Durata excesiva a procedurii. Suspendarea cauzei. Principiul bunei administrari a justitiei. Termene lungi la ICCJ. Litigiu între particulari.

In cauza Ciovică c. României (cererea nr. 3076/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin nerespectarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil.

In speţă, Curtea, luând în calcul doar perioada de după 20 iunie 1994 (data recunoaşterii dreptului la recurs individual de către România), până în data de 21 iunie 2001, când s-a pronunţat instanţa supremă in procedura interna, a constatat că procedura judiciară a durat şapte ani, pentru două grade de jurisdicţie (în realitate procedura a durat însă mai mult, acţiunea fiind introdusă în 7 mai 1993).

Această durată excesivă a procedurii a fost determinată, în principal, de suspendarea cauzei, până la soluţionarea irevocabilă, într-o procedură separată, a unei alte cauze şi de termenele foarte lungi pentru care s-a amânat cauza la instanţa supremă (între patru şi şapte luni).
Referitor la suspendare, Curtea a arătat că art. 6 din Convenţiei impune soluţionarea cauzei cu celeritate dar, în acelaşi timp, consacră şi principiul unei bune administrări a justiţiei (Boddaert c. Belgique, hotărârea din 12 octombrie 1992, § 39). Un sistem de drept care permite suspendarea soluţionării unei proceduri până la soluţionarea alteia, referitoare la aceleaşi fapte sau la fapte conexe, nu contravine în sine exigenţelor art. 6 din Convenţie (a se vedea Djangozov c. Bulgariei, nr. 45950/99, § 38, 8 iulie 2004, şi Todorov c. Bulgariei, nr. 39832/98, § 48, 18 ianuarie 2005).
Pentru a determina caracterul rezonabil al măsurii suspendării, trebuie ţinut cont de miza cauzei. Astfel, dacă suspendarea procedurii are un impact negativ asupra reclamantului, trebuie urmărită desfăşurarea procedurii în favoarea căreia s-a suspendat cauza, de către instanţa care a decis suspendarea (a se vedea Boddaert, citată mai sus, § 38, Pedersen şi Pedersen c. Danemarca, nr 68693/01, § 46, 14 octombrie 2004, et Tibbling c. Suediei, nr. 59129/00, § 32, 11 octombrie 2005).
In cauză, Curtea a constatat că din încheierile de şedinţă, suspendarea procedurii a fost dispusă de mai multe ori de catre Curtea de Apel Braşov, începând cu data de 3 mai 1994, până în data de 22 iunie 1998. Soluţionarea celei de-a doua proceduri, în favoarea căreia s-a dispus suspendarea, s-a întins pe o perioadă mare de timp, din motive imputabile autorităţilor judiciare (cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare, pentru lipsa de procedură cu statul).
După redeschiderea procedurii principale, cauza a fost amânată de patru ori, pe o perioadă totală de doi ani, pentru nelegala citare a părţilor.

In plus, Curtea a remarcat că instanţa supremă a stabilit termene la intervale foarte mari de timp (între patru şi şapte luni) iar Guvernul nu a oferit explicaţii cu privire la acordarea acestor termene, în mod vădit excesiv de lungi.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului în sensul că volumul de activitate este foarte mare la instanţa supremă, arătând că art. 6 din Convenţie, impune statelor membre să-şi organieze activitatea judiciară, în aşa fel încât să răspundă exigenţelor acestui text (a se vedea, printre altele Süßmann c. Germaniei, hotărarea din 16 septembre 1996, § 55).
Faţă de aceste constatări, Curtea a decis că în speţă, durata procedurii litigioase a fost excesivă şi nu a răspuns exigenţelor art. 6 din Convenţie, în privinţa dreptului la judecată într-un termen rezonabil.

Reclamanta a invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, ca urmare a anulării de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren.
Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă (H. c. Regatul-Unit, nr. 10000/82, decizia de la Comisiei din 4 iulie 1983, Uthke c. Poloniei (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000, şi S.Ö., A.K., Ar.K. c. Turciei (dec..), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999).
In spetă, acţiunea în anularea ordinului prefectului din data de 19 octombrie 1992, introdusă de terţi împotriva reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari, referitor la probleme de ordin succesoral, care nu angajează, în sine, responsabilitatea statului pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Toşcuţă şi alţii c. României, nr. 36900/03, § 38, în care, Curtea a constatat că anularea titlului de proprietate al reclamanţilor, a fost justificată exclusiv pe fapte imputabile autorităţilor).
Procedura judiciară internă a fost apreciată de Curte ca fiind echitabilă şi nu au fost identificate elemente de arbitrariu.
In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 2.400 Euro daune morale şi suma de 500 Euro cheltuieli de judecată.

Ilic c. României. Taxă de timbru calculată fără a se ţine cont de situaţia concretă a reclamantei sau de veniturile acesteia

In cauza Ilic c. României (cererea nr. 26061/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea, mergând pe linia deja stabilită prin hotărârile date în cauzele Weissman şi alţii c. României (decizia din 28 septembrie 2004 şi hotărârea din data de 24 mai 2006), Iorga c. României, hotărârea din 25 ianuarie 2007, Larco şi alţii c. României, hotărârea din 11 octombrie 2007, Beian c. României (nr. 2), hotărârea din 7 februarie 2008, Rusen c. României, hotărârea din 8 ianuarie 2009, a condamnat România pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie ca urmare a faptului că reclamantei i s-a anulat recursul pentru neplata taxei de timbru în cuntum de 2.236.000 lei, calculată sub forma de cotă procentuală din valoarea în litigiu, fără a se ţine cont de situaţia concretă a reclamantei sau de veniturile acesteia (singurele venituri ale reclamantei proveneau din pensia lunară de 1.200.000 lei ).

Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, atunci când se constată încălcarea art. 6 din Convenţie, reclamantul trebuie respus, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost respectate exigenţele acestui text (Sejdovic c. Italiei [GC], nr. 56581/00, § 126, CEDO 2006-..., Lungoci c. României, nr. 62710/00, §§ 55 şi 56, 26 ianuarie 2006, Perlala c. Greciei, nr. 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, Sfrijan c. României, nr. 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007).
In speţă, art. 322 pct. 9 din Codul de pr. civilă, permite revizuirea procedurii în plan intern, atunci când Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale (Sfrijan c. Românie, § 48).
Faţă de acestă situaţie, Curtea a apreciat că modalitatea cea mai potrivită pentru remedierea situaţiei, este redeschiderea procedurii interne, la cererea reclamantei şi a respins cererea de acordare a despăgubirilor.

Teţu c. României. Satisfacţie echitabilã. Imobil instrainat de statul neproprietar.

Cauza Teţu c. României (cererea nr. 10108/02, hotãrârea din 31.03.2009) –satisfacţie echitabilã

Printr-o hotărâre din data de 7 februarie 2008 (hotărârea principală) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către statul român, a unui apartament, pentru care a fost confirmat dreptul de proprietate al reclamantului, printr-o hotărâre irevocabilă.
Curtea a apreciat că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu era în stare de judecată, motiv pentru care a invitat Guvernul şi reclamantul să trimită observaţii scrise şi să-i aducă la cunoştinţă, în termen de şase luni, orice acord la care ar ajunge.
Prin hotãrârea din 31.03.2009, Curtea constatând că restituirea imobilului ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie similară celei în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost respectate cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care a obligat statul român să restituie imobilul, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, sau, în cazul în care nu va restitui imobilul, în acelaşi interval de trei luni, să achite reclamantului suma de 55.000 Euro cu titlu de daune materiale.
In plus, Curtea a obligat Statul Român să achite reclamantului suma de 3.000 Euro cu titlu de daune morale.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa art. 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Zdrenghea Bogdan George
Judecător -Judecătoria Deva

1. Introducere

2. Măsuri individuale pe care statul este obligat să le ia în baza art. 46

3. Măsuri de ordin general pe care statul este obligat să le ia în baza art. 46

1. Introducere

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (in continuare "Conventia") se deosebeşte de alte instrumente de protecţie a drepturilor omului prin eficienţa crescută a protecţiei acordate drepturilor garantate. Această protecţie se datorează pe de o parte mecanismului jurisdicţional de supraveghere a respectării acestor drepturi de către statele membre şi pe de altă parte posibilităţii organului jurisdicţional, respectiv a Curţii europene a drepturilor omului (in continuare "Curtea") de a impune sancţiuni pentru încălcarea drepturilor garantate de convenţie, şi de a indica statului condamnat ce măsuri trebuie să ia pentru a înlătura încălcarea în cazul concret al reclamantului precum şi pentru a evita pe viitor condamnarea în cazuri similare.
Potrivit art. 46 din Convenţie statele părţi la convenţie se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi. Potrivit alineatului 2 al acestui articol hotărârea definitivă este transmisă Comitetului de miniştri care supraveghează executarea ei. Aşadar executarea hotărârii nu este controlată de însuşi organul care a pronunţat-o ci de Comitetul de miniştri, un organ cu o componenţă politică, care are posibilitatea de a adopta sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei împotriva statului care nu pune în executare hotărârile Curţii.
Punerea în operă a hotărârilor Curţi presupune două feluri de măsuri: măsuri de ordin individual şi măsuri de ordin general.
Măsurile de ordin individual sunt acele măsuri pe care statul este obligat să le ia faţă de persoana cu privire la care s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de Convenţie.
Măsurile de ordin general sunt acele măsuri pe care statul trebuie să le adopte pentru a evita condamnarea pe viitor în cazuri similare celui în care a fost deja condamnat.

