Rezumat :
In cauza Hagiescu şi alţii c. României, Curtea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi încãlcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ca urmare a faptului cã instanţele naţionale (în apel şi recurs) au respins acţiunea în revendicare formulatã de reclamanţi, întemeindu-şi soluţia pe prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 intratã în vigoare cu câteva zile înainte de a se da soluţia în apel, prevederi potrivit cãrora fosţii proprietari ai imobilelor ocupate de instituţii de învãtãmânt au dreptul doar la despãgubiri în cazul în care imobilele au intrat legal în proprietatea Statului Român.
Curtea a reţinut cã aplicarea unei legi speciale, intrate în vigoare în cursul judecãţii, nu este în sine incompatibilã cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, doar cã, în speţã, unul dintre reclamanţi obţinuse anterior o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã prin care se constatase caracterul nelegal al naţionalizãrii, situaţie în care instanţele naţionale nu au putut aplica prevederile legii noi decât cu încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice, ignorând constatãrile dintr-o hotãrâre anterioarã.
Apãrarea Guvernului s-a bazat în principal pe faptul cã hotãrârea de primã instanţã datã în acţiunea în revendicare, favorabilã reclamanţilor, era revocabilã, fiind susceptibilã de a fi desfiinţatã în apel sau în recurs, ceea ce în speţã s-a şi întâmplat.
Curtea a pus accentul însã pe faptul cã unul dintre reclamanţi obţinuse anterior o hotãrâre favorabilã într-o acţiune în constatare, iar aceasta hotãrâre referindu-se la caracterul naţionalizãrii imobilului în cauzã, conferea tuturor reclamanţilor cãrora li s-a recunoscut calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, nu doar o simplã speranţã de restituire a imobilului ci o adevãratã speranţã legitimã, recunoscutã chiar şi prin hotãrarea primei instanţe prin care li s-a admis acţiunea în revendicare, ca urmare a aplicãrii prevederilor Codului civil, dar încãlcatã prin hotãrârea instanţei de apel care a aplicat art. 16 din Legea nr. 10/2001 deşi acest text avea în vedere doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil şi prin hotãrârea instantei de recurs care a menţinut soluţia din apel şi a constatat în plus şi contrar hotãrârii date în acţiunea în constatare, cã naţionalizarea a fost legalã.
In cuprinsul hotãrârii, Curtea a recunoscut faptul cã problema pãstrãrii unui just echilibru între drepturile foştilor proprietari şi interesele unui grup sau a colectivitãtii în ansamblu, este o problemã deosebit de complexã dar, în cauzã, prin modul în care a fost aplicat art. 16 din Legea nr. 10/2001, a fost rupt echilibrul între interesele aflate în conflict iar moştenitorii fostului proprietar au fost defavorizaţi.
In cauza Hagiescu şi alţii c. României, Curtea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi încãlcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ca urmare a faptului cã instanţele naţionale (în apel şi recurs) au respins acţiunea în revendicare formulatã de reclamanţi, întemeindu-şi soluţia pe prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 intratã în vigoare cu câteva zile înainte de a se da soluţia în apel, prevederi potrivit cãrora fosţii proprietari ai imobilelor ocupate de instituţii de învãtãmânt au dreptul doar la despãgubiri în cazul în care imobilele au intrat legal în proprietatea Statului Român.
Curtea a reţinut cã aplicarea unei legi speciale, intrate în vigoare în cursul judecãţii, nu este în sine incompatibilã cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, doar cã, în speţã, unul dintre reclamanţi obţinuse anterior o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã prin care se constatase caracterul nelegal al naţionalizãrii, situaţie în care instanţele naţionale nu au putut aplica prevederile legii noi decât cu încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice, ignorând constatãrile dintr-o hotãrâre anterioarã.
Apãrarea Guvernului s-a bazat în principal pe faptul cã hotãrârea de primã instanţã datã în acţiunea în revendicare, favorabilã reclamanţilor, era revocabilã, fiind susceptibilã de a fi desfiinţatã în apel sau în recurs, ceea ce în speţã s-a şi întâmplat.
Curtea a pus accentul însã pe faptul cã unul dintre reclamanţi obţinuse anterior o hotãrâre favorabilã într-o acţiune în constatare, iar aceasta hotãrâre referindu-se la caracterul naţionalizãrii imobilului în cauzã, conferea tuturor reclamanţilor cãrora li s-a recunoscut calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, nu doar o simplã speranţã de restituire a imobilului ci o adevãratã speranţã legitimã, recunoscutã chiar şi prin hotãrarea primei instanţe prin care li s-a admis acţiunea în revendicare, ca urmare a aplicãrii prevederilor Codului civil, dar încãlcatã prin hotãrârea instanţei de apel care a aplicat art. 16 din Legea nr. 10/2001 deşi acest text avea în vedere doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil şi prin hotãrârea instantei de recurs care a menţinut soluţia din apel şi a constatat în plus şi contrar hotãrârii date în acţiunea în constatare, cã naţionalizarea a fost legalã.
In cuprinsul hotãrârii, Curtea a recunoscut faptul cã problema pãstrãrii unui just echilibru între drepturile foştilor proprietari şi interesele unui grup sau a colectivitãtii în ansamblu, este o problemã deosebit de complexã dar, în cauzã, prin modul în care a fost aplicat art. 16 din Legea nr. 10/2001, a fost rupt echilibrul între interesele aflate în conflict iar moştenitorii fostului proprietar au fost defavorizaţi.
Descrierea stării de fapt :
Reclamanţii Mircea Dumitru Grigore Hagiescu, Andrei Alexandrescu şi Domnica Manicatide sunt moştenitorii foştilor proprietari ai unui imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Printr-o hotărâre din data de 4 mai 1994, devenită irevocabilă ca urmare a anulãrii recursului declarat de Statul Român, s-a admis acţiunea primului reclamant, s-a constatat caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, preluarea ilegală a imobilului de către Stat şi calitatea de proprietar a reclamantului.
In data de 17 mai 1999, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare pentru a redobândi posesia imobilului.
Reclamantul Andrei Alexandrescu şi reclamanta Domnica Manicatide au formulat cereri de intervenţie.
Acţiunea a fost admisă în primă instanţa (în data de 15 octombrie 1999) dar Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de pârâţi împotriva acestei hotărâri şi a respins acţiunea. In motivarea deciziei pronunţate în data de 15 februarie 2001, Tribunalul Bucureşti a reţinut că potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, imobilul, fiind ocupat de o instituţie de învăţământ şi fiind necesar desfăşurării unei activităţi de interes public, nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prevăzute de lege.
Soluţia a fost confirmată în recurs, Curtea de Apel Bucureşti care a reţinut în plus, că imobilul face parte din domeniul public, potrivit prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 iar faţă de faptul că la data naţionalizării avea destinaţia de hotel, imobilul nu era exclus de la naţionalizare şi prin urmare a intrat în mod legal în proprietatea Statului Român
In cursul anului 2001, reclamanţii au depus cereri de restituire a imobilului, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001. Din actele puse la dispoziţia Curţii nu rezultă că reclamanţilor li s-ar fi restituit imobilul sau li s-ar fi acordat măsuri reparatorii.
Reclamanţii Mircea Dumitru Grigore Hagiescu, Andrei Alexandrescu şi Domnica Manicatide sunt moştenitorii foştilor proprietari ai unui imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Printr-o hotărâre din data de 4 mai 1994, devenită irevocabilă ca urmare a anulãrii recursului declarat de Statul Român, s-a admis acţiunea primului reclamant, s-a constatat caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, preluarea ilegală a imobilului de către Stat şi calitatea de proprietar a reclamantului.
In data de 17 mai 1999, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare pentru a redobândi posesia imobilului.
Reclamantul Andrei Alexandrescu şi reclamanta Domnica Manicatide au formulat cereri de intervenţie.
Acţiunea a fost admisă în primă instanţa (în data de 15 octombrie 1999) dar Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de pârâţi împotriva acestei hotărâri şi a respins acţiunea. In motivarea deciziei pronunţate în data de 15 februarie 2001, Tribunalul Bucureşti a reţinut că potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, imobilul, fiind ocupat de o instituţie de învăţământ şi fiind necesar desfăşurării unei activităţi de interes public, nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prevăzute de lege.
