In cauza Silviu Marin c. României (cererea nr. 35482/06, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că instanţele interne, aplicând o lege care a fost adoptată ulterior, au constatat nulitatea abolută a unor acte administrative prin care reclamantului i se atribuise un teren pentru a edifica o casă, după ce acesta edificase construcţiile.
Guvernul s-a apărat invocând faptul că reclamantul foloseşte şi în prezent terenul pe care şi-a edificat construcţiile şi că are posibilitatea să solicite concesionarea terenului în temeiul art. 13 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/2991.
Chiar dacă s-ar aprecia însă că există o ingerinţa, Guvernul arată că ingerinţa era prevăzută de lege (Legea fondului funciar nr. 18/1991), urmărea un scop legitim (acela de a respecta legea) şi a păstrat un just echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reţinut că reclamantului i s-a atribuit terenul pentru a construi o casă. Chiar dacă iniţial terenul i-a fost atribuit doar în folosinţă, ulterior, în data de 25 februarie 1992 şi 29 ianuarie 1993, i s-a constituit dreptul de proprietate pentru acest teren, pe care reclamantul şi l-a înregistrat în registrele de publicitate imobiliară şi şi-a edificat construcţii iar o lungă perioadă de timp nu l-a tulburat nimeni în exerciţiul dreptului de proprietate.
Prin urmare, reclamantul avea un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor administrative prin care i s-a atribuit terenul, prin hotărârea Tribunalului Ialomiţa din data de 16 februarie 2006, reclamantul este într-o stare de incertitudine şi nu mai are vreun drept de dispoziţie asupra terenului, fiind privat de un element esenţial al dreptului de proprietate.
Faţa de această situaţie, Curtea a decis că hotărârea din data de 16 februarie 2006 a avut ca efect privarea de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 iar pentru a fi justificată ar trebui făcută dovada că privarea s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. In plus, trebuie respectata si cerinta proporţionalităţii.
In speţă însa, instanţele şi-au întemeiat soluţia pe dispoziţii care nu erau în vigoare la data emiterii actelor administrative prin care s-a atribuit terenul reclamantului (art. III din Legea nr. 169/1997), şi, atât timp cât reclamantul nu a acţionat de o manieră ilegală cu scopul de a obţine terenul, iar autorităţile administrative aveau obligaţia de a verifica dacă au fost respectate cerinţele legislaţiei în vigoare la momentul emiterii deciziilor, acesta nu s-ar fi putut aştepta ca actele să fie anulate după mai mult de treisprezece ani, în baza unei legi noi.
Curtea a concluzionat că ingerinţa nu era « prevăzută de lege » şi prin urmare a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.
Guvernul s-a apărat invocând faptul că reclamantul foloseşte şi în prezent terenul pe care şi-a edificat construcţiile şi că are posibilitatea să solicite concesionarea terenului în temeiul art. 13 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/2991.
Chiar dacă s-ar aprecia însă că există o ingerinţa, Guvernul arată că ingerinţa era prevăzută de lege (Legea fondului funciar nr. 18/1991), urmărea un scop legitim (acela de a respecta legea) şi a păstrat un just echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reţinut că reclamantului i s-a atribuit terenul pentru a construi o casă. Chiar dacă iniţial terenul i-a fost atribuit doar în folosinţă, ulterior, în data de 25 februarie 1992 şi 29 ianuarie 1993, i s-a constituit dreptul de proprietate pentru acest teren, pe care reclamantul şi l-a înregistrat în registrele de publicitate imobiliară şi şi-a edificat construcţii iar o lungă perioadă de timp nu l-a tulburat nimeni în exerciţiul dreptului de proprietate.
Prin urmare, reclamantul avea un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor administrative prin care i s-a atribuit terenul, prin hotărârea Tribunalului Ialomiţa din data de 16 februarie 2006, reclamantul este într-o stare de incertitudine şi nu mai are vreun drept de dispoziţie asupra terenului, fiind privat de un element esenţial al dreptului de proprietate.
Faţa de această situaţie, Curtea a decis că hotărârea din data de 16 februarie 2006 a avut ca efect privarea de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 iar pentru a fi justificată ar trebui făcută dovada că privarea s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. In plus, trebuie respectata si cerinta proporţionalităţii.
In speţă însa, instanţele şi-au întemeiat soluţia pe dispoziţii care nu erau în vigoare la data emiterii actelor administrative prin care s-a atribuit terenul reclamantului (art. III din Legea nr. 169/1997), şi, atât timp cât reclamantul nu a acţionat de o manieră ilegală cu scopul de a obţine terenul, iar autorităţile administrative aveau obligaţia de a verifica dacă au fost respectate cerinţele legislaţiei în vigoare la momentul emiterii deciziilor, acesta nu s-ar fi putut aştepta ca actele să fie anulate după mai mult de treisprezece ani, în baza unei legi noi.
Curtea a concluzionat că ingerinţa nu era « prevăzută de lege » şi prin urmare a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu