Anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, din motive imputabile exclusiv autorităţilor.

In cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României (cererea nr. 321746/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 prin anularea parţiala a unui titlu de proprietate emis în favoarea reclamantei în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Trebuie remarcat faptul că în aceeaşi zi (31.03.2009) Curtea s-a pronunţat diferit în două cauze care par similare.
Astfel, dacă în cauza Ciovică c. României, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren în favoarea reclamantei, în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, Curtea a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială de către instanţele judecătoreşti a unui titlu de proprietate favorabil reclamantei.
Deosebirea esenţială dintre cele două cauze a constat în faptul că în timp ce în cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu c. României, titlul de proprietate, emis pe un amplasament confirmat de instanţele interne printr-o hotărâre irevocabilă, a fost anulat din motive imputabile exclusiv autorităţilor, în cauza Ciovică c. României, anularea ordinului prefectului a fost determinată de anularea într-o altă procedură judiciară a certificatului de moştenitor al reclamantei, în baza căruia i se constituise dreptul de proprietate prin ordinul anulat.
Dealtfel, în cauza Ciovică c. României, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă.
Cum în cauza Ciovică c. României, Curtea a constatat că procedura judiciară internă a fost echitabilă şi nu a identificat elemente de arbitrariu, a concluzionat că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.



In speţa, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi în favoarea surorii acesteia, eliberându-se două adeverinţe, nr. 587 şi 588, prin care se confirma reconstituirea dreptului pentru o suprafaţă de 2,70 ha şi, respectiv pentru o suprafaţa de 1,35 ha teren, dintr-o suprafaţa totală de 14,51 mp teren preluat de stat înainte de anul 1989, de la bunicul acestora.
In data de 12 ianuarie 1995, reclamanta a chemat în judecată Comisia Locală Adunaţi-Copăceni, solicitând obligarea acesteia la emiterea titlului de proprietate şi la punerea în posesie.
La o dată neprecizat㸠în baza adeverinţei nr. 587, s-a întocmit un proces-verbal de punere în posesie pentru o suprafaţa de 3,10 ha teren din care 0,60 ha amplasat în intravilan. Procesul-verbal nu este semnat de reclamantă şi nici de sora sa.
In data de 22 ianuarie 1996 şi în data de 21 martie 1996, au fost eliberate două titluri de proprietate pe numele lui B.S. şi P.G..care includea suprafaţa de 0,60 ha amplasat în intravilan, din procesul-verbal de punere în posesie întocmit baza adeverinţei nr. 587.
In data de 3 decembrie 1996 s-a emis titlul de proprietate pentru suparafaţa de 3,10 ha teren, pe numele reclamantei şi surorii acesteia.
In data de 18 decembrie 1996, a fost admisă acţiunea reclamantei, Comisia Locală Adunaţi-Copăceni fiind obligată să efectueze punerea în posesia terenului în suprafaţă de 3,10 ha. Amplasamentul stabilit prin titlul de proprietate emis în data de 3 decembrie 1996, inclusiv cu privire la suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan, a fost confirmat de instantă.
Hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.
In data de 17 noiembrie 1998, reclamanta a chemat în judecată comisiile de aplicare a Legii findului funciar şi pârâţii persoane fizice P.G., B.S., M.C. şi M.I., soicitând anularea titlul de proprietate emis în favoarea acestora pentru suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan. Pârâţii au introdus o cerere reconvenţională împotriva reclamantei şi surorii acesteia prin care solicitat anularea parţială a titlului emis în favoarea acestora.
Printr-o hotărâre din data de 30 noiembrie 1999, Judecătoria Giurgiu a respins acţiunea principală şi a admis cererea reconvenţională.
Instanţa a reţinut, printre altele că P.G., B.S., M.C. şi M.I. nefiind parte în procedura judiciară care s-a finalizat prin hotărârea din 18 decembrie 1996, această hotărâre nu le este opozabilă iar titlul acestora a fost emis înainte de a fi emis titlul reclamantei. Hotărârea primei instanţe a fost schimbată în appel în favoarea reclamantei dar în recurs a fost menţinută soluţia primei instanţe.

Referitor la încălcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie

Reclamanta a invocat încălcarea a art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, prin nepunerea în executare a hotărârii din 18 decembrie 1996 şi prin anularea parţială a titlului de proprietate pentru suprafaţa de 0,60 ha teren intravilan.

Referitor la nepunerea în executare a hotărârii din 18 decembrie 1996

Curtea a constatat că deşi reclamanta a obţinut în data de 18 decembrie 1996 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).
In speţă, reclamanta a susţinut că nu s-a efectuat punerea în posesie iar Guvernul deşi a susţinut că hotărârea a fost pusă în executare, nu a făcut dovada punerii în posesie ci doar dovada emiterii titlului de proprietate.
Convenţia având drept scop protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi nu o protecţie teoretică şi iluzorie, Curtea a arătat că eliberearea titlului fără a se face dovada punerii în posesie nu poate fi considerată o executare integrală ş iefectivă.
Curtea a tratat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alineat 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionla la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Dragne şi alţii c. României).
Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea apreciază că, în speţa, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei. In concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 prin anularea parţială a titlului de proprietate al reclamantei

Guvernul nu a contestat faptul că reclamanta avea un bun în sensul art.1 din din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu a contestat nici existenţa unei ingerinţe dar a arătat că ingerinţa era prevăzută de lege, a fost justificată de necesitatea de a proteja dreptul proprietarilor construcţiilor edificate pe acest teren şi a respectat cerinţa proporţionalităţii, reclamanta având posibilitatea să obţină un alt teren intravilan sau extravilan.
Curtea a admis argumentele Guvernului în sensul că ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim dar a comstatat că nu a respectat cerinţa proporţionalităţii.
Astfel, Curtea a remarcat faptul că titlul de proprietate al reclamantei a fost anulat pe motiv că ar fi fost eliberat cu încălcarea legislaţiei interne în vigoare şi pe motiv că la data eliberării titlului exista deja un titlu în favoarea terţelor persoane care avea edificate construcţii pe teren.
Curtea a arătat că autorităţile administrative care au eliberat titlul ar fi trebuit să verifice îndeplinirea cerinţelor legale pentru emiterea titlului (a se vedea Drăculeţ c. Românei, § 40).
In plus, nu s-a reţinut nicio culpă în sarcina reclamantei astfel încât anularea a fost determinată de fapte imputabile exclusiv autorităţilor.
In privinţa susţinerii Guvernului potrivit căreia reclamanta are posibilitatea de a primi un teren ehivalent în intravilan sau extravilan, Curtea a obervat că deşi titlul a fost anulat în anul 2002, până în prezent această posibilitatea nu s-a concretizat.
Curtea a concluzioant că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.



Aplicarea art. 41 din Convenţie

Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să pună reclamanta în posesia terenului în suparafta de 2,50 ha şi săi plătească suma de 80.000 Euro daune morale şi suma de 4.000 Euro daune morale.