Soluţia a fost confirmată în recurs, Curtea de Apel Bucureşti care a reţinut în plus, că imobilul face parte din domeniul public, potrivit prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 iar faţă de faptul că la data naţionalizării avea destinaţia de hotel, imobilul nu era exclus de la naţionalizare şi prin urmare a intrat în mod legal în proprietatea Statului Român
In cursul anului 2001, reclamanţii au depus cereri de restituire a imobilului, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001. Din actele puse la dispoziţia Curţii nu rezultă că reclamanţilor li s-ar fi restituit imobilul sau li s-ar fi acordat măsuri reparatorii.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 :
Reclamanţii s-au plâns de faptul că prin respingerea acţiunii în revendicare cu motivarea că imobilul revendicat face parte din domeniul public, li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie.
A. Asupra admisibilităţii :
Guvernul a contestat aplicarea art. 6 § 1 arătând că dreptul recunoscut reclamanţilor prin hotărârea din 15 octombrie 1999 era un drept revocabil, sentinţa fiind dată cu drept de apel.
Curtea a reţinut că procedura litigioasă finalizată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 11 octombrie 2001, s-a referit la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil care ieşise din patrimoniul autorului reclamanţilor, în baza unui decret de naţionalizare. Acest drept, arată Curtea, îmbracă, în mod incontestabil, un caracter civil, în sensul art. 6. Faptul că hotărârea din 15 octombrie 1999 era sau nu revocabilă, nu poate conduce la o altă concluzie.
Curtea constatând că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate, l-a declarat admisibil.
B. Asupra fondului :
Reclamanţii au arătat că au fost puşi în imposibilitatea de a beneficia de efectele hotărârii din 4 mai 1994 prin care s-a constatat caracterul ilegal al naţionalizării imobilului, ca urmare a faptului că printr-o hotărâre ulterioară dată de Curtea de Apel Bucureşti, într-o altă cauză, li s-a respins acţiunea în revendicare, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public şi a fost legal naţionalizat
Reclamanţii apreciază că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducându-se atingere dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie.
Deasemenea au mai arătat că pânã în prezent nu li s-a restituit nici imobilul şi nici nu au primit despăgubiri.
Curtea a reamintit că art. 6 § 1 garantează oricarei persoane dreptul de a-i fi analizata de către o instanţă, contestaţia legată de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36)
In speţă, este incontestabil că reclamanţii au putut introduce acţiuni în justiţie dar, pentru a se verifica dacă au fost sau nu respectate cerinţele art. 6 § 1, este necesar să se analizeze dacă gradul de acces permis de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura individului « dreptul de acces la justiţie » având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se vedea printre altele E.B. c. Franţei, Yagtzilar şi alţii c. Greciei)
Or, Curtea a remarcat că reclamanţii, după ce au obţinut o hotărâre judecătorească prin care li s-a dat câştig de cauză în primă instanţă, în baza prevederilor codului civil şi ca urmare a comparării titlurilor concurente asupra aceluiaşi bun, instanţele de apel şi recurs, le-au respins acţiunea întemeindu-şi soluţia pe o lege specială, intrată în vigoare în cursul judecăţii cauzei în apel, care interzicea restituirea bunurilor afectate unei activităţi de interes public şi care prevedea măsuri reparatorii prin echivalent pentru foştii proprietari.
Prin urmare, este vorba incontestabil de o ingerinţă în dreptul de acces la justiţie, prevăzută de lege dar, care nu ar putea fi în acord cu prevederile art. 6 § 1 decât dacă ar urmări un scop legitim şi dacă ar exista un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit ( a se vedea E.B. c. Franţei, Yagtzilar şi alţii c. Greciei)
Curtea a apreciat că nu există niciun dubiu că în speţă, având în vedere destinaţia special a imobilului, ingerinţa a avut un scop legitim, dar hotărârea rămasă irevocabilă în data de 11 octombrie 2001, întemeiată pe legea specială, nu a putut fi dată decât cu repunerea în discuţie a unei alte hotărâri judecătoreşti, dată într-o altă cauză în data de 4 mai 1994, prin care s-a constatat că imobilul a fost naţionalizat ilegal, cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârea rămasă definitivă în data de 11 octombrie 2001, instanţele, au decis că imobilul a intrat în mod legal în proprieteatea statului iar cerinţele Decretului nr. 92/1950 au fost respectate,
Curtea a remarcat că art. 16 din Legea nr. 10/1001, aplicat de instanţele de apel şi recurs, prevedea că sunt excluse din câmpul de aplicare a legii imobilele intrate ilegal în proprietatea statului.
