In cauza Ciovică c. României (cererea nr. 3076/02, hotărârea din data de 31.03.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin nerespectarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
In speţă, Curtea, luând în calcul doar perioada de după 20 iunie 1994 (data recunoaşterii dreptului la recurs individual de către România), până în data de 21 iunie 2001, când s-a pronunţat instanţa supremă in procedura interna, a constatat că procedura judiciară a durat şapte ani, pentru două grade de jurisdicţie (în realitate procedura a durat însă mai mult, acţiunea fiind introdusă în 7 mai 1993).
In speţă, Curtea, luând în calcul doar perioada de după 20 iunie 1994 (data recunoaşterii dreptului la recurs individual de către România), până în data de 21 iunie 2001, când s-a pronunţat instanţa supremă in procedura interna, a constatat că procedura judiciară a durat şapte ani, pentru două grade de jurisdicţie (în realitate procedura a durat însă mai mult, acţiunea fiind introdusă în 7 mai 1993).
Această durată excesivă a procedurii a fost determinată, în principal, de suspendarea cauzei, până la soluţionarea irevocabilă, într-o procedură separată, a unei alte cauze şi de termenele foarte lungi pentru care s-a amânat cauza la instanţa supremă (între patru şi şapte luni).
Referitor la suspendare, Curtea a arătat că art. 6 din Convenţiei impune soluţionarea cauzei cu celeritate dar, în acelaşi timp, consacră şi principiul unei bune administrări a justiţiei (Boddaert c. Belgique, hotărârea din 12 octombrie 1992, § 39). Un sistem de drept care permite suspendarea soluţionării unei proceduri până la soluţionarea alteia, referitoare la aceleaşi fapte sau la fapte conexe, nu contravine în sine exigenţelor art. 6 din Convenţie (a se vedea Djangozov c. Bulgariei, nr. 45950/99, § 38, 8 iulie 2004, şi Todorov c. Bulgariei, nr. 39832/98, § 48, 18 ianuarie 2005).
Pentru a determina caracterul rezonabil al măsurii suspendării, trebuie ţinut cont de miza cauzei. Astfel, dacă suspendarea procedurii are un impact negativ asupra reclamantului, trebuie urmărită desfăşurarea procedurii în favoarea căreia s-a suspendat cauza, de către instanţa care a decis suspendarea (a se vedea Boddaert, citată mai sus, § 38, Pedersen şi Pedersen c. Danemarca, nr 68693/01, § 46, 14 octombrie 2004, et Tibbling c. Suediei, nr. 59129/00, § 32, 11 octombrie 2005).
In cauză, Curtea a constatat că din încheierile de şedinţă, suspendarea procedurii a fost dispusă de mai multe ori de catre Curtea de Apel Braşov, începând cu data de 3 mai 1994, până în data de 22 iunie 1998. Soluţionarea celei de-a doua proceduri, în favoarea căreia s-a dispus suspendarea, s-a întins pe o perioadă mare de timp, din motive imputabile autorităţilor judiciare (cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare, pentru lipsa de procedură cu statul).
După redeschiderea procedurii principale, cauza a fost amânată de patru ori, pe o perioadă totală de doi ani, pentru nelegala citare a părţilor.
Referitor la suspendare, Curtea a arătat că art. 6 din Convenţiei impune soluţionarea cauzei cu celeritate dar, în acelaşi timp, consacră şi principiul unei bune administrări a justiţiei (Boddaert c. Belgique, hotărârea din 12 octombrie 1992, § 39). Un sistem de drept care permite suspendarea soluţionării unei proceduri până la soluţionarea alteia, referitoare la aceleaşi fapte sau la fapte conexe, nu contravine în sine exigenţelor art. 6 din Convenţie (a se vedea Djangozov c. Bulgariei, nr. 45950/99, § 38, 8 iulie 2004, şi Todorov c. Bulgariei, nr. 39832/98, § 48, 18 ianuarie 2005).
Pentru a determina caracterul rezonabil al măsurii suspendării, trebuie ţinut cont de miza cauzei. Astfel, dacă suspendarea procedurii are un impact negativ asupra reclamantului, trebuie urmărită desfăşurarea procedurii în favoarea căreia s-a suspendat cauza, de către instanţa care a decis suspendarea (a se vedea Boddaert, citată mai sus, § 38, Pedersen şi Pedersen c. Danemarca, nr 68693/01, § 46, 14 octombrie 2004, et Tibbling c. Suediei, nr. 59129/00, § 32, 11 octombrie 2005).
In cauză, Curtea a constatat că din încheierile de şedinţă, suspendarea procedurii a fost dispusă de mai multe ori de catre Curtea de Apel Braşov, începând cu data de 3 mai 1994, până în data de 22 iunie 1998. Soluţionarea celei de-a doua proceduri, în favoarea căreia s-a dispus suspendarea, s-a întins pe o perioadă mare de timp, din motive imputabile autorităţilor judiciare (cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare, pentru lipsa de procedură cu statul).
După redeschiderea procedurii principale, cauza a fost amânată de patru ori, pe o perioadă totală de doi ani, pentru nelegala citare a părţilor.
In plus, Curtea a remarcat că instanţa supremă a stabilit termene la intervale foarte mari de timp (între patru şi şapte luni) iar Guvernul nu a oferit explicaţii cu privire la acordarea acestor termene, în mod vădit excesiv de lungi.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului în sensul că volumul de activitate este foarte mare la instanţa supremă, arătând că art. 6 din Convenţie, impune statelor membre să-şi organieze activitatea judiciară, în aşa fel încât să răspundă exigenţelor acestui text (a se vedea, printre altele Süßmann c. Germaniei, hotărarea din 16 septembre 1996, § 55).
Faţă de aceste constatări, Curtea a decis că în speţă, durata procedurii litigioase a fost excesivă şi nu a răspuns exigenţelor art. 6 din Convenţie, în privinţa dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Reclamanta a invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, ca urmare a anulării de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren.
Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă (H. c. Regatul-Unit, nr. 10000/82, decizia de la Comisiei din 4 iulie 1983, Uthke c. Poloniei (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000, şi S.Ö., A.K., Ar.K. c. Turciei (dec..), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999).
In spetă, acţiunea în anularea ordinului prefectului din data de 19 octombrie 1992, introdusă de terţi împotriva reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari, referitor la probleme de ordin succesoral, care nu angajează, în sine, responsabilitatea statului pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Toşcuţă şi alţii c. României, nr. 36900/03, § 38, în care, Curtea a constatat că anularea titlului de proprietate al reclamanţilor, a fost justificată exclusiv pe fapte imputabile autorităţilor).
Procedura judiciară internă a fost apreciată de Curte ca fiind echitabilă şi nu au fost identificate elemente de arbitrariu.
In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 2.400 Euro daune morale şi suma de 500 Euro cheltuieli de judecată.
Curtea a înlăturat apărarea Guvernului în sensul că volumul de activitate este foarte mare la instanţa supremă, arătând că art. 6 din Convenţie, impune statelor membre să-şi organieze activitatea judiciară, în aşa fel încât să răspundă exigenţelor acestui text (a se vedea, printre altele Süßmann c. Germaniei, hotărarea din 16 septembre 1996, § 55).
Faţă de aceste constatări, Curtea a decis că în speţă, durata procedurii litigioase a fost excesivă şi nu a răspuns exigenţelor art. 6 din Convenţie, în privinţa dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Reclamanta a invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, ca urmare a anulării de către instanţele judecătoreşti a ordinului prefectului prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unui teren.
Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, reglementările prin care un particular este obligat să cedeze un bun altui particular, nu intră sub incidenţa Convenţiei, cu excepţia situaţiilor în care, dintr-un motiv sau altul, ar putea fi angajată răspunderea statului, şi, în special, atunci când procedura este arbitrară şi inechitabilă (H. c. Regatul-Unit, nr. 10000/82, decizia de la Comisiei din 4 iulie 1983, Uthke c. Poloniei (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000, şi S.Ö., A.K., Ar.K. c. Turciei (dec..), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999).
In spetă, acţiunea în anularea ordinului prefectului din data de 19 octombrie 1992, introdusă de terţi împotriva reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari, referitor la probleme de ordin succesoral, care nu angajează, în sine, responsabilitatea statului pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Toşcuţă şi alţii c. României, nr. 36900/03, § 38, în care, Curtea a constatat că anularea titlului de proprietate al reclamanţilor, a fost justificată exclusiv pe fapte imputabile autorităţilor).
Procedura judiciară internă a fost apreciată de Curte ca fiind echitabilă şi nu au fost identificate elemente de arbitrariu.
In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a obligat statul român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, să plătească reclamantei suma de 2.400 Euro daune morale şi suma de 500 Euro cheltuieli de judecată.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu