In luna martie 2009, Curtea Europena a Drepturilor Omului a făcut publice 14 hotărâri împotriva României. Valoarea totală a despăgubirilor la care a fost obligat statul român a fost de 350.445 Euro.
1. In cauza Deneş şi alţii c. României (cererea nr. 25862/02, hotărârea din 03.03 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil naţionalizat, deşi dreptul reclamantelor la despăgubiri fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Vişu c. României, Faimblat c. României şi Katz c. României, existenţa unor deficienţe structurale arătând că statul trebuie să adopte măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.
2. In cauza Băcanu şi SC « R » SA c. României (cererea nr. 4411/04, hotărârea din 03.03 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit « d » din Convenţie reţinând că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prin respingerea cererilor de probaţiune formulate de reclamanţi, cu o motivare lapidară şi stereotipică, deşi reclamanţii şi-au motivat detaliat cererile de probaţiune iar cauza era complexă şi se referea la circumstanţele controversate în care a fost înfiinţată şi în care a funcţionat o bancă condusă de un important om politic.
Curtea a constatat şi încălcarea art. 10 din Convenţie pe motiv că hotărârile de condamnare pentru infracţiunea de calomnie, deşi constituiau ingerinţe prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, în speţă, reclamanţii au acţionat cu bună credinţă. Deasemenea Curtea a mai reţinut că deşi unele afirmaţii par foarte dure, ţinând cont de contextul în care au fost făcute, nu se poate susţine cu argumente rezonabile că reclamanţii ar fi depăşit doza de exagerare şi de provocare permisă ziariştilor, având în vedere că acuzaţiile au avut o bază factuală şi că reclamanţii au probat, în măsura în care li s-a permis, că au avut motive întemeiate să fie convinşi de realitatea informaţiilor publicate în susţinerea acuzaţiei de corupţie adusă unui om politic de nivel înalt.
Curtea a decis că, în speţă, autorităţile interne, nu au furnizat argumente pertinente şi suficiente pentru a dovedi că măsura condamnării reclamanţilor, era necesară într-o societate democratică .
Curtea a constatat şi încălcarea art. 10 din Convenţie pe motiv că hotărârile de condamnare pentru infracţiunea de calomnie, deşi constituiau ingerinţe prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, în speţă, reclamanţii au acţionat cu bună credinţă. Deasemenea Curtea a mai reţinut că deşi unele afirmaţii par foarte dure, ţinând cont de contextul în care au fost făcute, nu se poate susţine cu argumente rezonabile că reclamanţii ar fi depăşit doza de exagerare şi de provocare permisă ziariştilor, având în vedere că acuzaţiile au avut o bază factuală şi că reclamanţii au probat, în măsura în care li s-a permis, că au avut motive întemeiate să fie convinşi de realitatea informaţiilor publicate în susţinerea acuzaţiei de corupţie adusă unui om politic de nivel înalt.
Curtea a decis că, în speţă, autorităţile interne, nu au furnizat argumente pertinente şi suficiente pentru a dovedi că măsura condamnării reclamanţilor, era necesară într-o societate democratică .
3. In cauza Ichim c. României (cererea nr. 9164/02, hotărârea din 10.03.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a anulării unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantului, după ce într-o procedură judiciară anterioară se confirmase validitatea titlului acestuia.
Curtea a constatat că deşi nu s-a invocat obţinerea terenului de către reclamant cu rea credinţă sau profitând de o poziţie privilegiată, acesta a fost privat de dreptul de proprietate, fără a primi vreo desapăgubire, după ce se confirmase validitatea titlului său într-o procedură judiciară anterioară.
Făcând trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Ioan şi Amurăriţei c. României, Curtea a reamintit că îndreptarea eventualelor greşeli ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună credinţă.
Curtea a constatat că deşi nu s-a invocat obţinerea terenului de către reclamant cu rea credinţă sau profitând de o poziţie privilegiată, acesta a fost privat de dreptul de proprietate, fără a primi vreo desapăgubire, după ce se confirmase validitatea titlului său într-o procedură judiciară anterioară.
Făcând trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Ioan şi Amurăriţei c. României, Curtea a reamintit că îndreptarea eventualelor greşeli ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună credinţă.
4. In cauza Stanciu c. României (cererea nr. 3530/03, hotărârea din 10 martie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către statul român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat de la reclamanţi în baza Decretului 223/1976.
5. In cauza Martin c. României (cererea nr. 14466/02, hotărârea din 10 matie 2009), Curtea a declarat admisibilă cererea reclamantei cu privire la art. 6 alin. 1 din Convenţie dar a constatat că nu a fost încălcat dreptul la judecata într-un termen rezonabil.
6. In cauza Marinescu şi Mangu c. României (cererea nr. 26094/03, hotărârea din data de 24.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care autorităţile administrative au fost obligate să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantilor pentru o suprafaţa de 928,70 mp în perimetrul construibil al comunei Secas.
Această hotărâre nu a fost executată integral ad litteram, deşi nu a fost anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege.
Curtea a aratat că autorităţile nu se pot sustrage obligaţiei de a pune în executare o hotărâre definitivă invocând motive care nu au fost prezentate în faţa instanţelor naţionale.
7. In cauza Niţescu c. României (cererea nr. 26004/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã autoritãţilor administrative şi judiciare nu le este permis ca prin acţiunile sau inacţiunile lor sã împiedice realizarea scopului unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv ci şi din motivare, decât în cazurile în care existã o imposibilitate obiectivã de executare, temeinic justificatã de cãtre autoritatea care invocã imposibilitatea de executare.
In plus, beneficiarului hotãrârii trebuie sã i se aducã la cunoştinţa motivele pentru care autoritãţile au ajuns la concluzia ca existã o imposibilitate obiectivã de executare.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã autoritãţilor administrative şi judiciare nu le este permis ca prin acţiunile sau inacţiunile lor sã împiedice realizarea scopului unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv ci şi din motivare, decât în cazurile în care existã o imposibilitate obiectivã de executare, temeinic justificatã de cãtre autoritatea care invocã imposibilitatea de executare.
In plus, beneficiarului hotãrârii trebuie sã i se aducã la cunoştinţa motivele pentru care autoritãţile au ajuns la concluzia ca existã o imposibilitate obiectivã de executare.
8. In cauza Tudor Tudor c. României (cererea nr. 21911/03, hotărârea din 24.03.2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã în România nu este pus la punct un mecansim eficient care sã permitã ICCJ sã rezolve rapid conflictul dintre deciziile instanţelor inferioare, ceea ce face posibilã nu numai apariţia dar şi persistenţa în timp a practicii neunitare, având drept consecinţã lipsa de previzibilitate a modului în care se poate finaliza o procedurã judiciarã.In speţã, Curtea a remarcat că după şapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa internă este încă în schimbare în privinţa unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii vechilor proprietãţi.Reamintim cã potrivit art. 126 din Constituţia României, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Ideea centralã a acestei hotãrâri este cã în România nu este pus la punct un mecansim eficient care sã permitã ICCJ sã rezolve rapid conflictul dintre deciziile instanţelor inferioare, ceea ce face posibilã nu numai apariţia dar şi persistenţa în timp a practicii neunitare, având drept consecinţã lipsa de previzibilitate a modului în care se poate finaliza o procedurã judiciarã.In speţã, Curtea a remarcat că după şapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa internă este încă în schimbare în privinţa unor aspecte esenţiale legate de procedura restituirii vechilor proprietãţi.Reamintim cã potrivit art. 126 din Constituţia României, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
9. In cauza Ciovică c. României (cererea nr. 3076/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin nerespectarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Reclamanta a invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, ca urmare a anulării de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren.Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
In spetă, arata Curtea, acţiunea în anularea ordinului prefectului din data de 19 octombrie 1992, introdusă de terţi împotriva reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari, referitor la probleme de ordin succesoral, care nu angajează, în sine, responsabilitatea statului pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Procedura judiciară internă a fost apreciată de Curte ca fiind echitabilă şi nu au fost identificate elemente de arbitrariu.
In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
10. In cauza Ilic c. României (cererea nr. 26061/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a condamnat România pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie ca urmare a faptului că reclamantei i s-a anulat recursul pentru neplata taxei de timbru în cuntum de 2.236.000 lei, calculată sub forma de cotă procentuală din valoarea în litigiu, fără a se ţine cont de situaţia concretă a reclamantei sau de veniturile acesteia (singurele venituri ale reclamantei proveneau din pensia lunară de 1.200.000 lei ).
Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie:
Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, atunci când se constată încălcarea art. 6 din Convenţie, reclamantul trebuie respus, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă ar fi fost respectate exigenţele acestui text (Sejdovic c. Italiei [GC], nr. 56581/00, § 126, CEDO 2006-..., Lungoci c. României, nr. 62710/00, §§ 55 şi 56, 26 ianuarie 2006, Perlala c. Greciei, nr. 17721/04, § 35, 22 februarie 2007, Sfrijan c. României, nr. 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007).In speţă, art. 322 pct. 9 din Codul de pr. civilă, permite revizuirea procedurii în plan intern, atunci când Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale (Sfrijan c. Românie, § 48).Faţă de acestă situaţie, Curtea a apreciat că modalitatea cea mai potrivită pentru remedierea situaţiei, este redeschiderea procedurii interne, la cererea reclamantei şi a respins cererea de acordare a despăgubirilor.
11. In cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României (cererea nr. 321746/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin anularea parţiala a unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantei în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.
De remarcat este faptul că în aceeaşi zi (31.03.2009) Curtea s-a pronunţat diferit în două cauze care par similare.
Astfel, dacă în cauza Ciovică c. României, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren în favoarea reclamantei, în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, Curtea a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială de către instanţele judecătoreşti a unui titlu de proprietate favorabil reclamantei.
Deosebirea esenţială dintre cele două cauze a constat în faptul că în timp ce în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, titlul de proprietate, emis pe un amplasament confirmat de instanţele interne printr-o hotărâre irevocabilă, a fost anulat din motive imputabile exclusiv autorităţilor, în cauza Ciovică c. României, anularea ordinului prefectului a fost determinată de anularea într-o altă procedură judiciară a certificatului de moştenitor al reclamantei, în baza căruia i se constituise dreptul de proprietate prin ordinul anulat.
Dealtfel, în cauza Ciovică c. României, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
Cum în cauza Ciovică c. României, Curtea a constatat că procedura judiciară internă a fost echitabilă şi nu a identificat elemente de arbitrariu, a concluzionat că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
De remarcat este faptul că în aceeaşi zi (31.03.2009) Curtea s-a pronunţat diferit în două cauze care par similare.
Astfel, dacă în cauza Ciovică c. României, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren în favoarea reclamantei, în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, Curtea a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială de către instanţele judecătoreşti a unui titlu de proprietate favorabil reclamantei.
Deosebirea esenţială dintre cele două cauze a constat în faptul că în timp ce în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, titlul de proprietate, emis pe un amplasament confirmat de instanţele interne printr-o hotărâre irevocabilă, a fost anulat din motive imputabile exclusiv autorităţilor, în cauza Ciovică c. României, anularea ordinului prefectului a fost determinată de anularea într-o altă procedură judiciară a certificatului de moştenitor al reclamantei, în baza căruia i se constituise dreptul de proprietate prin ordinul anulat.
Dealtfel, în cauza Ciovică c. României, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
Cum în cauza Ciovică c. României, Curtea a constatat că procedura judiciară internă a fost echitabilă şi nu a identificat elemente de arbitrariu, a concluzionat că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
12. In cauza Mihuţă c. României (cererea nr. 13275/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie prin motivarea superficială a încheierilor de menţinere a măsurii arestului preventiv şi de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative şi a art. 5 alin. 4 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie, încheierile primei instanţe prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv şi s-au respins cererile de punerea în libertate a reclamantului nefiind nemotivate sau fiind motivate superficial, în apel nefiind examinate motivele invocate de reclamant cu privire la legalitatea dispoziţiilor primei instanţe iar decizia din apel fiind dată doar după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat prima instanţă.
13. In cauza Rache şi Ozon c. României (cererea nr. 21468/03, hotărârea din 31 martie 2009), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie ca urmare a faptului că hotărârile instanţelor interne prin care reclamanţii au fost obligaţi, în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil, să plătească fraţilor M. suma de 30.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale, au fost insuficient motivate.
1 comentarii:
Nu-i rau, d-na jud. sonia. avem de unde plati! si inca vom plati linistiti de aici in colo. sansa unei schimbari radicale, reale in justitie s-a dovedit in ultimele zile a fi IMPOSIBILA!
Trimiteţi un comentariu