Prin urmare, noua lege intrată în vigoare în cursul judecăţii, nu putea fi aplicată fără a repune în discuţie ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil prin hotărârea din 4 mai 1994 şi fără a se aduce atingere principului autorităţii de lucru judecat .
Curtea a reamintit că principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, care nu permite repunerea în discuţie într-o procedură judiciară ulterioară a unor probleme de fapt sau de drept soluţionate în mod irevocabil (a se vedea Riabykh c.Rusiei, § 52, CEDH 2003‑IX).
Curtea a apreciat că în speţă nu este relevant faptul că acţiunea în constatare a fost introdusa doar de unul dintre reclamanţi, pentru că fiind vorba despre o problemă cu caracter general, respectiv aceea de a stabili dacă naţionalizarea imobilului s-a făcut sau nu legal, soluţia din primul litigiu putea fi invocată într-un litigiu ulterior, de oricare dintre moştenitorii fostului proprietar.
De altfel, a mai remarcat Curtea, după aproape opt ani de la data la care a rămas definitivă hotărârea Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii, nu au primit despagubirile la care s-a referit instanţa atunci când le-a respins acţiunea deşi au depus cererea în anul 2001.
In plus, Curtea a mai arătat că este puţin probabil ca hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a consfinţit dreptul la despăgubiri să mai fie de actualitate, având în vedere faptul că noua lege nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001, garantează, cel puţin teoretic, dreptul la restituirea în natură a imobilelor, persoanelor aflate într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, singura condiţie impusă fiind să fie respectată destinaţia o anumită perioadă de timp. Guvernul nu a fost însă în măsură să indice nicio cale legală care să permită reclamanţilor să se prevaleze de aceste noi reglementări având în vedere hotărârile irevocabile obţinute în dreptul intern, care prevăd, pe de o parte dreptul la despăgubiri prin echivalent iar pe de altă parte se contrazic în privinţa caracterului legal/nelegal al naţionalizării
Curtea a reamintit că are ca scop protectia concretă şi efectivă a drepturilor şi nu doar o protecţie teoretică şi iluzorie (a se vedea Airey c. Irlandei § 26; Bellet c. Franţei, § 36 ). Dacă adoptarea unei legi speciale şi aplicarea ei în cazul litigiilor pe rolul instanţelor nu ridica probleme în sine, arată Curtea, având în vedere prerogativele legitime ale autorităţilor naţionale de a decide liber în privinţa modului de conciliere a intereselor contradictorii generate de problemele sociale complexe, totuşi, în speţă, ca urmare a aplicării legii noi într-un litigiu în curs, reclamanţilor li s-a respins acţiunea în revendicare, cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat. Având în vedere şi faptul că legea noua s-a dovedit a fi şi ineficientă în cazul reclamanţilor, Curtea a decis că situaţia creată a adus atingere substanţei însăşi a dreptului de acces la justiţie al reclamanţilor, fiind prin urmare încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
Reclamanţii s-au plâns de faptul că prin respingerea acţiunii în revendicare cu motivarea că imobilul revendicat face parte din domeniul public, li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie.
A. Asupra admisibilităţii :
Guvernul a contestat aplicarea art. 6 § 1 arătând că dreptul recunoscut reclamanţilor prin hotărârea din 15 octombrie 1999 era un drept revocabil, sentinţa fiind dată cu drept de apel.
Curtea a reţinut că procedura litigioasă finalizată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 11 octombrie 2001, s-a referit la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil care ieşise din patrimoniul autorului reclamanţilor, în baza unui decret de naţionalizare. Acest drept, arată Curtea, îmbracă, în mod incontestabil, un caracter civil, în sensul art. 6. Faptul că hotărârea din 15 octombrie 1999 era sau nu revocabilă, nu poate conduce la o altă concluzie.
Curtea constatând că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate, l-a declarat admisibil.
B. Asupra fondului :
Reclamanţii au arătat că au fost puşi în imposibilitatea de a beneficia de efectele hotărârii din 4 mai 1994 prin care s-a constatat caracterul ilegal al naţionalizării imobilului, ca urmare a faptului că printr-o hotărâre ulterioară dată de Curtea de Apel Bucureşti, într-o altă cauză, li s-a respins acţiunea în revendicare, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public şi a fost legal naţionalizat
Reclamanţii apreciază că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducându-se atingere dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie.
Deasemenea au mai arătat că pânã în prezent nu li s-a restituit nici imobilul şi nici nu au primit despăgubiri.
Curtea a reamintit că art. 6 § 1 garantează oricarei persoane dreptul de a-i fi analizata de către o instanţă, contestaţia legată de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36)
In speţă, este incontestabil că reclamanţii au putut introduce acţiuni în justiţie dar, pentru a se verifica dacă au fost sau nu respectate cerinţele art. 6 § 1, este necesar să se analizeze dacă gradul de acces permis de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura individului « dreptul de acces la justiţie » având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se vedea printre altele E.B. c. Franţei, Yagtzilar şi alţii c. Greciei)
Or, Curtea a remarcat că reclamanţii, după ce au obţinut o hotărâre judecătorească prin care li s-a dat câştig de cauză în primă instanţă, în baza prevederilor codului civil şi ca urmare a comparării titlurilor concurente asupra aceluiaşi bun, instanţele de apel şi recurs, le-au respins acţiunea întemeindu-şi soluţia pe o lege specială, intrată în vigoare în cursul judecăţii cauzei în apel, care interzicea restituirea bunurilor afectate unei activităţi de interes public şi care prevedea măsuri reparatorii prin echivalent pentru foştii proprietari.
Prin urmare, este vorba incontestabil de o ingerinţă în dreptul de acces la justiţie, prevăzută de lege dar, care nu ar putea fi în acord cu prevederile art. 6 § 1 decât dacă ar urmări un scop legitim şi dacă ar exista un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit ( a se vedea E.B. c. Franţei, Yagtzilar şi alţii c. Greciei)
Curtea a apreciat că nu există niciun dubiu că în speţă, având în vedere destinaţia special a imobilului, ingerinţa a avut un scop legitim, dar hotărârea rămasă irevocabilă în data de 11 octombrie 2001, întemeiată pe legea specială, nu a putut fi dată decât cu repunerea în discuţie a unei alte hotărâri judecătoreşti, dată într-o altă cauză în data de 4 mai 1994, prin care s-a constatat că imobilul a fost naţionalizat ilegal, cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârea rămasă definitivă în data de 11 octombrie 2001, instanţele, au decis că imobilul a intrat în mod legal în proprieteatea statului iar cerinţele Decretului nr. 92/1950 au fost respectate,
Curtea a remarcat că art. 16 din Legea nr. 10/1001, aplicat de instanţele de apel şi recurs, prevedea că sunt excluse din câmpul de aplicare a legii imobilele intrate ilegal în proprietatea statului.
Prin urmare, noua lege intrată în vigoare în cursul judecăţii, nu putea fi aplicată fără a repune în discuţie ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil prin hotărârea din 4 mai 1994 şi fără a se aduce atingere principului autorităţii de lucru judecat .
Curtea a reamintit că principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, care nu permite repunerea în discuţie într-o procedură judiciară ulterioară a unor probleme de fapt sau de drept soluţionate în mod irevocabil (a se vedea Riabykh c.Rusiei, § 52, CEDH 2003‑IX).
Curtea a apreciat că în speţă nu este relevant faptul că acţiunea în constatare a fost introdusa doar de unul dintre reclamanţi, pentru că fiind vorba despre o problemă cu caracter general, respectiv aceea de a stabili dacă naţionalizarea imobilului s-a făcut sau nu legal, soluţia din primul litigiu putea fi invocată într-un litigiu ulterior, de oricare dintre moştenitorii fostului proprietar.
De altfel, a mai remarcat Curtea, după aproape opt ani de la data la care a rămas definitivă hotărârea Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii, nu au primit despagubirile la care s-a referit instanţa atunci când le-a respins acţiunea deşi au depus cererea în anul 2001.
In plus, Curtea a mai arătat că este puţin probabil ca hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a consfinţit dreptul la despăgubiri să mai fie de actualitate, având în vedere faptul că noua lege nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001, garantează, cel puţin teoretic, dreptul la restituirea în natură a imobilelor, persoanelor aflate într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, singura condiţie impusă fiind să fie respectată destinaţia o anumită perioadă de timp. Guvernul nu a fost însă în măsură să indice nicio cale legală care să permită reclamanţilor să se prevaleze de aceste noi reglementări având în vedere hotărârile irevocabile obţinute în dreptul intern, care prevăd, pe de o parte dreptul la despăgubiri prin echivalent iar pe de altă parte se contrazic în privinţa caracterului legal/nelegal al naţionalizării
Curtea a reamintit că are ca scop protectia concretă şi efectivă a drepturilor şi nu doar o protecţie teoretică şi iluzorie (a se vedea Airey c. Irlandei § 26; Bellet c. Franţei, § 36 ). Dacă adoptarea unei legi speciale şi aplicarea ei în cazul litigiilor pe rolul instanţelor nu ridica probleme în sine, arată Curtea, având în vedere prerogativele legitime ale autorităţilor naţionale de a decide liber în privinţa modului de conciliere a intereselor contradictorii generate de problemele sociale complexe, totuşi, în speţă, ca urmare a aplicării legii noi într-un litigiu în curs, reclamanţilor li s-a respins acţiunea în revendicare, cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat. Având în vedere şi faptul că legea noua s-a dovedit a fi şi ineficientă în cazul reclamanţilor, Curtea a decis că situaţia creată a adus atingere substanţei însăşi a dreptului de acces la justiţie al reclamanţilor, fiind prin urmare încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 :
Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate, având în vedere imposibilitatea de a obţine restituirea imobilului deşi şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai fostului proprietar.
A. Asupra admisibilităţii :
Guvernul a arătat că reclamanţiii nu au avut niciun « bun actual » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici o « speranţă legitimă » de a le fi restituit imobilul, având în vedere faptul că dreptul recunoscut prin hotărârea din 15 octombrie 1999, era un drept revocabil.
Reclamanţii au contestat susţinerile Guvernului arătând că dreptul lor a fost recunoscut prin hotărârea din 4 mai 1994 iar respingerea acţiunii în revendicare a adus atingere dreptului lor de proprietate, situaţia echivalând o « a doua naţionalizare ».
Curtea a decis sa analizeze argumentele părţilor asupra admisibilitătii, împreună cu fondul şi constatând că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate, l-a declarat admisibil.
B. Asupra fondului :
Curtea a arătat că prin hotărârea din 4 mai 1994, irevocabilã ca urmare a anulãrii recursului declarat de Statul Român, s-a reţinut caracterul nelegal al naţionalizării.
Faptul că aceasta acţiune a fost introdusă doar de unul dintre reclamanţi nu este relevant sub aspectul aplicãrii art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că toţi au calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, calitate necontestatã de nimeni. De altfel, în acţiunea având ca obiect revendicarea imobilului, introdusã iniţial doar de reclamantul care a obţinut hotãrârea din data de 4 mai 1994, s-au încuvinţat cererile de intervenţie formulate de ceilalţi doi reclamanţi, cãrora li s-a recunoscut calitatea de moştenitori ai proprietarilor tabulari.
La data la care reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare, hotãrârea din 4 mai 1999 era irevocabilã.
Prin urmare reclamanţii nu aveau doar o simplã speranţã de restituire a imobilului ci o veritabilã speranţã legitimã (a se vedea în acest sens Pine Valley Developments Ltd si alţii c. Irlandei şi Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei).
Curtea a reiterat constatãrile referitoare la caracterul legitim al ingerinţei, fãcute pe terenul art. 6 § 1, valabile şi în privinţa art. 1 din Protocolul nr. 1, arãtând cã nu poate fi negat faptul cã problema gãsirii unui just echilibru între drepturile foştilor proprietari de a obţine în justiţie recunoaşterea efectivã a dreptului de proprietate asupra bunurilor ieşite din patrimoniul lor prin efectul decretelor de naţionalizare şi interesele altui grup sau ale colectivitãţii în ansamblu de a utiliza aceste bunuri pentru activitãţi de interes public, este o problema deosebit de complexã doar cã în speţã, dupã aproape opt ani de la data la care a rămas definitivă hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a constatat cã au dreptul la despãgubiri prin echivalet, reclamanţii, nu au primit despagubirile la care s-a referit instanţa atunci când le-a respins acţiunea, deşi au depus cererea în anul 2001.
In plus, Curtea a mai arătat că deşi Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificatã, garantează, cel puţin teoretic, dreptul la restituirea în natură a imobilelor, persoanelor aflate într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, aceştia nu dispun în prezent de nicio garanţie cã ar avea vreo şansã de a redobândi posesia imobilului, având în vedere hotărârile irevocabile obţinute în dreptul intern, care prevăd pe de o parte dreptul la despăgubiri prin echivalent iar pe de altă parte se contrazic în privinţa caracterului legal/nelegal al naţionalizării.
Reclamanţii nu au pierdut aceastã speranţã legitimã nici dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicatã de instanţa de apel şi de cea de recurs, din moment ce art. 16 din acest act normativ prevedea cã dispoziţiile referitoare la mãsurile reparatorii prin echivalent nu se aplicã în cazul imobilelor care au fost preluate de stat fãrã titlu valabil.
In concluzie, Curtea constatând cã a fost rupt echilibrul între diferitele interse aflate în conflict, a decis cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie :
Reclamanţii au solicitat restituirea în naturã a imobilului sau acordarea de despãgubiri pe care le-au apreciat ca fiind în valoare de 1.500.000-2.000.000 Euro.
Deasemenea au solicitat daune morale în valoare de 50.000 Euro şi 6.000 Euro cheltuieli de judecatã.
Guvernul a arãtat cã valoare de piatã a imobilului este de 1.191.778 Euro, iar o eventualã hotãrâre de condamnare a Statului Român, constituie o mãsurã reparatorie suficientã pentru prejudiciul moral.
In privinţa cheltuielilor de judecatã a arãtat cã reclamanţii nu au depus niciun fel de dovezi dar în mãsura în care aceştia vor dovedi cheltuielile fãcute şi faptul cã au fost necesare, Guvernul nu se opune acordãrii unei sume rezonabile cu titlu de cheltuieli de judecatã.
Curtea a apreciat cã, având în vedere circumstanţele cauzei, capãtul de cerere referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie nu este în stare de judecatã, motiv pentru care a rezervat în întregime aceasta problemã invitând Guvernul si reclamanţii sa îi trimita în scris, în termen de 3 luni, începând cu data la care hotãrârea va fi definitivã, observatiile lor privind acest aspect şi, în special, sã îi aducã la cunoştinţã orice acord la care vor fi ajuns.
Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate, având în vedere imposibilitatea de a obţine restituirea imobilului deşi şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai fostului proprietar.
A. Asupra admisibilităţii :
Guvernul a arătat că reclamanţiii nu au avut niciun « bun actual » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici o « speranţă legitimă » de a le fi restituit imobilul, având în vedere faptul că dreptul recunoscut prin hotărârea din 15 octombrie 1999, era un drept revocabil.
Reclamanţii au contestat susţinerile Guvernului arătând că dreptul lor a fost recunoscut prin hotărârea din 4 mai 1994 iar respingerea acţiunii în revendicare a adus atingere dreptului lor de proprietate, situaţia echivalând o « a doua naţionalizare ».
Curtea a decis sa analizeze argumentele părţilor asupra admisibilitătii, împreună cu fondul şi constatând că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate, l-a declarat admisibil.
B. Asupra fondului :
Curtea a arătat că prin hotărârea din 4 mai 1994, irevocabilã ca urmare a anulãrii recursului declarat de Statul Român, s-a reţinut caracterul nelegal al naţionalizării.
Faptul că aceasta acţiune a fost introdusă doar de unul dintre reclamanţi nu este relevant sub aspectul aplicãrii art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că toţi au calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, calitate necontestatã de nimeni. De altfel, în acţiunea având ca obiect revendicarea imobilului, introdusã iniţial doar de reclamantul care a obţinut hotãrârea din data de 4 mai 1994, s-au încuvinţat cererile de intervenţie formulate de ceilalţi doi reclamanţi, cãrora li s-a recunoscut calitatea de moştenitori ai proprietarilor tabulari.
La data la care reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare, hotãrârea din 4 mai 1999 era irevocabilã.
Prin urmare reclamanţii nu aveau doar o simplã speranţã de restituire a imobilului ci o veritabilã speranţã legitimã (a se vedea în acest sens Pine Valley Developments Ltd si alţii c. Irlandei şi Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei).
Curtea a reiterat constatãrile referitoare la caracterul legitim al ingerinţei, fãcute pe terenul art. 6 § 1, valabile şi în privinţa art. 1 din Protocolul nr. 1, arãtând cã nu poate fi negat faptul cã problema gãsirii unui just echilibru între drepturile foştilor proprietari de a obţine în justiţie recunoaşterea efectivã a dreptului de proprietate asupra bunurilor ieşite din patrimoniul lor prin efectul decretelor de naţionalizare şi interesele altui grup sau ale colectivitãţii în ansamblu de a utiliza aceste bunuri pentru activitãţi de interes public, este o problema deosebit de complexã doar cã în speţã, dupã aproape opt ani de la data la care a rămas definitivă hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a constatat cã au dreptul la despãgubiri prin echivalet, reclamanţii, nu au primit despagubirile la care s-a referit instanţa atunci când le-a respins acţiunea, deşi au depus cererea în anul 2001.
In plus, Curtea a mai arătat că deşi Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificatã, garantează, cel puţin teoretic, dreptul la restituirea în natură a imobilelor, persoanelor aflate într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, aceştia nu dispun în prezent de nicio garanţie cã ar avea vreo şansã de a redobândi posesia imobilului, având în vedere hotărârile irevocabile obţinute în dreptul intern, care prevăd pe de o parte dreptul la despăgubiri prin echivalent iar pe de altă parte se contrazic în privinţa caracterului legal/nelegal al naţionalizării.
Reclamanţii nu au pierdut aceastã speranţã legitimã nici dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicatã de instanţa de apel şi de cea de recurs, din moment ce art. 16 din acest act normativ prevedea cã dispoziţiile referitoare la mãsurile reparatorii prin echivalent nu se aplicã în cazul imobilelor care au fost preluate de stat fãrã titlu valabil.
In concluzie, Curtea constatând cã a fost rupt echilibrul între diferitele interse aflate în conflict, a decis cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie :
Reclamanţii au solicitat restituirea în naturã a imobilului sau acordarea de despãgubiri pe care le-au apreciat ca fiind în valoare de 1.500.000-2.000.000 Euro.
Deasemenea au solicitat daune morale în valoare de 50.000 Euro şi 6.000 Euro cheltuieli de judecatã.
Guvernul a arãtat cã valoare de piatã a imobilului este de 1.191.778 Euro, iar o eventualã hotãrâre de condamnare a Statului Român, constituie o mãsurã reparatorie suficientã pentru prejudiciul moral.
In privinţa cheltuielilor de judecatã a arãtat cã reclamanţii nu au depus niciun fel de dovezi dar în mãsura în care aceştia vor dovedi cheltuielile fãcute şi faptul cã au fost necesare, Guvernul nu se opune acordãrii unei sume rezonabile cu titlu de cheltuieli de judecatã.
Curtea a apreciat cã, având în vedere circumstanţele cauzei, capãtul de cerere referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie nu este în stare de judecatã, motiv pentru care a rezervat în întregime aceasta problemã invitând Guvernul si reclamanţii sa îi trimita în scris, în termen de 3 luni, începând cu data la care hotãrârea va fi definitivã, observatiile lor privind acest aspect şi, în special, sã îi aducã la cunoştinţã orice acord la care vor fi ajuns.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu