Noţiunea de acces la justiţie şi limitele competenţei instanţelor judecãtoreşti prin raportare la atribuţiile celorlalte puteri.

Judecător Sonia Cososchi

1. Consideraţii preliminare. Este de notorietate că instanţele judecătoreşti au rolurile din ce în ce mai încărcate iar resursele materiale şi umane sunt în mod cert insuficiente pentru a asigura funcţionarea eficientă a sistemului juridic, supraîncărcarea afectând calitatea actului de justiţie.
Există multe cauze care au dus în timp la supraîncărcarea rolului instanţelor judecătoreşti.
Una dintre cauze este aceea că instanţele au început la un moment dat să interpreteze noţiunea de acces la justiţie, într-un sens foarte larg, fără a ţine întotdeauna suficient cont de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Extinderea în practică a sferei de acţiune a puterii judecătoreşti în detrimentul celorlalte puteri, a făcut ca din ce în ce mai multe persoane să încerce să ocolească procedurile administrative care presupun reguli stricte şi taxe mai mari decât cele judiciare, solicitând direct instanţelor să dispună autorităţilor administrative să emită anumite acte sau să efectueze anumite operaţiuni, în proceduri care se desfăşoară, de regulă, fără participarea autorităţii respective.
Mai mult, în ultimul timp se remarcă şi tendinţa de a substitui actele notariale prin hotărâri judecătoreşti.

Puterea judecătorescă şi-a extins treptat sfera şi în detrimentul puterii legislative, fapt constatat de Curtea Constituţională prin câteva decizii relativ recente (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Curtea Constituţională, dec. nr. 818/2008, dec. 819/2008, dec. nr. 1325/2008).

O situaţie fără precedent în România este cea în care Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat de nesocotirea de către instanţa supremă a unei decizii a Curţii Constituţionale şi a dispoziţiilor legale în vigoare. Curtea Constituţională a decis că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este opozabilă Preşedintelui României (Curtea Constituţională, dec. nr. 1222/2008. Referitor la această decizie, se impune precizarea că instanţa de contencios constituţional a decis ca hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu fie opozabilă Preşedintelui României şi pentru că acesta nu a fost parte în procedura judiciară, în cursul judecăţii fiind citată Administraţia Prezidenţială).

Intrebarea firească pe care şi-o poate pune oricine analizează situaţia şi constată că, pe de o parte, instanţele judecătoreşti au ajuns să fie blocate de avalanşa de acţiuni într-o continuă creştere şi, pe de altă parte, că în aceste condiţii, instanţele continuă să soluţioneze pe fond acţiuni care exced competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, este: de ce se procedează în acest mod?
Aşa cum am arătat deja, s-a ajuns în această situaţie, în parte, şi datorită interpretării greşite a noţiunii de „acces la justiţie”.

2. Noţiunea de acces la justiţie. Liberul acces la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Dreptul de acces la justiţie este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea fiind pusă în situaţia de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţie doar garantează dreptul la un proces echitabil sau recunoaşte şi dreptul oricărei persoane de a avea acces la o instanţă judecătorească (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1975 în cauza Golder contra Regatului Unit, în “Recueil…”, 1975, seria A nr. 18, paragr. 26-36;). Curtea, a arătat că toate garanţiile procedurale enunţate de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat şi că accest drept nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (idem, paragr. 37-38;).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie, implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului definitivă la data de 26 aprilie 2006, în cauza Lungoci împotriva României, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragr. 36;).

3. Exemple de situaţii concrete în care se pune problema depăşirii limitelor puterii judecătoreşti:

3.1 In practică, sunt relativ frecvente acţiunile prin care persoana care a vândut un autovehicul cheamă în judecată cumpărătorul solicitând instanţei să dispună radierea autovehiculului din circulaţie şi uneori şi din evidenţele fiscale.

Astfel de acţiuni sunt inadmisibile pentru că reclamantul invocându-şi propria culpă, respectiv că a înstrăinat autovehiculul fără a respecta prevederile art. 264 alin. (4) şi (5) din Codul fiscal sau/şi prevederile art. 25 din Regulamentul privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aprobat prin Ordinul nr. Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, solicită instanţelor de judecată să dispună autorităţilor administrative radierea cu încălcarea prevederilor legale în vigoare.
In acest sens, prin Sentinţa civilă nr. 3293/03.09.2008, dată în Dosarul nr. 3879/221/2009, Judecătoria Deva a respins acţiunea reclamantei L.O. prin care a solicitat instanţei să dispună radierea unui autovehicul.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Hunedoara iar recursul a fost anulat de Curtea de Apel Alba Iulia.
Soluţii identice sau similare au mai fost date de Judecătoria Deva şi în cauze mai recente.
Astfel în Dosarul nr. 6573/221/2008 prin Sentinţa civilă nr. 35728.01./2009 s-a respins acţiunea prin care s-a solicitat să se dispună radierea iar în Dosarul nr. 6949/221/2008, prin Sentinţa civilă nr. 730/18.02.2009 s-a respins capătul de cerere referitor la dispunerea radierii dar s-a admis obligarea pârâtului cumpărător la efectuarea demersurilor în vederea radierii.
Datorită practicii neunitare se întâmplă însă ca o acţiune respinsă de un anumit complet de judecată să fie admisă de altul.
In acest sens, spre exemplu, în Dosarul nr. 3283/221/2007, prin Sentinţa civilă nr. 5186/19.12.2007 s-a respins acţiunea.
Aceeaşi acţiune a fost însã reînregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. 1191/221/2008 iar prin Sentinţa civilă nr. 2476/11.02.2008 s-a dispus radierea.

Dispunerea radierii din circulaţie şi din evidenţele fiscale de către instanţele de drept comun, sesizate cu acţiuni având ca obiect “obligaţia de a face” sau “în constatare” constituie insa un amestec în sfera puterii executive, hotărârile judecătoreşti fiind emise prin exces de putere.
Singura posibilitate legală a instanţelor judecătoreşti de a interveni în procedura administrativă a radierii/înmatriculării este doar în procedura contenciosului administrativ.

3.2 O altă situaţie în care se încearcă ocolirea procedurilor administrative este cea în care părţile, se înţeleg şi introduc acţiuni prin care solicită să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de “act de partaj” sau “de vânzare-cumpărare” şi cer instanţei să dispună şi întabularea în cartea funciară, pentru terenurile pentru care au fost emise titluri de proprietate în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 dar nu s-a întocmit documentaţia cadastrală şi nu s-a întabulat titlul de proprietate conform prevederilor art. 59 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

4. Concluzii. Puterea judecătorească, pentru a fi respectată şi pentru a se putea impune ca o veritabilă putere trebuie să-şi exercite atribuţiile între limitele stabilite de legiuitor, respectând întotdeauna legislaţia în vigoare pentru că orice hotărâre dată cu încălcarea legii constituie o ingerinţă în atribuţiile puterii legislative.
Sigur că, în măsura în care o anumită dispoziţie legală vine în contradicţie cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului iar acestea conţin prevederi mai favorabile, având în vedere prevederile art. 20 din Constutuţia României, se va înlătura motivat prevederea internă.
Deasemenea, în temeiul art. 148 din Constituţie, vor fi înlăturate motivat dispoziţiile din legislaţia internă care contravin prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celorlalte reglementăti comunitare cu caracter obligatoriu.
Orice hotărâre prin care se înlătură aplicarea unei dispoziţii în vigoare în legislaţia internă, va trebui temeinic motivată de judecător.
In privinţa procedurilor administrative reglementate de legiuitor, aşa cum s-a arătat deja, parcurgerea acestora este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care nu sunt eficiente.