2. Măsuri de ordin individual pe care statul este obligat să le adopte

De multe ori, conformarea statelor membre faţă de hotărârile Curţii se referă la plata despăgubirii acordate cu titlu de reparaţie echitabilă pe care o stabileşte Curtea în favoarea reclamantului şi în sarcina statului condamnat în cazul în care se constată încălcarea de către stat a drepturilor reclamantului.
Despăgubirea se acordă în temeiul art. 41 din Convenţie conform căruia în cazul în care dreptul intern al statului parte la Convenţie nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, Curtea va acorda părţii lezate, dacă este cazul o reparaţie echitabilă.
Obligarea de către Curte a statului, la plata unei despăgubiri către reclamant este, fără îndoială, un element foarte important de asigurare a eficienţei Convenţiei, prin faptul că reprezintă o sancţiune concretă aplicabilă în fiecare situaţie în care statul parte se face vinovat de nerespectarea Convenţiei.
Uneori, plata acestei despăgubiri este singura măsură pe care ar putea să o ia statul în cauză. De exemplu, în cazul în care Curtea constată încălcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul duratei rezonabile a procesului, încălcarea nu este susceptibilă de o altă formă de reparare decât plata unei sume de bani cu titlu de compensaţie.
În alte cazuri însă se poate pune problema altor măsuri pe care ar putea să le ia statul pentru a înlătura încălcarea constatată. Din interpretarea art. 41 din Convenţie conform căruia Curtea va acorda o reparaţie echitabilă în cazul în care dreptul intern al statului condamnat nu permite înlăturarea încălcării, rezultă că repunerea persoanei lezate în situaţia anterioară prin mijloacele oferite de dreptul intern al statului în cauză ar trebui să primeze faţă de acordarea unei reparaţii băneşti de către Curte.
Jurisprudenţa Curţii (CEDO, 24 iunie 1993, Papamichalopoulos şi alţii c. Greciei, internet site http://www.echr.coe.int/; CEDO 1 aprilie 1998 Akdivar şi alţii c. Turciei, internet site cit. ; 19 octombrie 2000, Iatrids c. Greciei, internet site cit.) s-a conturat în sensul că statele părţi la Convenţie au libertatea de a alege mijloacele juridice prin care să înlăture încălcarea constatată, iar dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum statului în cauză îi revine obligaţia de a o realiza, Curtea neavând nici competenţa şi nici posibilitatea practică de a o face. Astfel, repunerea părţii în situaţia anterioară este primul mijloc de care statele trebuie să ţină cont, iar când aceasta nu mai este cu putinţă, reclamantul are dreptul la despăgubiri băneşti.
Trebuie menţionat în acest context faptul că hotărârile Curţii nu au nici un efect casator, nici un efect reformator cu privire la hotărârile care s-au pronunţat în statul parte la Convenţie înainte de sesizarea Curţii. Astfel, de exemplu, în cazul în care Curtea ar constata că reclamantul a fost condamnat în urma unui proces în care nu i s-au asigurat drepturile prevăzute de Convenţie, această constatare a Curţii nu va avea ca efect desfiinţarea hotărârii prin care a fost condamnat reclamantul.
Sinteza principiilor legate de aplicarea art. 46 din convenţie în privinţa măsurilor individuale a fost făcută de Curte în cauza Ocalan c. Turciei (CEDO 12 mai 2005, internet site cit.). În această cauză reclamantul a cerut Curţii să ca, în caz de constatare a încălcării art. 6 din Convenţie prin prisma lipsei de independenţă şi imparţialitate a instanţei de judecată, să dispună ca statul pârât să fie obligat să îl judece în cadrul unui nou proces, în faţa unei instanţe care să respecte toate garanţiile impuse de art. 6 din Convenţie, iar în cazul în care Curtea ar constata încălcarea art. 3 prin din cauza condiţiilor sale de detenţie, să îl oblige pe statul pârât să îl transfere într-un alt penitenciar.
În privinţa măsurilor specifice cerute de reclamant Curtea a reamintit caracterul declaratoriu al hotărârilor sale şi faptul că, în general, statul membru are alegerea mijloacelor pe care să le folosească pentru a-şi îndeplini obligaţiile ce îi revin pe tărâmul art. 46 din Convenţie. Curtea a arătat că are posibilitatea de a ajuta statul în cauză formulând mai multe opţiuni cu privire la măsurile care pot să fie adoptate, dar că, în anumite circumstanţe, însăşi natura încălcării să nu ofere în fapt posibilitatea alegerii între diferite măsuri de natură a remedia acea încălcare şi că într-o asemenea situaţie Curtea se vede obligată să indice exclusiv una dintre aceste măsuri. În situaţia particulară a Turciei Curtea a considerat că cea mai potrivită metodă de înlăturare a încălcării este aceea de a asigura rejudecarea acestuia în timp util. Curtea a subliniat totuşi că măsurile specifice care trebui luate de statul în cauză depind, în mod necesar, de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze şi trebuie definite în lumina hotărârii adoptate de Curte în acea cauză cu luarea în considerare a întregii jurisprudenţe în materie.
Într-o cauză oarecum similară, Somogyi c. Italiei (CEDO 18 mai 2004, internet site cit.) Curtea a arătat, de asemenea, că, ori de câte ori se pune problema încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie cea mai potrivită îndreptare a situaţiei este aceea de a-l pune pe reclamant în situaţia în care s-ar fi aflat dacă respectiva încălcare nu ar fi avut loc, respectiv dându-i posibilitatea de o obţine rejudecarea procesului său în condiţii care să respecte prevederile art. 6 din Convenţie, cu toate garanţiile prevăzute de acesta.
Soluţia acestei probleme care a fost adoptată şi de statul român este introducerea unei proceduri de revizuire a hotărârii în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei legată de acel proces iar respectiva încălcare nu poate să fie înlăturată decât prin revizuirea respectivei hotărâri. În acest sens, în dreptul român, au fost introduse art. 408 ind. 1 în Codul de procedură penală şi art. 322 pct. 9 în Codul de procedură civilă.
Obligaţia statului de a repune victima în situaţia anterioară cunoaşte, însă, şi anumite limite în situaţiile când aceasta nu mai este posibilă. După cum am arătat acesta este cazul încălcării dreptului la un proces achitabil sub aspectul duratei rezonabile a procedurii. De asemenea, în cazul constatării încălcării art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, Curtea a arătat că deschiderea unei noi anchete care să corespundă standardelor Convenţiei nu este oportună deoarece din cauza scurgerii timpului probele şi disponibilitatea martorilor ar fi putut să fie afectate.

3. Măsuri de ordin general pe care statul este obligat să le adopte

După cum am arătat aceste măsuri sunt acelea pe care statul trebuie să le ia cu scopul de a evita repetarea situaţiei care a dus la condamnarea sa de către Curte. Această obligaţie se referă la obligaţia statului de a-şi adapta sistemul legislativ şi practica judiciară astfel încât să evite pe viitor pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru acelaşi motiv de către Curte. Aceasta deoarece, având în vedere că admisibilitatea unei plângeri în faţa Curţii este condiţionată de epuizarea căilor de atac interne, faptul că se ajunge la o condamnare pronunţată de Curte este în marea majoritate a cauzelor, urmarea existenţei unor norme în dreptul intern contrare Convenţiei sau a unei practici ale autorităţilor statului de acest gen.
Menţionăm în context că din jurisprudenţa Curţii rezultă că statele părţi la Convenţie au libertatea de a alege mijloacele juridice prin care să se conformeze hotărârilor Curţii.
Vom ilustra felul în care statele au perceput această obligaţie prin prezentarea mai multor cazuri din jurisprudenţa Curţii
Astfel cauza Pantea c. României (CEDO, 3 iunie 2003, internet site cit.) Curtea a constatat incompatibilitatea cu dispoziţiile Convenţiei a posibilităţii procurorului de a lua măsura arestării preventive şi ceea ce a determinat schimbarea dispoziţiilor de procedură penală din statul român în sensul stabilirii judecătorului ca unic organ competent pentru a lua această măsură.
Cauza Sabou şi Pârcălab c. României în cadrul căreia Curtea a constatat faptul că este contrară Convenţiei aplicarea automată a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator pe perioada executării pedepsei închisorii, ceea ce a determinat modificarea Codului penal în sensul stabilirii opţiunii pentru instanţa de judecată de a aplica sau nu aceste pedepse. Pronunţarea hotărârii în cauza Hirst c. Marii Britanii, probabil nefiind o cauză pronunţată împotriva României, nu a determinat aceeaşi reacţie a legiuitorului român. În schimb, influenţa acesteia s-a simţit în cadrul practicii judiciare, instanţele considerând, ca urmare a pronunţării acestei hotărâri, că rămâne la aprecierea instanţei aplicarea pedepselor accesorii referitoare la drepturile electorale (art. 74 lit. a – c din Codul penal).
Cauza Anghel c. României (CEDO, 4 octombrie 2007, internet site cit.) reprezintă de asemenea o cauză care a determinat o schimbare a jurisprudenţei în materie de plângeri contravenţionale din statul român. Menţionăm faptul că cele arătate în cauza Anghel c. României fuseseră deja stabilite de către Curte în cauza Okturz c. Germaniei (CEDO, 21 februarie 1984, internet site cit). Fiind însă pronunţată împotriva statului român cauza Anghel s-a bucurat însă de mult mai multă mediatizare, având prin urmare un impact mult mai mare asupra jurisprudenţei române. Astfel, până la această cauză se considera în mod constant în jurisprudenţa română că în plângerile contravenţionale sarcina probei revine petentului şi că acesta nu se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Instanţele judecătoreşti au receptat această hotărâre în mod divers, dar cert este că stabilindu-se că materia contravenţională din dreptul român se încadrează în materia penală în sensul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie a început să se aplice şi în materie contravenţională.
Din păcate exemplele care se pot da nu sunt doar pozitive. Dimpotrivă, în prezent ne aflăm în faţa constatării de către Curte a încălcării drepturilor omului de către statul român din cauza existenţei unor probleme structurale, în materia restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de statul comunist, probleme pe care Curtea le-a sesizat şi le-a evidenţiat de mult timp. Ne referim la cauzele Viaşu c. României (CEDO, 9 decembrie 2008, internet site cit.), Faimblat c. României (CEDO, 13 ianuarie 2009, internet site cit.), Katz c. României (CEDO, 20 ianuarie 2009, internet site cit.) şi Deneş c. României (CEDO, 3 MARTIE 2009, internet site cit.). Toate aceste cauze se referă la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie
În cauza Viaşu, Curtea a constatat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, prin nepunerea în practică a deciziilor de plată a despăgubirilor emise de autorităţi în baza Legilor 18/1991 şi 1/2000, fapt care nu se datorează unui incident izolat ci este o problemă existentă la scară largă în România, rezultată dintr-un cadru reglementar şi administrativ neadecvat. Această problemă a fost recunoscută şi de statul român, şi cu toate acestea autorităţile competente nu au depus diligenţele necesare pentru remedierea situaţiei. Numărul mare de cereri adresate Curţii, a hotărârilor prin care s-a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 şi, în unele cauze, a articolului 6 al Convenţiei, precum şi miile de dosare înaintate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor dar nesoluţionate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor naţionalizate sau confiscate de stat în regimul comunist nu a fost pus în aplicare şi creat într-o manieră compatibilă cu articolul 1 din Protocolul 1. Curtea reaminteşte că într-o situaţie asemănătoare, în cauza Brumărescu c. României, a constatat încă din 1999 că mecanismul de restituire trebuie îmbunătăţit, chiar dacă în aceea cauză se referea îndeosebi la greşita funcţionare a justiţiei. Ori, constatarea din prezenta cauză, întăreşte caracterul pregnant al încălcării drepturilor justiţiabililor şi conduce, practic, la constatarea absenţei unei căi interne eficiente de recurs.
Cauza Faimblat subliniază o problemă existentă în aceeaşi materie, a imobilelor naţionalizate, problema accesului la justiţie a persoanelor interesate. Astfel, Curtea arată că negarea dreptului acestor persoane de a se adresa instanţei de judecată potrivit dreptului comun, duce la încălcarea dreptului acestora de acces la justiţie, în măsura în care calea pusă la dispoziţie de legea specială nu este una efectivă. Ca şi în cauza Viaşu, Curtea a arătat că problema din această cauză nu este un incident izolat şi că pe rolul său se află peste 50 de cauze similare, ceea ce relevă o problemă structurală a statului român din acest punct de vedere.
În cauza Katz c. României Curtea, de asemenea, a constatat faptul că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de proprietate prin faptul că după ce i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unui printr-o hotărâre judecătorească, statul a vândut respectivul imobil. Arătând că asemenea situaţii s-au constatat în 100 de cauze împotriva României, s-a constatat existenţa aceleiaşi situaţii, Curtea a constatat şi în acest caz că România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credinţă.
În cauza Deneş c. României Curtea a constatat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a fost încălcat în privinţa reclamantei din cauza faptului că statul nu s-a conformat obligaţiei de a-i plăti despăgubiri pentru un imobil naţionalizat deşi dreptul acesteia la despăgubiri fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a ajuns din nou la concluzia că încălcarea constatată reprezintă o situaţie frecvent invocată în faţa sa şi că îşi are originea în disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri.
Sintetizând subliniem că problemele structurale constatate în privinţa României sunt toate legate de aplicarea legislaţiei referitoare la imobilele naţionalizate şi că acestea se referă la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 prin vânzarea de către statul român a unui imobil după recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a dreptului de prorpietate al reclamantului cu privire la acesta (Katz) prin neplata despăgubirilor la care s-a stabilit că reclamanta are dreptul prin decizii ale autorităţilor competente (Viaşu) sau prin hotărâre judecătorească (Deneş) şi la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul accesului la justiţie prin negarea dreptului de a promova o acţiune pe dreptul comun în condiţiile în care procedura prevăzută de legea specială nu este eficientă (Faimblat)
În toate aceste cauze Curtea indică faptul că, în baza art. 46 din Convenţie statului român îi revine nu doar obligaţia de a plăti reclamantului despăgubirile impuse de Curte ci şi obligaţia de a lua măsurile de ordin general şi individuale care se impun pentru înlăturarea încălcării de către statul român a prevederilor Convenţiei, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, organul consiliului Europei însărcinat cu verificarea respectării de către statele membre ale hotărârilor Curţii.
De asemenea, Curtea „pentru a veni în sprijinul statului român” face câteva sugestii acestuia cu privire la măsurile care trebuie să fie adoptate, de genul asigurării unor intervale rezonabile în care să se soluţioneze cererile persoanelor îndreptăţite, şi a înlăturării obstacolelor juridice din calea executării cu celeritate a hotărârilor obţinute de aceste persoane şi a astfel încât acestea să obţină fie restituirea bunului în natură fie o despăgubire adecvată.
Existenţa acestor cauze nu a împiedicat însă adoptarea şi constatarea constituţionalităţii a Legii nr. 1/2009 (Publicată în M. Of. nr. 63/3 februarie 2009.) pentru modificarea Legii nr. 10/2001 în sensul consfinţirii dreptului de proprietate al chiriaşului dobânditor al bunului naţionalizat (Decizia nr.56 din 14 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr.46 din 27.01.2009;). Prin urmare, departe de a se simţi un ecou al acestor hotărâri în legislaţia română, dimpotrivă se exclude posibilitatea obţinerii restituirii în natură a bunului de către o mare parte dintre proprietarii ale căror bunuri au fost preluate. Prin urmare orice previziune referitoare la efectul hotărârilor menţionate asupra sistemului juridic din România ar fi lipsită de orice urmă de certitudine.
România nu este, însă, singurul stat cu privire la care, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat existenţa unei probleme structurale.
Într-o cauză împotriva Poloniei (CEDO 22 iunie 2004, Broniowski c. Poloniei, internet site cit. ) Curtea a ajuns la concluzia încălcării de către Statul polonez a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie pentru faptul că acest stat nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l indemniza pe reclamant pentru bunurile abandonate dincolo de Bug în circumstanţele legate de al doilea război mondial. În acest caz Curtea a arătat că această concluzie îşi are originea într-o situaţie răspândită la scară largă rezultată dintr-o disfuncţionalitate a legislaţiei poloneze în materie şi a practicii administrative de aplicare a acesteia; ca şi în cauzele menţionate anterior pronunţate împotriva României, Curtea a observat că respectiva condamnare nu este un caz izolat, reprezentând o situaţie cu caracter sistematic pe plan naţional, de natură să ducă la sesizarea instanţei europene cu numeroase acţiuni întemeiate, de acelaşi gen. Curtea a amintit că statului în cauză îi revine nu numai obligaţia de a plăti reclamantului despăgubirea impusă ci şi obligaţia de a adopta măsurile generale şi individuale în ordinea juridică internă spre a se înlătura acea încălcare şi consecinţele sale. Curtea a făcut şi în acest caz sugestii legate de măsurile care se impun a fi luate de statul polonez: eliminarea oricărui obstacol la exerciţiul de către persoanele în cauză dreptului lor de a fi indemnizate pentru bunurile abandonate, urmând ca prin măsuri legislative potrivite să se ajungă la realizarea efectivă a acestui drept.
De asemenea, în cauza Xenides Arestis c. Turciei (CEDO, 7 decembrie 2006, internet site cit.) Curtea a constatat încălcarea de către statul pârât al drepturilor reclamantei garantate de art. 8 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 prin faptul că în nordul Ciprului unde există autoproclamata republică a Ciprului de Nord, protejată de armata turcă,nu se permite cetăţenilor greci să dispună de imobilele aflate sub controlul său. Curtea a constatat faptul că este sesizată cu peste 1400 de plângeri identice şi în consecinţă a stabilit obligaţia Turciei de a instaura o modalitate internă prin care reclamanta şi alte persoane aflate în situaţia ei să obţină reparaţii pentru prejudiciile suferite.
În concluzie se poate spune că România a dat ocazia Curţii de a-şi îmbogăţi jurisprudenţa deja vastă în privinţa art. 46 din Convenţie şi rămâne de văzut dacă va face acest lucru în continuare.

Practica neunitară la nivelul aceleiaşi curţi de apel. Lipsa unui mecanism eficient care să asigure uniformizarea practicii de către ICCJ.

In cauza Tudor Tudor c. României (cererea nr. 21911/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã în România nu este pus la punct un mecansim eficient care sã permitã ICCJ sã rezolve rapid conflictul dintre deciziile instanţelor inferioare, ceea ce face posibilã nu numai apariţia dar şi persistenţa în timp a practicii neunitare, având drept consecinţã lipsa de previzibilitate a modului în care se poate finaliza o procedurã judiciarã.

In speţã, Curtea a remarcat că după şapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa internă este încă în schimbare în privinţa unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii vechilor proprietãţi.

Reamintim cã potrivit art. 126 din Constituţia României, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Starea de fapt
Reclamantul a cumpărat în data de 13 ianuarie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul în care locuia din anul 1973, situat într-o clădire care fusese naţionalizată. Printr-o hotărâre irevocabilă din data de 23 mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva statului iar în data de 28 ianuarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea în evacuare formulată de fostul proprietar împotriva reclamantului. Instanţa a reţinut că reclamantul este cumpărător de bună credinţă dar buna sa credinţă nu este relevantă în relaţia cu proprietarul ci doar în relaţia cu statul vânzător, în eventualitatea în care ar solicita despăgubiri.
Aceeaşi instanţa a avut însă în vedere buna credinţa a cumpărătorilor în alte acţiuni introduse de proprietar împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în acelaşi imobil si în aceleaşi condiţii ca şi reclamantul, respingând din acest motiv acţiunile proprietarului împotriva lui T.I şi T.A. în data de 28 noiembrie 2002, împotriva lui I.E. şi M.S. în 7 februarie 2003 şi împotriva lui C.D. în 20 iunie 2003.

Referitor la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, privit izolat sau împreunã cu art. 14 din Convenţie.
Reclamantul s-a adresat Curţii invocând încãlcarea art. 6 alin. 1 şi art. 14 din Convenţie, având în vedere caracterul inechitabil al procedurii judiciare finalizate prin hotãrârea din 28 ianuarie 2003, prin care instanţa a dat o soluţie diferitã de soluţiile pe care le-a dat în cauze identice, referitoare la apartamente situate în aceeaşi clãdire.
Curtea a arãtat cã deşi Convenţia nu impune statelor membre sã restituie proprietaţile confiscate, odatã luatã decizia de restituire, ea trebuie aplicatã cu suficientã claritate şi coerenţã, pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinile şi ambiguitãţile în privinţa persoanelor vizate de mãsurile de aplicare. Un factor important şi care trebuie luat în considerare în aprecierea conduitei statului îl constituie incertidudinea, fie legislativă, fie administrativă sau rezultând din practicile autorităţilor (a se vedea Broniowski c. Poloniei, nr. 31443/96, § 151, CEDO 2004-V; Păduraru c. României, § 92 şi Beian c. României (nr. 1), nr. 30658/05, § 33, CEDO 2007)
Acceptând că anumite divergenţe de interpretare constituie o consecinţă inerentă a sistemelor de drept bazate pe o reţea de curţi de apel în a căror rază teritorială funcţionează mai multe instanţe inferioare, Curtea Europeană a remarcat că, în speţă, aceeaşi curte de apel, statuând în ultimă instanţa, a interpretat total diferit relevanţa bunei credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului cu statul. Mai mult, instanţa supremă nu avea la dispoziţie niciun mecanism eficient care să permită să rezolve conflictul dintre deciziile instanţelor inferioare (a se vedea Păduraru c. României, §§ 99 şi 109, Beian c. României, § 37, şi, mutatis mutandis, Schwarzkopf şi Taussik c. Republicii Cehe (dec.), nr. 42162/02, 2 decembrie 2008).
Remarcând că după şapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 jurisprudenţa internă este încă în schimbare în privinţa unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii şi că noua tendinţă favorabilă foştilor chiriaşi s-ar putea dovedi a nu fi decât o altă schimbare temporară a jurisprudenţei, Curtea a apreciat că în lipsa unui mecanism care să asigure uniformizarea practicii judiciare a instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde şi persistente de jurisprudenţă într-un domeniu ce prezintă o importanţă socială deosebită, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini continue (mutatis mutandis, Păduraru c. României, § 98).
Curtea a concluzionat că acestă incertidudine a avut ca rezultat, încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Bucureşti, drept protejat de art. 6 din Convenţie şi a decis că nu mai este necesar să analizeze dacă a existat sau nu şi o încălcarea a art. 14, privit izolat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie.


Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie:
Curtea a obligat statul român să achite reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va fi definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 5.000 de Euro cu titlu de daune morale şi suma de 2.200 Euro cheltuieli de judecată.

Nota: O traducere mai ampla a acestei hotarari poate fi citita aici.

Niţescu c. României. Obligaţia de a executa o hotãrâre judecãtoreascã nu se limiteazã la dispozitivul acesteia.

In cauza Niţescu c. României (cererea nr. 26004/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti.

Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã autoritãţilor administrative şi judiciare nu le este permis ca prin acţiunile sau inacţiunile lor sã împiedice realizarea scopului unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv ci şi din motivare, decât în cazurile în care existã o imposibilitate obiectivã de executare, temeinic justificatã de cãtre autoritatea care invocã imposibilitatea de executare.

In plus, beneficiarului hotãrârii trebuie sã i se aducã la cunoştinţa motivele pentru care autoritãţile au ajuns la concluzia ca existã o imposibilitate obiectivã de executare.

Situaţia de fapt :
Printr-o hotărâre a Consiliului Local Piteşti, din data de 12 mai 1999, s-a aprobat societăţii comerciale N., transformarea în spaţiu comercial, a două apartamente dintr-un bloc în care locuia reclamantul.
In data de 16 august 1999 societatea a obţinut autorizaţie de construcţie pentru a efectua lucrări prin care se schimba structura apartamentului.
Printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă în data de 7 februarie 2000, s-a admis cererea Asociaţiei de Locatari nr. 420, din care făcea parte reclamantul şi s-a dispus sistarea lucrărilor şi refacerea structurii de rezistenţă a blocului.
In data de 28 iunie 2000, reclamantul a introdus o acţiune, în nume propriu dar şi ca mandatar al Asociaţiei de Locatari nr. 420, prin care a solicitat anularea actelor administrative prin care s-a admis transformarea apartamentelor în spaţiu comercial şi anularea autorizaţiei de construcţie.
Acţiunea a fost respinsă în primă instanţa în data de 25 mai 2001, pe motiv că reclamantul nu a fost legal împuternicit să introducă acţiunea.
Această hotărâre a fost casată parţial, cu trimitere spre rejudecare, pentru a fi analizată cererea introdusă de reclamant în nume propriu.
Acţiunea a fost respinsă de Tribunalul Argeş care a judecat în primă instanţă dar admisă parţial de Curtea de Apel Piteşti printr-o hotărâre din data de 17 iunie 2002, în sensul anulării actelor administrative prin care s-a admis transformarea apartamentelor în spaţiu comercial. Cererea de anulare a autorizaţiei de construcţie a fost respinsă. Curtea de Apel Piteşti a reţinut în considerente că potrivit prevederilor art. 64 din Legea nr. 114/1996, obţinerea acordului reclamantului, constituia o condiţie indispensabilă pentru transformarea apartamentelor în spaţiu comercial şi, în plus, funcţionarea societăţii comerciale în acel spaţiu afecta dreptul reclamantului de a se bucura de locuinţa sa.
In privinţa autorizaţiei de construcţie, instanţa a reţinut că aceasta nu-l afecta pe reclamant, având în vedere faptul că se referea doar la câteva modificări şi nu la transformarea apartamentelor în spaţiu comercial.
In ciuda insistenţelor reclamantului, acesta nu a reuşit sã punã în executare hotãrârea Curţii de Apel Piteşti.

Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie:
Guvernul a susţinut cã hotãrârea în discuţie nu impunea autoritãţilor nicio obligaţie precisã şi prin urmare nu era susceptibilã de a fi pusã în executare.
Curtea a reamintit cã s-a pronuntat deja în multe alte cauze anterioare în sensul cã nu este permis ca prin acţiunile sau omisiunile administraţiei, sã se împiedice punerea în executare a unei hotãrâri judecãtoreşti definitive sau repunerea în discuţie a hotãrârii judecãtoreşti definitive (a se vedea printre multe altele, Immobiliare Saffi c. Italiei [GC], nr 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).
Curtea a reamintit deasemenea cã s-a pronuntat şi cu privire la importanţa deosebitã pe care o prezintã executarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în materia contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Greciei, nr. 32259/02, § 34, 22 dccembrie 2005).
In speţã, deşi reclamantul a obţinut o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã, în data de 17 iunie 2002, prin care s-a dispus anularea unor acte administrative, pe motiv cã încãlcau dreptul reclamantului de a se opune la schimbarea destinaţiei aparamentelor, aceastã hotãrâre nu a fost nici pusã în executare dar nici anulatã sau modificatã într-o cale de atac prevãzutã de lege.
Curtea a reamintit cã potrivit jurisprudenţei sale în materie, obligaţia de a executa o hotãrâre judecãtoreascã nu se limiteazã la dispozitivul acesteia (Zazanis şi alţii c. Greciei, nr 68138/01, § 36, 18 noiembrie 2004). În speţã, deşi Curtea de Apel Piteşti a casat hotãrârea primei instanţe, a indicat fãrã echivoc cã acordul reclamantului la schimbarea destinaţiei apartamentelor constituia o condiţie esenţialã pentru validitatea actelor administrative iar în lipsa acordului actele sunt nule. In plus, a reţinut şi cã situaţia creatã afecteazã dreptul la domiciliu al reclamantului. In ciuda acestor constatãri, Judecãtoria Piteşti a respins cererea de încuviinţare a executãrii silite pe motiv cã în dispozitivul hotãrârii nu s-a stabilit obligaţia de sistare a activitãţii comerciale.
Deşi Curtea admite cã pot exista situaţii care sã justifice nepunerea în executare în naturã a unei obligaţii impuse printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã (a se vedea, Costin c. României, nr. 57810/00, § 57, 26 mai 2005), în speţã, în hotãrârea din 4 iulie 2003 prin care s-a respins cererea de încuvinţare a executãrii nu au fost relevate motive de fapt care sã facã imposibilã executarea hotãrârii din 17 iunie 2002 şi nici impedimente de naturã juridicã (mutatis mutandis, Costin c. României, § 28, SC Ruxandra Trading SRL c. României, § 57, Ştefanescu c. României, nr 9555/03, §§ 25, 26, 11 octombrie 2007).
A accepta argumentul Guvernului potrivit cãruia în baza hotãrârii în discuţie, nu revenea nicio obligaţie consiliului local şi primãriei, ar însemna sã se accepte lipsirea de orice efecte utile a hotãrârii judecãtoreşti prin care Curtea de Apel Piteşti a constatat nelegalitatea deciziilor administrative emise cu încãlcarea Legii nr. 114/1996 şi sã se permitã administraţiei sã aprecieze pertinenţa hotãrârii şi sã repunã astfel în discuţie fondul cauzei (a se vedea mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005).
In speţã, este adevãrat, aratã Curtea, cã în dispozitivul hotãrârii din 17 iunie 2002, nu se dispune administraţiei expressis verbis sã închidã localul comercial dar în motivare se indicã totuşi clar motivul anulãrii actelor administrative, astfel încât, autoritãţile administrative trebuiau sã se raporteze la constatãrile fãcute de Curtea de Apel Piteşti cu privire la nelegalitatea acrtelor (a se vedea mutatis mutandis Zazanis, § 38).
Curtea a mai aratat ca nu este abilitatã sã indice mijloacele de punere în executare a unei hotãrâri judecãtoreşti interne, astfel încât nu poate decât sã constate cã anularea actelor în discuţie nu a avut nici un efect cu privire la funcţionarea localului comercial, în ciuda obligaţiei autoritãţilor, ce decurge din principiul preeminenţei dreptului, de a se conforma hotãrârilor judecãtoreşti (a se vedea mutatis mutandis Pântea c. României, nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006). Curtea a constatat cã anularea actelor administrative în discuţie constituia o mãsurã prealabilã necesarã pentru încetarea activitãţii comerciale iar în speţã, deşi instanţele au constatat nulitatea acestor acte într-o procedurã în care a fost parte şi societatea proprietarã a spaţiului, toate demersurile ulterioare ale reclamantului, în scopul punerii în executare a hotãrârii au rãmas fãrã rezultat ca urmare a refuzului administraţiei de a se conforma dispoziţiilor hotãrârii judecãtoreşti.
Având în vedere argumentele expuse şi scopul Convenţiei de a proteja drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea a concluzioant cã prin modul în care au acţionat, autoritãţile au lipsit de orice efect util hotãrârea favorabilã reclamantului, încălcându-se în acest fel art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român, ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să asigure punerea în executare a hotărârii Curţii de Apel Piteşti din data de 17 iunie 2002 şi să plătească reclamantului suma de 5.000 Euro daune morale şi 545 Euro cheltuieli de judecată.

Autorităţile nu se pot sustrage obligaţiei de a pune în executare o hotărâre definitivă invocând motive care nu au fost prezentate în faţa instanţelor

In cauza Marinescu şi Mangu c. României (cererea nr. 26094/03, hotărârea din data de 24.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Scurtă descriere a situaţiei de fapt :
Reclamanţii Ioan Marinescu şi Florica Mangu sunt moştenitorii unui teren înscris în CF 173 Secas, în suprafaţa de 5805 mp.
La o dată neprecizată, Societatea Naţională Apele Române, a ocupat o suprafaţă de 1338,70 mp din acest teren.
Din actele depuse la dosar, rezultă că în anul 1978, în perioada în care terenul era în administrarea cooperativei agricole de producţie, a fost edificată o construcţie pe acest teren iar în anul 1990 au mai fost edificate şi alte construcţii.
Printr-o hotărâre din data de 1 octombrie 1994, Tribunalul Timiş a admis în parte o acţiune formulată de reclamanţi, a obligat pârâta Societatea Naţională Apele Române să le predea suprafaţa de 410 mp, iar pentru diferenţa de 928,70 mp din terenul ocupat de pârâtă, în temeiul art. 23 alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, a obligat Consiliul Local Secas să reconstituie în favoarea reclamanţilor dreptul de proprietate pe un teren echivalent în perimetrul construibil al orasului Secas.
Printr-o hotărâre definitivă din data de 2 noiembrie 1995, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul reclamanţilor, a casat hotărârea primei instanţe şi, rejudecând, a admis integral acţiunea, reţinând că societatea pârâta ocupă ilegal terenul
Printr-o hotărâre din data de 20 februarie 1996, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de revizuire formulată de Societatea Naţională Apele Române, a respins recursul reclamanţilor şi a confirmat hotărârea Tribunalului Timiş din data de 11 octombrie 1994.
In data de 4 aprilie 1996, reclamanţii au fost puşi în posesia terenului în suprafaţă de 410 m.
Printr-o hotărâre irevocabilă în data de 10 februarie 2000, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, reţinând că dreptul lor de proprietate a suferit o limitare justificată de o cauză de interes public.
Printr-o hotărâre din data de 16 aprilie 2002, Judecătoria Lugoj a admis parţial o acţiune formulată de reclamanţi şi a obligat societatea pârâtă să le achite o chirie de 100 Euro/lună pe perioada în care ternul va fi ocupat de construcţii.
Hotărârea a fost casată de Tribunalul Timiş care a respins acţiunea, cu motivarea că părţile nu au încheiat un contract de închiriere iar prin hotărârea din 11 octombrie 1994 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, pentru terenul ocupat de construcţiile proprietatea societăţii pârâte.
Soluţia Tribunalului Timiş a fost confirmată în recurs.

Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 si art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin nepunerea în executare a hotărârii judecătoreşti din data de 1 octombrie 1994.
Guvernul s-a apărat arătând că hotărârea a fost pusă în executare în măsura în care a fost posibil acest lucru, respectiv, cu privire la suprafaţa de 410 mp.
Referitor la suprafaţa de 928,70 mp, a arătat că nu mai există teren disponibil în perimetrul construibil al comunei Secas, reclamanţii nu acceptă punerea în posesie pe un teren din extravilan şi nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să fie obligate autorităţile la plata de despăgubiri lunare pe perioada existenţei construcţiilor.
Reclamanţii au confirmat faptul că nu mai există teren disponibil în intravilanul localităţii Secas şi au arătat că prin respingerea de către instanţele naţionale a cererii de acordare a daunelor-interese, s-a adus atingere dreptului lor de proprietatre.
Curtea a constatat că deşi reclamanţii au obţinut în data de 1 octombrie 1994 o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate să le reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţa de 928,70 mp în permietrul construibil al comunei Secas, această hotărâre nu a fost executată integral ad litteram, deşi nu a fost anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai printr-o astfel de hotărâre de anulare sau prin înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, ar putea înceta situaţia continuă de neexecutare (a se vedea Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, §§ 54, 2 martie 2004).
Curtea a reamintit că a tratat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alineat 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Luca c. României, Taculescu şi alţii c. României).
Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea a apreciat că, în speţa, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză.
Curtea a mai reţinut că autorităţile nu se pot sustrage obligaţiei de a pune în executare o hotărâre definitivă invocând motive care nu au fost prezentate în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, printre altele Taculescu şi alţii c. României, § 36 ; mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005).
Curtea a mai reamintit că s-a mai pronunţat în sensul că o prestaţie echivalentă nu poate suplini lipsa justificării refuzului de a pune în executare complet şi perfect o hotarare judecătoreasca definitiva (Sabin Popescu, § 76 si, mutatis mutandis, Străchinaru c. României, ne 40263/05, § 34, 21 februarie 2008).
Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie şi având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamanţilor. In concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să pună în executare hotărârea Tribunalului Timiş din data de 11 octombrie 1994, sau, în caz de neexecutare, în acelaşi interval de trei luni, să plătească reclamanţilor suma de 4.000 Euro daune materiale.
Indiferent de modalitatea de executare, vtatul Român va trebui să plătească reclamanţilor suma de 2.000 Euro daune morale.

JURIDICE.RO. Corneliu Birsan in dialog cu Dan Stoica, despre CEDO, CSM, legi, practica neunitara, raspunderea si rolul judecatorilor

Stanciu c. României. Măsuri rapide pentru ca procedura reglementată de legile reparatorii să funcţioneze coerent, accesibil, rapid şi previzibil.

In cauza Stanciu c. României (cererea nr. 3530/03, hotărârea din 10 martie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat de la reclamanţi în baza Decretului 223/1976.
In speţă, în data de 27 noiembrie 1995, s-a admis acţiunea reclamanţilor în revendicare, formulată în contradictoriu cu consiliul local, s-a constatat că preluarea imobilului a fost nelegală şi s-a dispus restituirea imobilului.
Hotărârea a rămas definitivă în data de 1 octombrie 1996.
In data de 19 februarie 1996 imobilul a fost înstrăinat.
Printr-o hotărâre definitivă în data de 15 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi împotriva cumpărătorului.
Notificarea adreasată de reclamanţi primăriei, în baza Legii nr. 10/2001 nu a primit niciun răspuns.

Referiror la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a reamintit că s-a pronunţat deja în multe alte cauze anterioare similare celei în speţă (a se vedea Străin şi alţii c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 şi 59 şi Porteanu c. României, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006) şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea a reafirmat că în contextul legislaţiei în vigoare în România care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează că o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa vreunei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă şi Bob c. României, 7 februarie 2008, cererea nr. 7976/02, §§ 23).
Curtea a remarcat că până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri reglementat de Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor acestei legi să primească o despăgubire la valoarea de piaţă a imobilelor, conform unei proceduri şi unui calendar previzibil.
Aceasta concluzie, arată Curtea, nu porneşte de la prejudecatã cã în viitor sistemul financiar prevãzut de legea specialã cu privire la despãgubirea persoanelor carora, la fel ca şi reclamanţilor, li s-a recunsocut printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, calitatea de proprietar, nu ar putea avea o evoluţie pozitivã. In aceastã privinţa, Curtea, referindu-se la OUG nr. 81/2007, a arătat că evoluţia recentã pare a merge în direcţia bunã.
Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, nerestituirea imobilului reclamanţilor, combinată cu absenţa vreunei indemnizaţii timp de mai mult de 10 ani a constituit o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referiror la aplicarea art. 46 din Convenţie :

La fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Katz c. României şi Faimblat c. României, Curtea a reţinut că în speţă concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat terţilor.
Prin urmare, Curtea a arătat că statul trebuie să ia măsuri rapide pentru ca procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) să funcţioneze coerent, accesibil, rapid şi previzibil.

Cu privire la aplicarea art. 41 :

Curtea a obligat statul să restituie reclamanţilor imobilul în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va deveni definitvă sau, în acelaşi interval de timp, să plătească reclamanţilor suma de 163.000 Euro daune materiale.
Deasemenea, indiferent de modalitatea de executare a primei obligaţii, Curtea a obligat statul să plătească reclamanţilor suma de 2.000 Euro daune morale.

Ichim c. României. Indreptarea greşelilor autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză, care au fost de bună credinta.

In cauza Ichim c. României (cererea nr. 9164/02, hotărârea din 10.03.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1

Scurtă descriere a stării de fapt
In data de 21 mai 1993, S.C. Iasitex SA (denumită în continuare societatea « I »), societate cu capital de stat, a vândut reclamantului Petru Ichim, în baza Legii nr. 85/1992, apartamentul pe care îl folosea în baza unui contract de închiriere.

Printr-un ordin al Prefectului judeţului Iaşi, din data de 15 noiembrie 1993, s-a dispus , în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991, constituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului pentru suprafaţa de 72 mp teren aferent apartamentului.
In data de 5 martie 1996, Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privatã Iaşi, a emis în favoarea reclamantului un titlu de proprietate, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru suprafaţa de 72 mp teren aferent apartamentului.
In data de 19 august 1996, societatea « I », care între timp a obţinut de la Ministerul Industriilor un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul aferent blocului în care era şi apartamentul reclamantului, a solicitat Judecătoriei Iaşi anularea titlului de proprietate eliberat reclamantului.
Acţiunea a fost respinsă de Judecătoria Iaşi printr-o sentinţă dată în 13 noiembrie 1997.
Soluţia Judecătoriei Iaşi a fost confirmată în apel şi în recurs.
In anul 1998, societatea « R », care a cumpărăt terenul de la societatea « I », a sesizat Judecătoria Iaşi cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate.
Acţiunea a fost admisa.
In sentinţa din data de 26 mai 1999, Judecătoria Iaşi a reţinut că societatea « I » a obţinut un certificat de atestare a dreptului de proprietate în data de 3 august 1995 pentru întreaga suprafaţa de teren, astfel încât nu se mai putea emite ulterior titlu de proprietate în favoarea reclamantului. Deasemenea a mai reţinut că recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului ar aduce atingere dreptului de proprietate al societăţii « R », care a dobândit terenul în mod legal, printr-un contract de vânzare-cumpărare.
Hotărârea a fost confirmată în apel şi în recurs.
In data de 15 octombrie 2001, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea societăţii « R » şi a obligat pârâtul să predea terenul SC "R".

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a unit cu fondul excepţia neepuizării căilor interne de atac, invocată de Guvern pe motiv că reclamantul nu ar fi exercitat calea de atac a revizuirii.
Guvernul nu a contestat faptul că reclamantul era titularul unei « valori patrimoniale » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 dar a apreciat că în speţă au fost respectate exigenţele de proporţionalitate, instanţele interne motivându-şi constatările referitoare la nulitatea titlului de proprietate.
Curtea a constatat că este obligaţia comisiilor administrative de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale, înainte de a elibera titllurile de propritetate, pentru a preveni constituirea unui drept de proprietate contrar legii (a se vedea Ioan c. României, 50).
In speţă, Curtea a remarcat că în prima procedură judiciară internă, instanţele au constatat validitatea titlului de proprietate pentru ca în cea de-a doua procedură să ajungă la concluzia că titlul a fost eliberat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991.
In privinţa căii de atac a revizuirii, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă, la care a făcut trimitere Guvernul, Curtea a reamintit că, de regulă, reclamantul nu este obligat să parcurgă şi căile extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern (Prystavska c. Ukrainei, nr. 21287/02, CEDO 2002-X, şi Kiiskinen c. Finlandei (dec.), nr. 26323/95, CEDO 1999-V). In plus, Curtea a constatat că Guvernul nu a făcut dovada eficienţei unei astfel de căi de atac in dreptul intern, nedepunând jurisprudenţă relevantă sub acest aspect, iar reclamantul a dovedit ca a invocat fără succes în cea de-a doua procedură existenţa unei alte hotărâri anterioare dată în favoarea sa.
Curtea a constatat că deşi Guvernul a recunoscut că a doua procedură viza « aceeaşi cauză » şi practic « aceleaşi părţi » nu a adus niciun argument pentru a justifica nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice prin anularea unui titlu de proprietate a cărei validitate a fost confirmată într-o procedură judiciară anterioară ( a se vedea mutatis mutandis, Amuraritei c. României, § 44)
Făcând trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Ioan şi Amurăriţei c. României, Curtea a reamintit că îndreptarea eventualelor greşeli ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună credinţă.

In speţă, arată Curtea, Guvernul nu a invocat obţinerea terenului de către reclamant cu rea credinţă sau profitând de o poziţie privilegiată (a de vedea mutatis mutandis, Gashi c. Croaţiei , § 37) şi cu toate acestea reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate, fără a primi vreo desapăgubire, după ce se confirmase validitatea titlului său într-o procedură judiciară anterioară.
Având în vedere această situaţie Curtea a concluzionat că Statul şi-a încălcat obligaţiile ce decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1, de a examina în mod coerent şi cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, situaţia reclamantului şi de a adopta măsuri care să respecte principiul proporţionalităţii pentru a remedia eventualele erori de care era responsabil.
Prin urmare, Curtea a respins exepţia neepuizării căilor interne de atac şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie :Reclamantul nu a formulat nicio cerere privind acordarea de despăgubiri

Cereri de probaţiune respinse.Motivare lapidară şi stereotipică. Acuzaţii de corupţie.Om politic de nivel înalt. Nepronuntarea în şedinţă publică

In cauza Băcanu şi SC « R » SA c. României (cererea nr. 4411/04, hotărârea din 03.03.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit « d » din Convenţie reţinând că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prin respingerea cererilor de probaţiune formulate de reclamanţi, cu o motivare lapidară şi stereotipică, deşi reclamanţii şi-au motivat detaliat cererile de probaţiune iar cauza era complexă şi se referea la circumstanţele controversate în care a fost înfiinţată şi în care a funcţionat o bancă condusă de un important om politic.

Curtea a constatat şi încălcarea art. 10 din Convenţie pe motiv că hotărârile de condamnare pentru infracţiunea de calomnie, deşi constituiau ingerinţe prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, în speţă, reclamanţii au acţionat cu bună credinţă. Deasemenea Curtea a mai reţinut că deşi unele afirmaţii par foarte dure, ţinând cont de contextul în care au fost făcute, nu se poate susţine cu argumente rezonabile că reclamanţii ar fi depăşit doza de exagerare şi de provocare permisă ziariştilor, având în vedere că acuzaţiile au avut o bază factuală şi că reclamanţii au probat, în măsura în care li s-a permis, că au avut motive întemeiate să fie convinşi de realitatea informaţiilor publicate în susţinerea acuzaţiei de corupţie adusă unui om politic de nivel înalt.
Curtea a decis că, în speţă, autorităţile interne, nu au furnizat argumente pertinente şi suficiente pentru a dovedi că măsura condamnării reclamanţilor, era necesară într-o societate democratică .


Curtea nu a reţinut existenţa altor încălcări ale art. 6 din Convenţie, invocate de reclamanţi.
In privinţa nepronunţării hotărârilor judecătoreşti în şedinţă publică, s-a reţinut că pentru a fi respectate exigenţele art. 6 din Convenţie, nu este absolut necesar ca pronunţarea să fie făcută în şedinţă publică, hotărârile putând fi aduse la cunoştinţă publică şi într-o altă modalitate, cum ar fi, spre exemplu, depunerea hotărârii la grefa accesibilă publicului.
In privinţa lipsei de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor care ar fi subordonaţi ministrului justiţiei, respectiv unui om politic, Curtea a constatat că în Constituţie şi în legea de organizare judecătorească există garanţii suficiente sub aspectul respectării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor iar reclamanţii nu au furnizat niciun indiciu concret de natură să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
Referitor la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin citarea reclamantului P.M.B. ca inculpat în cadrul procedurilor judiciare, Curtea a arătat că menţiunea de pe citaţie nu se referă la fondul acuzaţiei ci indică doar că o anumită procedură judiciară este în curs împotriva persoanei respective.


Scurtă descriere a stării de fapt :
Printr-un contract încheiat în data de 24 mai 1999 cu un om de afaceri, dl. S.O.V., dl. N.V., vicepreşedinte al PSD, fost prim ministru, vice-preşedinte al Senatului la data faptelor şi ulterior preşedinte al Senatului, s-a obligat să efectueze demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a unei noi bănci, Banca de Investiţii şi Dezvoltare, al cărei acţionar principal era S.O.V.
Contractul prevedea o remuneraţie « cu titlu gratuit » de 10.800.000.000 lei vechi (657.000 Euro) în favoarea lui N.V. care făcea parte şi din grupul acţionarilor minoritari ai băncii cu o participaţie de 50.000.000 lei, respectiv 0,027% din capital.
In data de 31 ianuarie 2000, Banca Naţională a autorizat funcţionarea noii bănci iar N.V. a fost numit preşedinte al consiliului de administraţie cu o remuneraţie lunară de aproximativ 10.000 USD.
Crearea noii bănci a făcut obiectul unei atenţii deosebite din partea opiniei publice, în media avansându-se ipoteza că S.O.V. ar fi constiuit banca cu sumele depuse la F.N.I., fond administrat de către o societate creată de S.O.V. care a intrat în faliment în anul 2000, ducând în acest fel la piederea economiilor a sute de mii de deponenţi.
In noiembrie 2000, după alegerile legislative, N.V. a fost ales preşedinte al Senatului dar a rămas în funcţia de director al băncii iar demisia sa din consiliul de administraţie nu a fost înscrisă la registrul comerţului decât în data de 7 februarie 2001.
In data de 9 ianuarie 2002, N.V. a cedat acţiunile sale în favoarea unui alt membru al consiliului de administraţie al băncii.
In data de 29 martie 2002, Banca Naţională a retras autorizaţia de funcţionae a băncii care a intrat în lichidare judiciară. Impotriva lui S.O.V. s-au efectuat cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals în procedura de constituire a băncii.
In data de 26 noiembrie 2001, primul reclamant a publicat un articol intitulat « V. a primit de la V. 10,8 miliarde cu titlu gratuit », însoţit de o fotocopie a contractului încheiat între S.O.V. şi N.V. în data de 24 mai 1999.
In data de 27 noiembrie 2001, în acelaşi ziar s-a publicat un articol semnat de un alt ziarist intitulat « V. afirmă că a lucrat gratuit pentru S.O.V. » şi care avea ca subtitlu un extras din declaraţia lui N.V. dată în timpul unei conferinţe de presă, care, comparându-se cu un celebru jucător de fotbal, a afirmat: « Salariul meu este foarte bun dar nu reflectă adevărata mea valoare ».
In data de 3 decembrie 2001, primul reclamant, Petre Mihai Băcanu, a publicat un amplu articol ilustrat cu multe documente, intitulat « Trafic de influenţa la nivel înalt ».
In aceeaşi zi, ziarul a publicat sub titlul « Dovada ! Trafic de influenţă (art. 257 Cod penal )» o serie de şase documente care susţineau acuzaţia de corupţie, însoţite de comentarii, respectiv : « Onoarea lui V. valorează 70 de milioane », « Conturile personale ale echipei de specialişti », « Acţionarii B.I.D : S.O.V. +V. +specialişti » etc.

In data de 4 decembrie 2001, N.V. a depus o plângere penală împotriva primului reclamant (Petre Mihai Băcanu), pentru infracţiunea de calomnie (art. 206 Cod penal) şi s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea primului reclamant şi a reclamantei SC « R » SA la plata sumei de 10,8 miliarde lei vechi pentru prejudiciul moral suferit.
In şedinţa din data de 24 ianuarie 2002, s-au luat declaraţii reclamantului Petre Mihai Băcanu şi lui N.V., instanţa respingând mai multe întrebări pe care avocatul reclamantului intenţiona să le pună lui N.V., cu motivarea că nu sunt pertinente. Instanţa a respins şi cererile avocatului reclamantului privind audierea a opt martori, privind depunerea la dosar a trascrierii înregistrării declaraţiilor a doi martori, oameni de afaceri apropiaţi de S.O.V. şi de a se solicita informaţii de la mai multe instituţii publice cu privire la contractul încheiat între N.V. şi S.O.V. şi cu privire la cumulul de funcţii a lui N.V. ( de preşedinte al Senatului şi de preşedinte al băncii). Instanţa a încuviinţat depunerea de documente scrise de către reclamant.
In şedinţa din data de 16 mai 2002, N.V. a depus la dosar o declaraţie dată de S.O.V. prin care confirma că în martie 2000 N.V. ar fi renunţat la suma stipulată în contractul din data de 24 mai 1999. Reclamantul a reiterat fără succes, cererea privind audierea lui S.O.V.
In şedinţa din data de 6 iunie 2002, s-a respins cererea reclamantului privind audierea a trei martori.
Printr-o senţintă din data de 27 martie 2003, s-a respins plângerea şi cererea formulată pe latura civilă.
Tribunalul Bucureşti a admis recursul formulat de N.V. şi prin decizia din data de 10 septembrie 2003 a condamnat reclamantul la plata unei amenzi penale de 5 milioane lei vechi (130 Euro) dar a constatat graţierea în baza unei legi adoptate de Parlament.
Reclamantul şi reclamanta au fost obligaţi în solidar să plătească lui N.V. suma de 50 milioane lei vechi cu titlu de daune morale.
In motivarea deciziei s-a reţinut că reclamantul a fost de rea credinţă şi nu a respectat codul deontologic al ziariştilor, respectiv nu a verificat dacă s-a pus sau nu în executare contractul din 24 martie 1999 şi nu a acţionat cu scopul de a informa opinia publică în legătură cu un subiect de interes naţional ci cu acela de a-l denigra pe N.V.
Prin anunţuri publicate zilnic, începând cu data de 19 septembrie 2002, ziarul România liberă şi-a informat cititorii că va demonstra că N.V. minte.
In data de 7 octombrie 2002, reclamantul a publicat un amplu articol intitulat « Enigma contului bancar al clientului 421. Văcăroiu a încasat mai multe mii de dolari de la B.I.D. după ce a demisionat din funcţia de preşedinte ». Articolul era însoţit de mai multe extrase de cont bancare şi de o caricatură în care era reprezentat N.V. în faţa a trei teancuri de dolari.
In articolul său, reclamantul a apreciat că este vorba despre un salariu deghizat, pe care l-a calificat « taxă de protecţie », de « acte de corupţie » şi de « trafic de influenţă » în scopul de a asigura protecţia băncii şi de a atrage noi clienţi, în special societăţi controlate de stat, deşi banca era în pragul falimentului.

In data de 10 octombrie 2002, N.V. a depus o plângere penală împotriva reclamantului pe care l-a acuzat de săvârşirea infracţiunii de calomnie şi s-a constiuit parte civilă împotriva reclamantului şi împotriva SC « R » SA cu suma de 20 miliarde lei vechi reprezentând daune morale.
In şedinţa din data de 12 decembrie 2002, a fost audiat N.V.
Instanţa a respins mai multe întrebări pe care avocatul reclamantului ar fi vrut să le pună lui N.V. Deasemenea, a respins şi cererile de probaţiune formulate de reclamant şi de reclamantă, referitoarea la expertizarea extraselor bancare de cont, la solicitarea de informaţii de la mai multe instituţii publice referitoare la activitatea băncii şi la veniturile lui N.V. şi de audiere a mai multor martori, printre care şi S.O.V., apreciind că probele nu sunt nici pertinente şi nici utile în soluţionarea cauzei.
Printr-o hotărâre din data de 27 martie 2003, instanţa a recunscut că articolul incriminat se referea la o temă de interes general, dar a apreciat că reclamantul nu a respectat exigenţele profesiei de ziarist, pentru că a calificat faptele descrise ca « trafic de influenţă » şi « corupţie » deşi nu se începuse urmărirea penală pentru aceste fapte.
Instanţa a mai reţinut şi că afirmaţiile făcute depăşesc doza de exagerare şi de provocare recunoscută ziariştilor, fiind încălcată prezumţia de nevinovăţie a lui N.V.
Totuşi, ţinând cont de circunstanţele speţei, instanţa a concluzionat că fapta nu este suficient de gravă pentru a intra sub incidenţa legii penale, motiv pentru care a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 3 milioane lei (aproximativ 80 Euro).
Instanţa a respins cererea de obligare la plata de daune morale, reţinând că dat fiind activitatea politică a lui N.V. acesta trebuie să manifeste o mare toleranţă faţă de criticile venite din partea presei şi a opiniei publice.
In data de 10 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis recursul lui N.V. şi a respins recursul reclamantului, pe care l-a condamnat la o amendă penală de 20 milioane lei vechi (aproximativ 530 Euro) iar pe latura civilă, a obligat în solidar, reclamantul şi reclamanta, să plătească lui N.V. suma de 70 milioane lei vechi (aproximativ 1850 Euro) cu titlu de daune morale.
In anul 2005, în urma unei proceduri de executare silită împotriva reclamantei (SC « R » SA), aceasta a achitat suma la care a fost obligată şi cheltuielile de executare.


I. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 şi 3 lit. « d » din Convenţie
Reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea 6 alin. 1 şi 3 lit. « d » din Convenţie, prin faptul că instanţele interne i-au respins cererile de probaţiune

A. Cu privire la admisibilitate :

Curtea a declarat inadmisibilă plângerea referitoare la încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. « d » în prima procedură, având în vedere faptul că reclamantul nu a contestat în faţa instanţei de recurs respingerea cererilor de probaţiune formulate în faţa primei instanţe şi nici nu a reiterat cererile de probaţiune în faţa instanţei de recurs, limitându-se la a solicita menţinerea soluţiei primei instanţe, apreciind că această instanţa a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat corect legislaţia în vigoare.
Tinând cont de faptul că instanta de recurs avea, potrivit dreptului intern, posibilitatea de a rejudeca fondul cauzei, Curtea a concluzionat că reclamantul s-a expus cu bună ştiinţa riscului unei condamnări doar în baza probelor administrate în primă instanţa ( a se vedea a contrario, Destrehem c. Franţei, nr. 56651/00, § 23, 18 mai 2004.



B. Cu privire la fond
Curtea a reamintit că admisibilitatea probelor este reglementată de dreptul intern şi că revine, în principiu, instanţelor naţionale, rolul de a aprecia admisibilitatea acestora dar, a reamintit, şi că revine Curţii rolul de a analiza dacă o anumită procedură desfăşurată în faţa instanţelor naţionale, în ansamblul său, are un caracter echitabil (Van Mechelen si alţii c. Tărilor de Jos, 23 aprilie 1997, § 50 şi De Lorenzo c. Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004).
In speţă, Curtea a constatat că a avut loc o confruntare directă, în şedinţă publică între persoana care a depus plângerea (N.V.) şi reclamanţi.
Faptul că anumite întrebări au fost respinse nu duce automat la concluzia că s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, nerezultând din încheierea de şedinţă că decizia de a respinge întrebările ar fi fost arbitară sau că ar fi limitat interogatoriul până la punctul în care să se fi adus atingere dreptului la apărare.
Dacă acest aspect, privit izolat, nu poate fi considerat ca aducând atingere dreptului la apărare, totuşi, procedura, privită în ansamblu, relevă un dezechilibru care aduce atingere drptului la apărare al reclamanţilor.
Astfel, în ciuda complexităţii cauzei, care se referea la circumstanţele controversate în care a fost înfiinţată şi în care a funcţionat o bancă condusă de un important om politic, reclamanţilor nu li s-a dat posibilitatea de a interoga martori şi, în afara de înscrisurilor depuse la dosar, reclamanţilor nu le-au mai fost încuviinţate niciun fel de alte probe.
Curtea s-a aratat surprinsă nu numai de faptul că au fost respinse foarte multe cereri de probaţiune dar mai ales de faptul că motivarea deciziilor instanţelor de respingere a probelor a fost sumară şi stereotipică deşi reclamanţii şi-au argumentat de fiecare dată, în detaliu, cererile de probaţiune formulate.
Concluzionând, Curtea a arătat că, având în vedere importanţa pe care o îmbracă dreptul la apărare în cadrul procesului penal şi faptul că în speţă, acest drept a fost limitat de o manieră care a avut drept efect încălcarea dreptului la un proces echitabil, a decis că a fost încălcat art. 6 alin. 1 şi 3 lit. « d » din Convenţie.

II. Referitor la încălcarea art. 10 din Convenţie
Curtea a constatat că nu se contestă faptul că hotărârea de condamnare constituie o « ingerinţă » în dreptul la libera exprimare, că ingerinţa era « prevăzută de lege » şi că urmărea un scop legitim, respectiv « protecţia reputaţiei altei persoane ».
In privinţa « necesităţii măsurii înt-o societate democratică », făcând trimitere la principiile consacrate în jurisprudenţa sa (a se vedea printre multe altele Sabou şi Pârcălab c. României, §§ 33-36 şi Cumpănă şi Mazăre c. României, §§ 88-91), Curtea a reţinut că articolele incriminate tratau subiecte de interes general şi de mare actualitate în societatea românească referitoare la acuzaţii de corupţie la nivel înalt, în rândul politicienilor.
Dacă este adevărat că se impune uneori ca oamenii politici sa fie protejaţi de atacurile grave şi lipsite de orice temei, arată Curtea, este la fel de adevărat că în cazul oamenilor politici limitele de toleranţă la critică sunt mai mari decât în cazul unui particular, pentru că, spre deosebire de particulari, oamenii politici se expun inevitabil şi în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, atât din partea ziariştilor cât şi din partea cetăţenilor, motiv pentru care trebuie să manifeste o mare toleranţă (a se vedea printre multe altele Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986, § 42).
Curtea a arătat că publicând fapte de natură să intereseze publicul şi comentând acestor fapte, reclamanţii şi-au exercitat rolul de « câine de pază » atribuit presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparenţa activităţii autorităţilor publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs c. Letoniei, nr. 57829/00, § 42, 27 mai 2004).
Nu mai puţin, arată în continuare Curtea, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, să furnizeze informaţii credibile şi să respecte deontologia jurnalistică (Radio France şi alţii c. Franţei, nr 53984/00, § 37).
Referitor la buna credinţa, Curtea a remarcat că articolele incriminate nu se refereau la viaţa privată a lui N.V. ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de om politic cu responsabilităţi la nivel înalt iar reclamanţii au manifestat interes faţă de procedurile judiciare, în toate stadiile, şi au manifestat interes şi pentru a dovedi acuzaţiile aduse lui N.V., astfel încât nu există niciun motiv valabil pentru a manifesta vreo îndoială cu privire la buna lor credinţă.
Cu siguranţa, arata Curtea, afirmaţiile erau grave, în măsura în care l-au acuzat pe senatorul N.V. de corupţie, totuşi indiferent dacă sunt analizate ca acuzaţii de fapt sau judecăti de valoare oricum, aveau o bază factuală, respectiv rolul pe care l-a avut N.V. în înfiinţarea băncii, materializat în contractul din 24 mai 1999 şi virarea unor sume importante de bani în contul său deşi a susţinut că nu mai avea relaţii cu banca (a contrario, Stângu c. României (dec.), nr 57551/00, 9 noiembrie 2004 ; Ivanciuc c. României şi Tudor (nr. 2) c. Romaniei (dec.), nr. 6929/04, 15 iunie 2006).
In acest context, cuvintele dure folosite la adresa senatorului N.V. nu pot fi apreciate ca fiind afirmaţii făcute cu intenţia de a-l calomnia pe N.V., nedepăşind limitele libertăţii de exprimare a ziariştilor care include şi o anumită doza de exagere şi chiar de provocare mutatis mutandis, Dalban, c. României, § 50 şi Vides Aizsardzības Klubs c. Letoniei, nr 57829/00, § 46).
Concluzionând, Curtea a decis să a fost încălcat art. 10, prin condamnarea reclamanţilor, condamnare care constituie o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziariştilor, disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi în privinţa căreia, autorităţilor naţionale nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.

III. Referitor la alte pretinse încălcări :
Reclamanţii au invocat încălcarea art. 6 din Convenţie prin nepronunţarea hotărârilor în şedinţă publică.
Curtea a arătat că numeroase state membre ale Consiliului Europei recunosc de mult timp, alături de lectura cu voce tare a hotărârilor judecătoreşti şi alte modalităţi de a le face publice, spre exemplu, prin depunerea la grefă, unde sunt accesibile pentru public.
In speţă, chiar dacă hotărârile litigioase nu ar fi fost pronunţate în şedinţă publică, Curtea a reamintit că s-a pronunţat deja în sensul că scopul urmărit de art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv de a asigura controlul puterii judecătoreşti de către public, nu este mai puţin realizat prin depunerea hotărârii la grefă decât prin lecturarea în şedinţă publică (a se vedea, Pretto şi alţii c. Italiei, 8 décembre 1983, § 27 ; Axen c. Germaniei, 8 decembrie 1983, § 30 et Ernst şi alţii c. Belgiei, nr. 33400/96, § 69, 15 iulie 2003).
Curtea a arătat că şi în prezenta cauză se impun aceleaşi concluzii.
Reclamanţii au mai invocat şi faptul că în virturea subordonării lor faţă de ministrul justiţiei, care este un om politic, judecătorii sunt lipsiţi de independenţă şi imparţialitate.
Curtea a constatat că reclamanţii nu au furnizat niciun indiciu concret de natură să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor iar în privinţa pretinsei subordonări, Curtea a remarcat faptul că în Constituţie şi în legea privind organizarea judiciară sunt prevăzute garanţii privind independenţa şi imparţialitgatea judecătorilor, în special în privinţa modului de numire, inamovibilitate şi stabilitate.
Reclamantul P.M.B. a mai invocat şi faptul că prin citarea ca inculpat în cadrul procedurilor judiciare, i s-a încălcat prezumţia de nevinovătie.
Curtea a arătat că menţiunea de pe citaţie nu se referă la fondul acuzaţiei ci indică doar că o anumită procedură judiciară este în curs împotriva persoanei respective.


IV. Referitor la aplicarea art. 41

Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 8.150 Euro pentru întregul prejudiciu.

Deneş şi alţii c. României. Măsuri generale pentru funcţionarea coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă a procedurii de acordare a despăgubirilor.

In cauza Deneş şi alţii c. României (cererea nr. 25862/02, hotărârea din 03.03.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil naţionalizat, deşi dreptul reclamantelor la despăgubiri fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Vişu c. României, Faimblat c. României şi Katz c. României, existenţa unor deficienţe structurale arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil

Scurtă descriere a situaţiei de fapt:

In anul 1947, a fost naţionalizat un imobil, teren şi construcţii, coproprietatea reclamantei Iuliana Deneş şi antecesorilor acesteia.
Construcţiile au fost demolate iar pe teren s-au edificat construcţii noi având destinaţia de casă de cultură şi bibliotecă.
Cererea reclamantei Iuliana Deneş privind acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 a fost respinsă de comisia de aplicare a legii, cu motivarea că imobilul nu intră în sfera de aplicare a acestei legi, fiind naţionalizat fără titlu.
Acţiunea prin care reclamanta Iuliana Deneş a solicitat anularea deciziei comisiei a fost respinsă de Judecătoria Simleul Silvaniei în data de 4 martie 1998.
Reclamantele Iuliana Deneş, Susana Deneş, Irma Szabo, Iuliana Balint şi Andrei Kiss (soţul decedat al reclamantei Irma Kiss) au chemat în judecată Primăria Vârşolt solicitând restituirea imobilului sau obligarea la plata de despăgubiri
Printr-o hotărâre din data de 24 septembrie 1999, Tribunalul Sălaj a admis în parte acţiunea şi a obligat Primăria Vâşolt la plata de despăgubiri în cuantum de 230.866.000 lei, reţinând că imobilul nu poate fi restituit pentru că face parte din domeniul public.
Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamanţilor şi a dispus restituirea imobilului, reţinând în motivare că naţionalizarea s-a făcut fără titlu.
Curtea Supremă a casat atât decizia Curţii de Apel Cluj cât şi sentinţa Tribunalului Sălaj şi a trimis cauza la Judecătoria Simleul Silvaniei care a admis acţiunea şi a dispus restituirea imobilului.
Curtea de Apel Cluj a admis recursul şi a respins acţiunea cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public. In motivare s-a mai reţinut şi că în temeiul art. 16 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, vechii proprietari au dreptul la despăgubiri prin echivalent.
Reclamanţii au depus o notificare la Primăria Vâşolt, solicitând, în baza Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului.
Primăria Vâşolt a respins cererea de restituire, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public şi în data de 4 aprilie 2002 le-a comunicat că li se va acorda despăgubiri în valoare de 157.570.000 lei.
In data de 22 noiembrie 2005, reclamanta Iuliana Deneş a solicitat despăgubiri pentru casa demolată şi restituirea terenului aferent.
In data de 14 martie 2005, Primăria Vâşolt i-a comunicat că s-a respins cererea cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public.
Printr-o scrisoare adresată Curţii în data de 11 mai 2006, reclamanta a informat Curtea că nu doreste să primească acţiuni la Fondul Proprietatea.


Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1

Reclamantele susţin că deşi prin hotărârea din data de 16 mai 2003 dată de Curtea de Apel Cluj, li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, până în prezent nu au primit despăgubiri.
Curtea a reţinut că reclamantele, moştenitoare necontestate ale vechilor proprietari, cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, prin hotărârea din data de 16 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 iar potrivit jurisprudenţei sale constante, neexecuatea unei hotărâri prin care se recunoaşte dreptul de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 care enunţă principiul general al respectării dreptului de proprietate (a se vedea Bourdov c. Rusiei, nr 59498/00, § 40, CEDO 2002-III, Ramadhi şi 5 alţii c. Albaniei, nr. 38222/02, §§ 76-77, 13 noiembrie 2007).
Curtea a constatat că deşi au trecut aproape şase de la data la care s-a pronunţat Curtea de Apel Cluj (16 mai 2003) şi aproape şapte ani de la data la data deciziei primăriei (4 aprilie 2002), reclamantele nu au primit nicio despăgubire, ba mai mult, în data de 14 martie 2006, primăria le-a comunicat că nu li se va acorda despăgubiri pentru construcţii, pe motiv că fac parte din domeniul public.
In privinţa Fondului Proprietatea, Curtea a reiterat constatările din cauzele anterioare în care a reţinut că acesta nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamantelor (a se vedea, printre multe altele Tudor c. României, cererea nr. 29035/05, 17 ianuarie 2008, § 33).
Curtea a arătat că în acestă situaţie, chiar şi în cazul în care s-ar fi putut demonstra că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi putut fi justificată printr-o cauză de utilitate publică, oricum, nu s-a păstrat un just echilibru între interesele în conflict iar reclamantele au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultată din disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri.
Curtea a reaminitit că în cazul în care constată o încălcare, Statul pârât are obligaţia juridică, nu numai de a plăti reclamanţilor despăgubiri potrivit prevederilor art. 41, dar, deasemenea, de a alege sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi pentru a înlătura, pe cât posibil, consecinţele încălcărilor. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă mijoacele pentru a-şi îndeplini obligaţia juridică în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace, să fie în concordanţă cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski c. Poloniei [GC], nr 31443/96, § 192, CEDO 2004).

Cu privire la măsurile destinate să garanteze eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra Rezoluţiei (2004)3 şi Recomandării (2004)6 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei adoptate în 12 mai 2004.

Deşi, în principiu, Curtea nu are competenţa de a defini care sunt măsurile adecvate pentru pentru ca Statul pârât să se achite de obligaţiile ce-i revin în baza art. 46 din Convenţie, având în vedere deficienţele de natură structulară constatate, Curtea constată că măsurile generale la nivel naţional se impun a fi luate, fără îndoială, cu ocazia punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193).
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009 ; Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009).

Cu privire la aplicarea art. 41

Curtea a obligat statul să achite reclamantelor suma de 10.000 Euro pentru întregul prejudiciu şi 500 Euro cheltuieli de judecată.