.
In privinţa Incheierii din data de 23 septembrie 2002, Curtea a remarcat că Judecătoria Deva a justificat menţinerea măsurii prin complexitatea cauzei şi prin faptul că punerea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi ar putea influenţa administrarea probelor în cauză. Această motivare, arată Curtea, este prea succintă şi abstractă, limitându-se să menţioneze crieriile prevăzute de lege, fără a arăta cum a aplicat aceste crierii în cazul concret al reclamantului.
Nevoia de a asigura ordinea publică şi o bună desfăşurare a anchetei penale, sunt recunoscute de Curte ca motive care pot justifica menţinerea detenţiei provizorii (Letellier c. Frantei, 26 iunie 1991, § 39 si mutatis mutandis, Garycki c. Poloniei, § 48, 6 februarie 2007), totuşi, în speţă, Judecătoria Deva nu a furnizat nicio explicaţie pentru a justifica modul în care a ajuns la concluzia că punerea în libertate a reclamantului ar putea avea un impact negativ asupra societăţii şi ar împiedica bună desfăşurare a anchetei penale. Mai mult, instanţa nu a justificat măsura prin raportare la situaţia concretă a fiecărui inculpat ci a făcut aprecieri generale (a se vedea Calmanovici c. României, § 100 şi mutatis mutandis Dolgova c. Rusiei, § 49, 2 martie 2006).
Deasemenea, Curtea a mai remarcat că motivările sunt stereotipice, repetându-se de-a lungul timpului.
Asemenea motivări, arată Curtea, nu corespund exigenţelor art. 5 alin. 3 din Convenţie (Mansur c. Turciei, § 55 şi Svipsta c. Letoniei, § 109).
Curtea a reamintit şi că art. 5 alin. 3 din Convenţie, impune jurisdicţiilor naţionale ca în situaţiile în care analizează necesitatea prelungirii detenţiei provizorii să ia în calcul şi posibilitatea aplicării unor măsuri alternative prevăzute în legislaţia naţională.
In speţă însă, instanţele naţionale, deşi au fost sesizate cu o astfel de cerere, nu au indicat motivele pentru care o măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.
Curtea a concluzionat că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. 3 din Convenţiei prin motivarea superficială a deciziilor de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative.

Referitor la încălcarea art. 5 alin. 4
Reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie ca urmare a faptului că în data de 1 iulie şi 2 decembrie 2002, Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv, privându-l de posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii.
Curtea, constatând că reclamantul a invocat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie doar în data de 4 martie 2003, a decis să analizeze pe fond doar măsurile dispuse după data de 4 septembrie 2002. In privinţa măsurilor dispuse înainte de această dată, Curtea a arătat că nu se poate pronunţa, ca urmare a faptului că a fost depăşit termenul de 6 luni, prevăzut de art. 35 din Convenţie pentru sesizarea Curţii.
Curtea a reamintit principiile generale de aplicare ale art. 5 alin. 4 din Convenţie, arătând că acest text nu impune existenţa unei căi de atac împotriva deciziilor instanţelor prin care se dispune luarea sau menţinerea măsurii detenţiei provizorii dar dacă un stat prevede o astfel de cale de atac, atunci trebuie să asigure şi în căile de atac aceleaşi garanţii procesuale ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, § 84). Deasemenea Curtea a mai arătat că în procedura verificării necesităţii prelungirii detenţiei provizorii trebuie să existe garanţii suplimentare (Van Thuil c. Tările de Jos (dec.), 9 decembrie 2004) iar decizia trebuie dată în termen scurt pentru a asigura punerea în libertate imediată dacă măsura se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, § 68).
La fel ca toate celelalte dispozitii ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale, şi art. 5 alin. 4, trebuie interpretat într-o manieră care să asigure protejarea concretă şi efectivă a drepturilor şi nu doar o protecţie pur teoretică şi iluzorie (a se vedea, printre multe altele Artico c. Italiei).
Prima garanţie fundamentală care decurge firesc din preveedrile art. 5 alin. 4 din Convenţie, este dreptul celui în cauză de a fi ascultat efectiv de judecătorul sesizat cu soluţionarea contestaţiei împotriva măsurii detenţiei. Judecătorul nu este obligat să analizeze în profunzime fiecare argument dar nu poate omite să analizeze faptele concrete invocate de persoana arestată preventiv şi care sunt susceptibile de a arunca o umbra de îndoială asupra « legalităţii » privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei, § 61)
In speţă, Curtea a înlăturat argumentul Guvernului, potrivit căruia în dreptul intern nu ar fi fost prevăzută o cale de atac, reţinând că Judecătoria Deva a arătat că măsura putea fi contestată odată cu fondul. Prin urmare, s-a recunoscut existenţa unei căi de atac în dreptul intern.
In continuare, analizând încheierile din data de 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002, Curtea a constatat că Judecătoria Deva s-a pronunţat asupra menţinerii măsura arestării preventive şi a respins şi cererile de punere în libertate formulate de reclamant, fără a-i asigura exercitarea unei căi de atac care să poată fi soluţionată într-un termen scurt iar deciziile de menţinere a măsurii au fost fie nemotivate, fie motivate superficial.
Faţă de aceste constatări, Curtea a concluzionat că aceste hotărâri nu sunt compatibile cu prevederile art. 5 alin. 4 şi nu corespund exigenţelor unui control judiciar efectiv a măsurii detenţiei luate în cauză.
Mai mult, desi reclamantul a contestat în apel modul în care s-a analizat în primă instanţă legalitatea măsurii detenţiei provizorii, Tribunalul Hunedoara nu a examinat aceste motive iar decizia tribunalului a fost dată după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat Judecătoria Deva.
Curtea a decis că a fost încălcat art. 5 alin. 4, reclamantul nebeneficiind de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 3.000 Euro daune morale şi suma de 150 Euro cheltuieli de judecată.