In cauza Didu c. României (cererea nr. 34814/02, hotãrârea din 14 aprilie 2009) Curtea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil (procedura penală în care reclamantul a fost inculpat a început în data de 20 octombrie 1995 şi s-a finalizat în data de 12 martie 2002) şi încălcarea art. 6 § 2 (prezumţia de nevinovăţie)
In speţă, Curtea de Apel Piteşti, prin hotărârea dată în data de 12 martie 2002, fără a administra vreo probă şi fără a asculta reclamantul, a casat hotărârile instanţelor inferioare, după care a reanalizat cauza.
Instanta internă a reţinut în considerente că vinovăţia reclamantului rezultă cu certitudine din probele administrate şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescrierii răspunderii penale .
Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000.000 lei vechi.
In data de 9 decembrie 2003, ICCJ a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general şi constatând că nu a fost soluţionată latura civilă a anulat înscrisul care a făcut obiectul infracţiunii de fals, de care a fost acuzat reclamantul.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat că instanţa de recurs nu s-a limitat la a descrie o « stare de suspiciune » ci a stabilit că reclamantul a săvârşit faptele de care a fost acuzat, fără a administra probe şi fără a-l asculta pe reclamant iar în final a dispus încetarea procesului penal.
In plus, Curtea a remarcat şi faptul că dacă reclamantul ar fi fost « achitat » nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat la repararea pagubei. Deasemenea Curtea a remarcat că stabilirea vinovăţiei era importantă şi sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile.
Având în vedere această situaţie, Curtea a concluzionat că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.
Aplicarea art. 41 din Convenţie Reclamantul nu a formulat nici o cerere în acest sens.
In speţă, Curtea de Apel Piteşti, prin hotărârea dată în data de 12 martie 2002, fără a administra vreo probă şi fără a asculta reclamantul, a casat hotărârile instanţelor inferioare, după care a reanalizat cauza.
Instanta internă a reţinut în considerente că vinovăţia reclamantului rezultă cu certitudine din probele administrate şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescrierii răspunderii penale .
Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000.000 lei vechi.
In data de 9 decembrie 2003, ICCJ a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general şi constatând că nu a fost soluţionată latura civilă a anulat înscrisul care a făcut obiectul infracţiunii de fals, de care a fost acuzat reclamantul.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat că instanţa de recurs nu s-a limitat la a descrie o « stare de suspiciune » ci a stabilit că reclamantul a săvârşit faptele de care a fost acuzat, fără a administra probe şi fără a-l asculta pe reclamant iar în final a dispus încetarea procesului penal.
In plus, Curtea a remarcat şi faptul că dacă reclamantul ar fi fost « achitat » nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat la repararea pagubei. Deasemenea Curtea a remarcat că stabilirea vinovăţiei era importantă şi sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile.
Având în vedere această situaţie, Curtea a concluzionat că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.
Aplicarea art. 41 din Convenţie Reclamantul nu a formulat nici o cerere în acest sens.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu