Scurtă descriere a stării de fapt :
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1995, reclamanţii Marius Damian-Burueana şi Viorel Damian au comercializat în piaţa din Novaci produse aduse din Germania fără a putea prezenta agentului de poliţie C.I., documentele de provenienţă a mărfurilor,
Reclamanţii au fost conduşi la sediul Poliţiei Novaci unde au refuzat să predea marfa, fără a se întocmi un proces-verbal de confiscare şi, în ciuda opoziţiei agentului de poliţie, au părăsit sediul poliţiei.
In după amiaza aceleiaşi zile, sergentul-major M.M., îmbrăcat în civil s-a prezentat la domiciliul reclamantului Viorel Damian, în Turceni, şi i-a cerut să-l însoţească la sediul poliţiei.
Reclamantul Marius Damian-Burueana, prezent şi el, a cerut explicaţii iar sergentul-major M.M. i-a răspuns că execută ordinele superiorului său.
Ulterior s-au mai prezentat doi agenţi de poliţie, S.T. şi P.C.
Părţile, respectiv reclamanţii şi Guvernul, au prezentat versiuni diferite în legătură cu modul în care s-au desfăşurat lucrurile în continuare,
Guvernul a recunoscut că reclamanţii au fost conduşi forţat la sediul poliţiei, într-o maşină condusă de un civil (C.G.L), arătând că datorită stării de agitaţie a acestora şi datorită faptului că şoferul a frânat brusc, primul reclamant s-a lovit.
La sediul poliţiei s-a încheiat un proces-verbal în care s-a consemnat că reclamanţii au fost aduşi la sediul poliţiei iar cel de-al doilea reclamant a fost supus unei percheziţii corporale.
In seara aceleaiaşi zile, poliţia a efectuat o percheziţie la domiciliul celui de-al doilea reclamant.
In data de 30 ianuarie 1995 a început urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru infracţiunea de ultraj şi s-a dispus reţinerea acestora pentru 24 de ore.
Primul reclamant a cerut în scris, să fie ascultat în prezenţa unui avocat şi să fie examinat de un medic. Deasemenea s-a plâns de faptul că nici el şi nici fratele lui nu au primit de mâncare decât o bucată de salam cu pâine şi în timpul nopţii nu au primit apă.
In data de 31 ianuarie 1995 un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a audiat reclamanţii.
Primul reclamant a refuzat să semneze declaraţia, solicitând ca mai întâi să fie supus unui examen medical.
In data de 2 februarie 1995, primul reclamant a fost examinat de către un medic legist care a constatat existenţa mai multor excoriaţii şi echimoze, un edem dureros şi o fractură parţială a incisivului superior median stâng. In baza unei radiografii şi a unei audiograme, un medic specialist ORL a constatat că reclamantul prezintă o fractură distală a piramidei nazale şi o uşoară hipoacuzie.
In data de 6 februarie 1995 a fost examinat medical şi cel de-al doilea reclamant, constatându-se prezenta mai multor excoriaţii şi echimoze.
In data de 2 februarie 1995 au fost examinaţi şi agenţii de poliţie P.C. şi N.D., constatându-se, la primul, existenţa unei echimoze în regiunea epigastrică şi la cel de-al doilea o excoriaţie la tâmpla stângă.
In data de 31 ianuarie 1995, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor.
Reclamanţii au fost puşi în libertate în data de 23 februarie 1995.
In data de 17 februarie 1995, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiuneile de ultraj şi tulburarea liniştii publice, iar cel de-al doilea reclamant şi pentru conducerea fără permis.
Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1997, confirmată de Curtea de Apel Bucureşti în data de 10 iunie 1998, reclamanţii au fost achitaţi, instanţele reţinând că faptele ce li se impută nu au fost probate.
Ancheta împotriva agenţilor de poliţie, deschisă la cererea mamei reclamanţilor s-a finalizat cu o soluţie de neîncepere a urmării penale dată de un procuror militar.
Soluţia a fost confirmată de Parchetul Militar de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie.
Plângerea formulată de primul reclamant împotriva acestei soluţii şi împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia la domiciliul celui de-al doilea reclamant, a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie în data de 13 august 2001. Referitor la perchezitie, s-a reţinut că a fost efectuată cu acordul celui de-al doilea reclamant şi că nu există nicio probă în sensul că ar fi fost efectuată după ora 22.
In data de 20 decembrie 2001, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/2 decembrie 1997, reclamanţii au sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti cu o plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea reţinând că a intervenit prescripţia.
In data de 11 februarie 2003, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul reclamanţilor şi a dispus începerea urmăririi penale faţa de poliţişti şi faţa de C.G.L.
In data de 18 iulie 2003, reclalamanţii au fost informaţi de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti că nu se va începe urmărirea penală.
In data de 19 ianuarie 2004, reclamanţii au sesizat Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu o plângere faţa de refuzul de a se începe urmărirea penală.
Ca urmare a unor modificări referitoare la competenţa, plângerea a fost soluţionată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia.
Curtea de Apel Craiova a admis în parte plângerea reclamanţilor iar cauza a ajuns din nou la Parhetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a constatat că a intervenit prescripţia.
Plângerea reclamanţilor a fost respinsă de Tribunalul Gorj, în data de 20 februarie 2007.
In mai 2007 era pe rol recursul formulat de reclamanţi
In data de 23 octombrie 2001, primul reclamant a solicitat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să-i permită să studieze actele din dosarul referitor la ancheta împotriva poliţiştilor şi să facă fotocopii de pe acte.
Reclamantului i s-a permis să studieze actele dar i s-a interzis să facă copii de pe actele din dosar.
Acţiunea primului reclamant prin care a solicitat despăgubiri pentru privarea de libertate în mod nelegal a fost admisă de Tribunalul Bucureşti, care a acordat suma de 150.000 USD.
Suma a fost redusă în apel de către Curtea de Apel Bucureşti, la suma de 10.000 USD.
Soluţia a fost confirmată în recurs de Curtea Supremă de Justitie.
Acţiunea celui de-al doilea reclamant a fost admisă de prima instanta pentru suma de 100.000 USD daune morale şi 12.193.487 lei daune materiale.
După două casari cu trimitere spre rejudecare, în final în data de 7 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a redus suma la 43 168,11 EUR, soluţie confirmată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la art. 3 din Convenţie :
Potrivit prevederilor art. 3 din Convenţie, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
In speţă, Curtea a constatat că reclamanţii au fost examinaţi după câteva zile de la data reţinerii, de către un medic care a constatat existenţa mai multor leziuni, care erau suficient de grave pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie iar Guvernul nu a furnizat documente convingătoare şi credibile care ar fi putut explica şi justifica faptul că acestea au fost provocate de utlizarea normală a forţei cu ocazia reţinerii reclamanţilor.
In privinţa anchetei, Curtea a constatat că nu a fost o anchetă eficientă şi diligentă, reclamanţii fiind examinaţi doar după căteva zile şi numai la insistenţele acestora, ancheta a durat foarte mult, astfel încât la un moment dat s-a pus chiar problema prescripţiei, situaţie incompatibilă cu exigenţele art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre altele Okkalı c. Turciei, nr. 52067/99, §§ 65 şi 66, 17 octobrie 2006 şi Huseyin Simsek c. Turciei, nr. 68881/01, § 67, 20 mai 2008), parchetul a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti iar Guvernul nu a fost în măsură să ofere nicio explicaţie pentru o astfel de atitudine, ancheta a fost efectuată în perioada 1995-2004 de către parchetul militar, a cărui independenţa faţă de poliţie poate fi pusă la îndoială (a se vedea Barbu Anghelescu c. României, §§ 67-70, 5 octombrie 2004 et Bursuc c. României, § 101) iar transferul la jurisdicţiile civile s-a făcut după ce acţiunea penală se prescrisese, deşi instanţele naţionale au admis cererile reclamanţilor referitoare la daune, despăgubirile au fost acordate pentru privarea de libertate şi nu pentru actele de violenţa ale căror victime au fost în perioada în care erau în custodia poliţiei.
Curtea a concluzionat că a fost încalcat art. 3 din Convenţie atât pe latura materială cât şi pe cea procedurală.
Referitor la art. 5 alin. 5 din Convenţie :
Potrivit prevederilor 5 alin. 5 din Convenţie , orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Curtea a constatat că reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri în dreptul intern, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere.
Referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie :
Potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, în partea relevantă în cauză, orice persoana are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanta independenta şi impartiala (…) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)
Curtea a constatat că procedura referitoare la acordarea de despăgubiri a început în data de 10 iunie 1999 şi s-a finalizat în data de 28 februarie 2008, iar durata foarte mare este imputabilă exclusiv autorităţilor, motiv pentru care a decis că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la judecată într-un termen rezonabil.
Referitor la art. 8 din Convenţie:
Reclamanţii au invocat încălcarea art. 8 ca urmare a percheziţiei corporale din data de 29 ianuarie 1995 şi ca urmare a percheziţiei domiciliare din 29 ianuarie 1995.
Referitor la această a doua situaţie s-a invocat şi încălcarea art. 13 din Convenţie.
Potrivit prevederilor art. 8 din Convenţie :
1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Referitor la percheziţia coroprală, Curtea constatând că reclamanţii nu au contestat în faţa instanţelor naţionale această măsură şi că nu au contestat nici în fata Curţii lipsa unei căi eficiente de atac împotriva măsurii, în termen de 6 luni de la data ingerinţei a admis excepţia neepuizării căilor interne de atac, invocată de Guvern.
Referitor la percheziţia domiciliară, Curtea, făcând trimitere la cauza Varga c. României, a reţinut că efectuarea unei percheziţii la domiciliul unei persoane fizice constituie o ingerinţa în sensul art. 8 din Convenţie.
Având în vedere circumstanţele speciale în care reclamantul şi-a dat acordul pentru efectuarea percheziţiei, Curtea a apreciat că nu poate fi vorba despre un consimţământ valabil.
In concluzie, a existat o ingerinţa.
In privinţa prevederii ingerinţei în lege, Curtea a constatat că datorită momentului în care a fost realizată, există dubii că perchezitia s-ar fi desfăşurat cu repectarea prevederilor legale interne.
In plus, dreptul intern, la data faptelor, nu oferea oricum suficiente garanţii pentru a evita abuzurile autorităţilor (a se vedea Varga c. României, § 72-74).
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească daune morale fiecărui reclamant în cuantum de 15.000 Euro şi 8000 Euro cheltuieli de judecată.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie 1995, reclamanţii Marius Damian-Burueana şi Viorel Damian au comercializat în piaţa din Novaci produse aduse din Germania fără a putea prezenta agentului de poliţie C.I., documentele de provenienţă a mărfurilor,
Reclamanţii au fost conduşi la sediul Poliţiei Novaci unde au refuzat să predea marfa, fără a se întocmi un proces-verbal de confiscare şi, în ciuda opoziţiei agentului de poliţie, au părăsit sediul poliţiei.
In după amiaza aceleiaşi zile, sergentul-major M.M., îmbrăcat în civil s-a prezentat la domiciliul reclamantului Viorel Damian, în Turceni, şi i-a cerut să-l însoţească la sediul poliţiei.
Reclamantul Marius Damian-Burueana, prezent şi el, a cerut explicaţii iar sergentul-major M.M. i-a răspuns că execută ordinele superiorului său.
Ulterior s-au mai prezentat doi agenţi de poliţie, S.T. şi P.C.
Părţile, respectiv reclamanţii şi Guvernul, au prezentat versiuni diferite în legătură cu modul în care s-au desfăşurat lucrurile în continuare,
Guvernul a recunoscut că reclamanţii au fost conduşi forţat la sediul poliţiei, într-o maşină condusă de un civil (C.G.L), arătând că datorită stării de agitaţie a acestora şi datorită faptului că şoferul a frânat brusc, primul reclamant s-a lovit.
La sediul poliţiei s-a încheiat un proces-verbal în care s-a consemnat că reclamanţii au fost aduşi la sediul poliţiei iar cel de-al doilea reclamant a fost supus unei percheziţii corporale.
In seara aceleaiaşi zile, poliţia a efectuat o percheziţie la domiciliul celui de-al doilea reclamant.
In data de 30 ianuarie 1995 a început urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru infracţiunea de ultraj şi s-a dispus reţinerea acestora pentru 24 de ore.
Primul reclamant a cerut în scris, să fie ascultat în prezenţa unui avocat şi să fie examinat de un medic. Deasemenea s-a plâns de faptul că nici el şi nici fratele lui nu au primit de mâncare decât o bucată de salam cu pâine şi în timpul nopţii nu au primit apă.
In data de 31 ianuarie 1995 un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a audiat reclamanţii.
Primul reclamant a refuzat să semneze declaraţia, solicitând ca mai întâi să fie supus unui examen medical.
In data de 2 februarie 1995, primul reclamant a fost examinat de către un medic legist care a constatat existenţa mai multor excoriaţii şi echimoze, un edem dureros şi o fractură parţială a incisivului superior median stâng. In baza unei radiografii şi a unei audiograme, un medic specialist ORL a constatat că reclamantul prezintă o fractură distală a piramidei nazale şi o uşoară hipoacuzie.
In data de 6 februarie 1995 a fost examinat medical şi cel de-al doilea reclamant, constatându-se prezenta mai multor excoriaţii şi echimoze.
In data de 2 februarie 1995 au fost examinaţi şi agenţii de poliţie P.C. şi N.D., constatându-se, la primul, existenţa unei echimoze în regiunea epigastrică şi la cel de-al doilea o excoriaţie la tâmpla stângă.
In data de 31 ianuarie 1995, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor.
Reclamanţii au fost puşi în libertate în data de 23 februarie 1995.
In data de 17 februarie 1995, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiuneile de ultraj şi tulburarea liniştii publice, iar cel de-al doilea reclamant şi pentru conducerea fără permis.
Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1997, confirmată de Curtea de Apel Bucureşti în data de 10 iunie 1998, reclamanţii au fost achitaţi, instanţele reţinând că faptele ce li se impută nu au fost probate.
Ancheta împotriva agenţilor de poliţie, deschisă la cererea mamei reclamanţilor s-a finalizat cu o soluţie de neîncepere a urmării penale dată de un procuror militar.
Soluţia a fost confirmată de Parchetul Militar de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie.
Plângerea formulată de primul reclamant împotriva acestei soluţii şi împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia la domiciliul celui de-al doilea reclamant, a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiţie în data de 13 august 2001. Referitor la perchezitie, s-a reţinut că a fost efectuată cu acordul celui de-al doilea reclamant şi că nu există nicio probă în sensul că ar fi fost efectuată după ora 22.
In data de 20 decembrie 2001, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/2 decembrie 1997, reclamanţii au sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti cu o plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea reţinând că a intervenit prescripţia.
In data de 11 februarie 2003, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul reclamanţilor şi a dispus începerea urmăririi penale faţa de poliţişti şi faţa de C.G.L.
In data de 18 iulie 2003, reclalamanţii au fost informaţi de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti că nu se va începe urmărirea penală.
In data de 19 ianuarie 2004, reclamanţii au sesizat Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu o plângere faţa de refuzul de a se începe urmărirea penală.
Ca urmare a unor modificări referitoare la competenţa, plângerea a fost soluţionată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia.
Curtea de Apel Craiova a admis în parte plângerea reclamanţilor iar cauza a ajuns din nou la Parhetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova care a constatat că a intervenit prescripţia.
Plângerea reclamanţilor a fost respinsă de Tribunalul Gorj, în data de 20 februarie 2007.
In mai 2007 era pe rol recursul formulat de reclamanţi
In data de 23 octombrie 2001, primul reclamant a solicitat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să-i permită să studieze actele din dosarul referitor la ancheta împotriva poliţiştilor şi să facă fotocopii de pe acte.
Reclamantului i s-a permis să studieze actele dar i s-a interzis să facă copii de pe actele din dosar.
Acţiunea primului reclamant prin care a solicitat despăgubiri pentru privarea de libertate în mod nelegal a fost admisă de Tribunalul Bucureşti, care a acordat suma de 150.000 USD.
Suma a fost redusă în apel de către Curtea de Apel Bucureşti, la suma de 10.000 USD.
Soluţia a fost confirmată în recurs de Curtea Supremă de Justitie.
Acţiunea celui de-al doilea reclamant a fost admisă de prima instanta pentru suma de 100.000 USD daune morale şi 12.193.487 lei daune materiale.
După două casari cu trimitere spre rejudecare, în final în data de 7 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a redus suma la 43 168,11 EUR, soluţie confirmată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la art. 3 din Convenţie :
Potrivit prevederilor art. 3 din Convenţie, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
In speţă, Curtea a constatat că reclamanţii au fost examinaţi după câteva zile de la data reţinerii, de către un medic care a constatat existenţa mai multor leziuni, care erau suficient de grave pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie iar Guvernul nu a furnizat documente convingătoare şi credibile care ar fi putut explica şi justifica faptul că acestea au fost provocate de utlizarea normală a forţei cu ocazia reţinerii reclamanţilor.
In privinţa anchetei, Curtea a constatat că nu a fost o anchetă eficientă şi diligentă, reclamanţii fiind examinaţi doar după căteva zile şi numai la insistenţele acestora, ancheta a durat foarte mult, astfel încât la un moment dat s-a pus chiar problema prescripţiei, situaţie incompatibilă cu exigenţele art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre altele Okkalı c. Turciei, nr. 52067/99, §§ 65 şi 66, 17 octobrie 2006 şi Huseyin Simsek c. Turciei, nr. 68881/01, § 67, 20 mai 2008), parchetul a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti iar Guvernul nu a fost în măsură să ofere nicio explicaţie pentru o astfel de atitudine, ancheta a fost efectuată în perioada 1995-2004 de către parchetul militar, a cărui independenţa faţă de poliţie poate fi pusă la îndoială (a se vedea Barbu Anghelescu c. României, §§ 67-70, 5 octombrie 2004 et Bursuc c. României, § 101) iar transferul la jurisdicţiile civile s-a făcut după ce acţiunea penală se prescrisese, deşi instanţele naţionale au admis cererile reclamanţilor referitoare la daune, despăgubirile au fost acordate pentru privarea de libertate şi nu pentru actele de violenţa ale căror victime au fost în perioada în care erau în custodia poliţiei.
Curtea a concluzionat că a fost încalcat art. 3 din Convenţie atât pe latura materială cât şi pe cea procedurală.
Referitor la art. 5 alin. 5 din Convenţie :
Potrivit prevederilor 5 alin. 5 din Convenţie , orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Curtea a constatat că reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri în dreptul intern, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere.
Referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie :
Potrivit prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, în partea relevantă în cauză, orice persoana are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanta independenta şi impartiala (…) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)
Curtea a constatat că procedura referitoare la acordarea de despăgubiri a început în data de 10 iunie 1999 şi s-a finalizat în data de 28 februarie 2008, iar durata foarte mare este imputabilă exclusiv autorităţilor, motiv pentru care a decis că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la judecată într-un termen rezonabil.
Referitor la art. 8 din Convenţie:
Reclamanţii au invocat încălcarea art. 8 ca urmare a percheziţiei corporale din data de 29 ianuarie 1995 şi ca urmare a percheziţiei domiciliare din 29 ianuarie 1995.
Referitor la această a doua situaţie s-a invocat şi încălcarea art. 13 din Convenţie.
Potrivit prevederilor art. 8 din Convenţie :
1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Referitor la percheziţia coroprală, Curtea constatând că reclamanţii nu au contestat în faţa instanţelor naţionale această măsură şi că nu au contestat nici în fata Curţii lipsa unei căi eficiente de atac împotriva măsurii, în termen de 6 luni de la data ingerinţei a admis excepţia neepuizării căilor interne de atac, invocată de Guvern.
Referitor la percheziţia domiciliară, Curtea, făcând trimitere la cauza Varga c. României, a reţinut că efectuarea unei percheziţii la domiciliul unei persoane fizice constituie o ingerinţa în sensul art. 8 din Convenţie.
Având în vedere circumstanţele speciale în care reclamantul şi-a dat acordul pentru efectuarea percheziţiei, Curtea a apreciat că nu poate fi vorba despre un consimţământ valabil.
In concluzie, a existat o ingerinţa.
In privinţa prevederii ingerinţei în lege, Curtea a constatat că datorită momentului în care a fost realizată, există dubii că perchezitia s-ar fi desfăşurat cu repectarea prevederilor legale interne.
In plus, dreptul intern, la data faptelor, nu oferea oricum suficiente garanţii pentru a evita abuzurile autorităţilor (a se vedea Varga c. României, § 72-74).
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească daune morale fiecărui reclamant în cuantum de 15.000 Euro şi 8000 Euro cheltuieli de judecată.
Judecătorul Egbert Myjer a formulat opinie separată cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu