In cauza Răducu c. României (cererea nr. 70787/01, hotărârea din 7 aprilie 2009) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 şi 4 şi art. 8 din Convenţie.
Reclamantul Ion Răducu a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 27decembrie 2000, invocând încălcarea unor drepturi protejate de Convenţie, prin executarea cu întârziere a hotării prin care s-a dispus punerea sa în libertate, neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror, interceptarea convorbirilor telefonice, luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau probe solide împotriva sa, neinfomarea cu privire la motivele arestării, soluţionarea cererii de prelungire a măsurii în lipsa sa, nerespectarea dreptului său la sănătate şi la viaţa decentă.
Ca urmare a decesului acestuia, soţia sa, Saveta Răducu, şi-a exprimat intenţia de a continua procedura şi a sesizat Curtea cu noi fapte, imputând autorităţilor naţionale că datorită neacordării unui tratamen medical adecvat în timpul detenţiei provizorii, starea de sănătate a soţului ei s-a agravat, reclamanta apreciind ca decesul soţului ei este imputabil autorităţilor.
Referitor la art. 2 din Convenţie :
Curtea a reţinut că la data la care s-a luat măsura arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de aproximativ 10 ani, de cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială de aproximativ 15 ani şi de boala Parkinson, iar în perioada în care a fost în arestul poliţiei (3-16 august 2000) nu a primit medicaţia corespunzătoare.
Incepând cu data de 18 august 2000, reclamantul a început să primească în spitalul penitenciarului, tratamentul medical necesar.
Curtea nu a contestat faptul că lipsirea de libertate a putut crea reclamantului o stare de stres şi angoasă, cu efecte nefavorabile asupra bolilor de care suferea, dar, restricţiile sunt inerente oricărei situaţii în care se dispune privarea de libertate.
In plus, reclamantul a decedat după mai mult de două luni după punerea sa în libertate si nicio expertiză nu a stabilit existenţa vreunei legături de cauzalitate între modul în care a fost tratat reclamantul în perioada detenţiei şi decesul acestuia.
Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie.
Referitor la art. 5 alin. 1 din Convenţie :
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, reţinând că deşi Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în libertate a reclamantului în data de 19 octombrie 2000, acesta a fost eliberat doar în data de 20 octombrie 2000, datorită faptului că s-a comunicat greşit dispozitivul hotărârii la Penitenciarul Rahova în loc să fie comunicat la Penitenciarul Jilava.
Cum această eroare este imputabilă autorităţilor care nu au corectat-o decât după aproximativ 12 ore, punând reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare, Curtea a concluzionat că s-a depăşit termenul minim inevitabil, necesar pentru punerea în executare a hotărârii de eliberare.
Referitor la art. 5 alin. 4 din Convenţie :
Reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie prin neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut că perioada ce trebuie luată în calcul este 14 august 2000 (data depunerii plângerii la parchet)-13 septembrie 2000 (data la care s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti.
In speţă, arată Curtea, plângerea depusă de reclamant la parchet în data de 14 august 2000, a fost înregistrată la instanţa doar 10 zile mai târiu, deşi, potrivit dreptului intern, dosarul ar fi trebuit trasferat la instanţa, în 24 de ore.
In plus, reclamantul avea la dispoziţie doar trei zile pentru a declara recurs împotriva soluţiei primei instanţe iar Curtea de Apel Bucureşti nu a pronunţat hotărârea decât după 16 zile.
Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie.
Referitor la art. 8 din Convenţie, Curtea, făcând trimitere la cauza Calmanovici c. României, a constatat că legea internă în vigoare la data faptelor, în baza căreia au fost interceptate convorbirile telefonice ale reclamantului, nu oferea garanţii mininale necesare pentru a evita abuzul autorităţilor.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească soţiei reclamantului suma de 7.000 Euro daune morale şi 150 Euro cheltuieli de judecată.
Reclamantul Ion Răducu a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 27decembrie 2000, invocând încălcarea unor drepturi protejate de Convenţie, prin executarea cu întârziere a hotării prin care s-a dispus punerea sa în libertate, neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror, interceptarea convorbirilor telefonice, luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau probe solide împotriva sa, neinfomarea cu privire la motivele arestării, soluţionarea cererii de prelungire a măsurii în lipsa sa, nerespectarea dreptului său la sănătate şi la viaţa decentă.
Ca urmare a decesului acestuia, soţia sa, Saveta Răducu, şi-a exprimat intenţia de a continua procedura şi a sesizat Curtea cu noi fapte, imputând autorităţilor naţionale că datorită neacordării unui tratamen medical adecvat în timpul detenţiei provizorii, starea de sănătate a soţului ei s-a agravat, reclamanta apreciind ca decesul soţului ei este imputabil autorităţilor.
Referitor la art. 2 din Convenţie :
Curtea a reţinut că la data la care s-a luat măsura arestării preventive, reclamantul suferea de diabet de aproximativ 10 ani, de cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială de aproximativ 15 ani şi de boala Parkinson, iar în perioada în care a fost în arestul poliţiei (3-16 august 2000) nu a primit medicaţia corespunzătoare.
Incepând cu data de 18 august 2000, reclamantul a început să primească în spitalul penitenciarului, tratamentul medical necesar.
Curtea nu a contestat faptul că lipsirea de libertate a putut crea reclamantului o stare de stres şi angoasă, cu efecte nefavorabile asupra bolilor de care suferea, dar, restricţiile sunt inerente oricărei situaţii în care se dispune privarea de libertate.
In plus, reclamantul a decedat după mai mult de două luni după punerea sa în libertate si nicio expertiză nu a stabilit existenţa vreunei legături de cauzalitate între modul în care a fost tratat reclamantul în perioada detenţiei şi decesul acestuia.
Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie.
Referitor la art. 5 alin. 1 din Convenţie :
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, reţinând că deşi Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în libertate a reclamantului în data de 19 octombrie 2000, acesta a fost eliberat doar în data de 20 octombrie 2000, datorită faptului că s-a comunicat greşit dispozitivul hotărârii la Penitenciarul Rahova în loc să fie comunicat la Penitenciarul Jilava.
Cum această eroare este imputabilă autorităţilor care nu au corectat-o decât după aproximativ 12 ore, punând reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare, Curtea a concluzionat că s-a depăşit termenul minim inevitabil, necesar pentru punerea în executare a hotărârii de eliberare.
Referitor la art. 5 alin. 4 din Convenţie :
Reclamantul s-a adresat Curţii invocând încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie prin neanalizarea în termen scurt a legalităţii măsurii arestării preventive dispuse de procuror.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut că perioada ce trebuie luată în calcul este 14 august 2000 (data depunerii plângerii la parchet)-13 septembrie 2000 (data la care s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti.
In speţă, arată Curtea, plângerea depusă de reclamant la parchet în data de 14 august 2000, a fost înregistrată la instanţa doar 10 zile mai târiu, deşi, potrivit dreptului intern, dosarul ar fi trebuit trasferat la instanţa, în 24 de ore.
In plus, reclamantul avea la dispoziţie doar trei zile pentru a declara recurs împotriva soluţiei primei instanţe iar Curtea de Apel Bucureşti nu a pronunţat hotărârea decât după 16 zile.
Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie.
Referitor la art. 8 din Convenţie, Curtea, făcând trimitere la cauza Calmanovici c. României, a constatat că legea internă în vigoare la data faptelor, în baza căreia au fost interceptate convorbirile telefonice ale reclamantului, nu oferea garanţii mininale necesare pentru a evita abuzul autorităţilor.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească soţiei reclamantului suma de 7.000 Euro daune morale şi 150 Euro cheltuieli de judecată.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu