In cauza Elias c. României (cererea nr. 32800/02, hotărârea din 12.05 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1983.
Dreptul reclamanţilor la despăgubiri în valoare de 249.077.947 lei, fusese recunoscut printr-o hotărâre din data de 31 ianuarie 2002, a societăţii M., care avea în administrare imobilul.
Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României şi Denes c. României, existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1
Curtea, constatând că dreptul reclamanţilor la plata de despăgubiri a fost recunoscut prin hotărârea societăţii M., a concluzionat că aceştia au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 iar neplata despăgubirilor constituie o ingerinţa în dreptul de proprietate.
In privinţa Fondului Proprietatea Curtea a reiterat constatările din cauzele anterioare în care a reţinut că acesta nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor (a se vedea, printre multe altele Tudor c. României, cererea nr. 29035/05, 17 ianuarie 2008, § 33).
Curtea a arătat că în acestă situaţie, chiar şi în cazul în care s-ar fi putut demonstra că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi putut fi justificată printr-o cauză de utilitate publică, oricum, nu s-a păstrat un just echilibru între interesele în conflict iar reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr.
Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultată din disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri.
Curtea a reaminitit că în cazul în care constată o încălcare, Statul pârât are obligaţia juridică, nu numai de a plăti reclamanţilor despăgubiri potrivit prevederilor art. 41, dar, deasemenea, de a alege sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi pentru a înlătura, pe cât posibil, consecinţele încălcărilor. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă mijoacele pentru a-şi îndeplini obligaţia juridică în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace, să fie în concordanţă cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski c. Poloniei [GC], nr 31443/96, § 192, CEDO 2004).
Cu privire la măsurile destinate să garanteze eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea a atras atenţia asupra Rezoluţiei (2004)3 şi Recomandării (2004)6 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei adoptate în 12 mai 2004.
Deşi, în principiu, Curtea nu are competenţa de a defini care sunt măsurile adecvate pentru pentru ca Statul pârât să se achite de obligaţiile ce-i revin în baza art. 46 din Convenţie, având în vedere deficienţele de natură structulară constatate, Curtea constată că măsurile generale la nivel naţional se impun a fi luate, fără îndoială, cu ocazia punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193).
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009 ; Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009, Deneş şi alţii c. României, nr. 25862/03, § 66, 3 martie 2009 ).
Cu privire la aplicarea art. 41
Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 14.000 Euro pentru întregul prejudiciu.
Dreptul reclamanţilor la despăgubiri în valoare de 249.077.947 lei, fusese recunoscut printr-o hotărâre din data de 31 ianuarie 2002, a societăţii M., care avea în administrare imobilul.
Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României şi Denes c. României, existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1
Curtea, constatând că dreptul reclamanţilor la plata de despăgubiri a fost recunoscut prin hotărârea societăţii M., a concluzionat că aceştia au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 iar neplata despăgubirilor constituie o ingerinţa în dreptul de proprietate.
In privinţa Fondului Proprietatea Curtea a reiterat constatările din cauzele anterioare în care a reţinut că acesta nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor (a se vedea, printre multe altele Tudor c. României, cererea nr. 29035/05, 17 ianuarie 2008, § 33).
Curtea a arătat că în acestă situaţie, chiar şi în cazul în care s-ar fi putut demonstra că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi putut fi justificată printr-o cauză de utilitate publică, oricum, nu s-a păstrat un just echilibru între interesele în conflict iar reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr.
Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultată din disfuncţionalitatea mecanismului de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri.
Curtea a reaminitit că în cazul în care constată o încălcare, Statul pârât are obligaţia juridică, nu numai de a plăti reclamanţilor despăgubiri potrivit prevederilor art. 41, dar, deasemenea, de a alege sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi pentru a înlătura, pe cât posibil, consecinţele încălcărilor. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă mijoacele pentru a-şi îndeplini obligaţia juridică în conformitate cu articolul 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace, să fie în concordanţă cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Broniowski c. Poloniei [GC], nr 31443/96, § 192, CEDO 2004).
Cu privire la măsurile destinate să garanteze eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea a atras atenţia asupra Rezoluţiei (2004)3 şi Recomandării (2004)6 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei adoptate în 12 mai 2004.
Deşi, în principiu, Curtea nu are competenţa de a defini care sunt măsurile adecvate pentru pentru ca Statul pârât să se achite de obligaţiile ce-i revin în baza art. 46 din Convenţie, având în vedere deficienţele de natură structulară constatate, Curtea constată că măsurile generale la nivel naţional se impun a fi luate, fără îndoială, cu ocazia punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193).
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009 ; Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009, Deneş şi alţii c. României, nr. 25862/03, § 66, 3 martie 2009 ).
Cu privire la aplicarea art. 41
Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 14.000 Euro pentru întregul prejudiciu.
3 comentarii:
Foarte interesanta motivatia Curtii insa recomandarile vor ramane la nivel teoretic, la fel ca si pana acum. Mai mult, fiind ingropati in crize de tot felul, sansa de a re-reglementa ceva pe plan intern devine extrem de insignifianta sau deloc. Curtea a inceput sa emita hotarari aproape identice in motivari pentru ca nu au constatat inca acel absolut necesar de mutatis mutandis.
Oare nimanui nu-i plesneste obrazul de rusine la citirea acestei hotarari? Si cate altele pana la ea... Factorii decidenti se complac intr-o asemenea letargie incat nu se mai intrezareste nici o raza de soare dincolo de uscaturile care au navalit padurea.
un ziar care va poate interesa si care va scrie lucruri ce va vor interesa...
www.exploziv-news.ro
"Curtea a arătat că în acestă situaţie, chiar şi în cazul în care s-ar fi putut demonstra că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi putut fi justificată printr-o cauză de utilitate publică, oricum, nu s-a păstrat un just echilibru între interesele în conflict iar reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă."
Este extraordinar de periculos ce a retinut CEDO.
Se deschide "cutia Pandorei" si cu privire la exproprierile pe care statul roman de dinainte si dupa 1989 le-a facut... Dar mai ales cu privire la cele pe care le face azi.
ATENTIE STAT ROMAN LA JUSTUL ECHILIBRU INTRE INTERESELE TALE SI CELE ALE UNOR CETATENI AI TAI!!!
Trimiteţi un comentariu