Arestare preventivă. Motivare succintă şi abstractă care se limitează la menţionarea prevederilor legale. Măsuri alternative.

In cauza Mihuţă c. României (cererea nr. 13275/03, hotărârea din 31.03.2009), Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie prin motivarea superficială a încheierilor de menţinere a măsurii arestului preventiv şi de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative şi a art. 5 alin. 4 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie, încheierile primei instanţe prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv şi s-au respins cererile de punerea în libertate a reclamantului nefiind nemotivate sau fiind motivate superficial, în apel nefiind examinate motivele invocate de reclamant cu privire la legalitatea dispoziţiilor primei instanţe iar decizia din apel fiind dată doar după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat prima instanţă.


Starea de fapt :
Reclamantul, acuzat de faptul că s-a folosit, fără drept, de calitatea de erou al revoluţiei din Decembrie 1989, cu scopul de a beneficia de facilităţi fiscale, a fost arestat preventiv în data de 19 martie 2002, de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Măsura arestării preventive a fost prelungită la intervale de 30 de zile de către instanţa.
In data de 1 iulie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată, împreună cu alţi inculpaţi. Printr-o încheiere dată în aceeaşi zi Judecătoria Deva a menţinut măsura arestării preventive până în data de 29 iulie 2002.
Ulterior, s-a mai dispus menţinerea măsurii prin încheierile din data de 29 iulie , 26 august şi 9 septembrie 2002.
In şedinţa din data de 29 iulie 2002 s-a respins cererea reclamantului de amânare pentru a-şi angaja apărător.
In şedinţa din data de 23 septembrie 2002, reclamantul a invocat faptul că în mod greşit s-a dispus menţinerea măsurii, instanţa având doar posibilitatea de a prelungi măsura printr-o hotărâre motivată, în temeiul art. 155 şi următoarele din Codul de pr.penală. Reclamantul a solicitat punerea sa în libertate. In încheierea dată în aceeaşi zi, instanţa a respins cererea de punere în libertate a reclamantului pe motiv că punerea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică iar complexitatea cauzei ar putea determina reclamantul « să influenţeze actele şi probele ». Instanta a mai reţinut în încheiere că măsura arestării preventive poate fi menţinută prin încheiere dată în camera de consiliu, care poate fi atacată odată cu fondul.
Printr-o hotărâre din data de 10 februarie 2003, Judecătoria Deva a condamnat reclamantul la pedeapsa închisorii de trei ani.
Tribunalul Hunedoara a respins apelul reclamantului, printr-o hotărâre din data de 24 iunie 2003 în care nu a analizat susţinerile reclamantului potrivit cărora, prima instanţa, cu încălcarea prevederilor legale, s-a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv, deşi legea impunea prelungirea.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul reclamantului în data de 17 februarie 2005.
In timpul judecării recursului, în data de 19 februarie 2004, reclamantul a fost pus în libertate.

Referitor la încălcarea art. 5 alin. 3
Reclamantul s-a plâns de durata excesivă a detenţiei preventive şi de faptul că nu s-a motivat menţinerea măsurii.
a) Durata detenţiei provizorii :
Curtea a constatat că perioada care trebuie luată în calcul, conform jurisprudenţei sale (Kudła c. Poloniei, § 104 şi Lavents c. Letoniei, § 66, 28 noiembrie 2002), este de 10 luni, trei săptămâni şi o zi.
Această perioadă a început în data de 19 martie 2002, când reclamantul a fost arestat şi s-a terminat în data de 10 februarie 2003, dată la care Judecătoria Deva a pronunţat hotărârea de condamnare.
O perioadă de 10 luni, trei săptămâni şi o zi, arată Curtea, este suficient de lungă pentru a ridica probleme sub aspectul art. 5 alin. 3 din Convenţie (Sarban c. Moldovei, §§ 8-24, 4 octobrie 2005 şi Castravet c. Moldovei, §§ 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea măsurii detenţiei provizorii
Curtea, făcând trimitere la principiile fundamentale care se degajă din jurisprudenţa sa (ex : Labita c. Italiei, Calmanovici c. României), în baza cărora se poate stabili caracterul rezonabil al măsurii detenţiei provizorii, a reamintit că art. 5 alin. 3 impune justificarea temeinică şi convingătoare a măsurii, chiar şi în situaţiile în care măsura a fost luată pe o perioadă foarte scurtă (a se vedea Shishkov c. Bulgariei, Belchev c. Bulgariei, Sarban c. Moldovei). O decizie motivată, arată Curtea, este aceea care poate convinge părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban c. Moldovei, § 98).
In speţă, Curtea a reţinut că în data de 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţa a dispus prelungirea măsurii fără a examina argumentele reclamantului.
In privinţa Incheierii din data de 23 septembrie 2002, Curtea a remarcat că Judecătoria Deva a justificat menţinerea măsurii prin complexitatea cauzei şi prin faptul că punerea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi ar putea influenţa administrarea probelor în cauză. Această motivare, arată Curtea, este prea succintă şi abstractă, limitându-se să menţioneze crieriile prevăzute de lege, fără a arăta cum a aplicat aceste crierii în cazul concret al reclamantului.
Nevoia de a asigura ordinea publică şi o bună desfăşurare a anchetei penale, sunt recunoscute de Curte ca motive care pot justifica menţinerea detenţiei provizorii (Letellier c. Frantei, 26 iunie 1991, § 39 si mutatis mutandis, Garycki c. Poloniei, § 48, 6 februarie 2007), totuşi, în speţă, Judecătoria Deva nu a furnizat nicio explicaţie pentru a justifica modul în care a ajuns la concluzia că punerea în libertate a reclamantului ar putea avea un impact negativ asupra societăţii şi ar împiedica bună desfăşurare a anchetei penale. Mai mult, instanţa nu a justificat măsura prin raportare la situaţia concretă a fiecărui inculpat ci a făcut aprecieri generale (a se vedea Calmanovici c. României, § 100 şi mutatis mutandis Dolgova c. Rusiei, § 49, 2 martie 2006).
Deasemenea, Curtea a mai remarcat că motivările sunt stereotipice, repetându-se de-a lungul timpului.
Asemenea motivări, arată Curtea, nu corespund exigenţelor art. 5 alin. 3 din Convenţie (Mansur c. Turciei, § 55 şi Svipsta c. Letoniei, § 109).
Curtea a reamintit şi că art. 5 alin. 3 din Convenţie, impune jurisdicţiilor naţionale ca în situaţiile în care analizează necesitatea prelungirii detenţiei provizorii să ia în calcul şi posibilitatea aplicării unor măsuri alternative prevăzute în legislaţia naţională.
In speţă însă, instanţele naţionale, deşi au fost sesizate cu o astfel de cerere, nu au indicat motivele pentru care o măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.
Curtea a concluzionat că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. 3 din Convenţiei prin motivarea superficială a deciziilor de respingere a cererilor reclamantului de punere în libertate şi prin neluarea în calcul a posibilităţii aplicării unor măsuri alternative.

Referitor la încălcarea art. 5 alin. 4
Reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie ca urmare a faptului că în data de 1 iulie şi 2 decembrie 2002, Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii arestului preventiv, privându-l de posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii.
Curtea, constatând că reclamantul a invocat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie doar în data de 4 martie 2003, a decis să analizeze pe fond doar măsurile dispuse după data de 4 septembrie 2002. In privinţa măsurilor dispuse înainte de această dată, Curtea a arătat că nu se poate pronunţa, ca urmare a faptului că a fost depăşit termenul de 6 luni, prevăzut de art. 35 din Convenţie pentru sesizarea Curţii.
Curtea a reamintit principiile generale de aplicare ale art. 5 alin. 4 din Convenţie, arătând că acest text nu impune existenţa unei căi de atac împotriva deciziilor instanţelor prin care se dispune luarea sau menţinerea măsurii detenţiei provizorii dar dacă un stat prevede o astfel de cale de atac, atunci trebuie să asigure şi în căile de atac aceleaşi garanţii procesuale ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, § 84). Deasemenea Curtea a mai arătat că în procedura verificării necesităţii prelungirii detenţiei provizorii trebuie să existe garanţii suplimentare (Van Thuil c. Tările de Jos (dec.), 9 decembrie 2004) iar decizia trebuie dată în termen scurt pentru a asigura punerea în libertate imediată dacă măsura se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, § 68).
La fel ca toate celelalte dispozitii ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale, şi art. 5 alin. 4, trebuie interpretat într-o manieră care să asigure protejarea concretă şi efectivă a drepturilor şi nu doar o protecţie pur teoretică şi iluzorie (a se vedea, printre multe altele Artico c. Italiei).
Prima garanţie fundamentală care decurge firesc din preveedrile art. 5 alin. 4 din Convenţie, este dreptul celui în cauză de a fi ascultat efectiv de judecătorul sesizat cu soluţionarea contestaţiei împotriva măsurii detenţiei. Judecătorul nu este obligat să analizeze în profunzime fiecare argument dar nu poate omite să analizeze faptele concrete invocate de persoana arestată preventiv şi care sunt susceptibile de a arunca o umbra de îndoială asupra « legalităţii » privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei, § 61)
In speţă, Curtea a înlăturat argumentul Guvernului, potrivit căruia în dreptul intern nu ar fi fost prevăzută o cale de atac, reţinând că Judecătoria Deva a arătat că măsura putea fi contestată odată cu fondul. Prin urmare, s-a recunoscut existenţa unei căi de atac în dreptul intern.
In continuare, analizând încheierile din data de 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002, Curtea a constatat că Judecătoria Deva s-a pronunţat asupra menţinerii măsura arestării preventive şi a respins şi cererile de punere în libertate formulate de reclamant, fără a-i asigura exercitarea unei căi de atac care să poată fi soluţionată într-un termen scurt iar deciziile de menţinere a măsurii au fost fie nemotivate, fie motivate superficial.
Faţă de aceste constatări, Curtea a concluzionat că aceste hotărâri nu sunt compatibile cu prevederile art. 5 alin. 4 şi nu corespund exigenţelor unui control judiciar efectiv a măsurii detenţiei luate în cauză.
Mai mult, desi reclamantul a contestat în apel modul în care s-a analizat în primă instanţă legalitatea măsurii detenţiei provizorii, Tribunalul Hunedoara nu a examinat aceste motive iar decizia tribunalului a fost dată după patru luni şi două săptămâni de la data la care s-a pronunţat Judecătoria Deva.
Curtea a decis că a fost încălcat art. 5 alin. 4, reclamantul nebeneficiind de o cale de atac care să corespunda exigenţelor acestui text din Convenţie.


Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantului suma de 3.000 Euro daune morale şi suma de 150 Euro cheltuieli de judecată.