Procedura:
La originea cauzei au fost douã cereri (nr. 15809/02 şi 25624/02) formulate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord de cãtre doi cetãţeni ai acestui stat. dl. Gerard O'Halloran şi dl. Idris Richard Francis care au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului în data de 3 aprilie 2002 şi 15 noiembrie 2001.
Dl. O’Halloran s-a plâns în legãturã cu faptul cã la baza condamnãrii sale pentru depãşirea vitezei legale a stat declaraţia pe care a dat-o sub constrângere (legislaţia internã prevãzând pentru refuzul de a comunica informaţii în legãturã cu persoana care a condus autovehicolul în momentul suprinderii de cãtre radar, o sancţiune similarã celei aplicabile pentru depãşirea vitezei legale).
Dl. Francis s-a plâns în legãturã cu faptul cã a fost obligat sã furnizeze probe în sensul cã a ar fi comis infracţiunea de care era bãnuit (depãşirea vitezei legale).
Ambii au invocat încãlcarea art. 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie.
Camera sesizatã s-a desesizat în data de 11 aprilie 2006 în favoarea Marii Camere fãrã ca vreuna dintre pãrţi sã se opunã.
In data de 27 septembrie 2006 a avut loc o audiere publicã în Palatul Drepturilor Omului iar în data de 29 iunie 2007, Marea Camerã a fãcut publicã hotãrârea.
La originea cauzei au fost douã cereri (nr. 15809/02 şi 25624/02) formulate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord de cãtre doi cetãţeni ai acestui stat. dl. Gerard O'Halloran şi dl. Idris Richard Francis care au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului în data de 3 aprilie 2002 şi 15 noiembrie 2001.
Dl. O’Halloran s-a plâns în legãturã cu faptul cã la baza condamnãrii sale pentru depãşirea vitezei legale a stat declaraţia pe care a dat-o sub constrângere (legislaţia internã prevãzând pentru refuzul de a comunica informaţii în legãturã cu persoana care a condus autovehicolul în momentul suprinderii de cãtre radar, o sancţiune similarã celei aplicabile pentru depãşirea vitezei legale).
Dl. Francis s-a plâns în legãturã cu faptul cã a fost obligat sã furnizeze probe în sensul cã a ar fi comis infracţiunea de care era bãnuit (depãşirea vitezei legale).
Ambii au invocat încãlcarea art. 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie.
Camera sesizatã s-a desesizat în data de 11 aprilie 2006 în favoarea Marii Camere fãrã ca vreuna dintre pãrţi sã se opunã.
In data de 27 septembrie 2006 a avut loc o audiere publicã în Palatul Drepturilor Omului iar în data de 29 iunie 2007, Marea Camerã a fãcut publicã hotãrârea.
Scurtã descriere a stãrii de fapt:
In data de 7 aprilie 2000, autovehicolul d-lui Gerard O’Halloran a fost surprins cu camera video circulând cu o viteza care depãşea viteza legalã pe sectorul respectiv de drum.
In data de 12 iunie 2001 şi autovehicolul d-lui Idris Francis a fost surprins cu camera video circulând cu o viteza care depãşea viteza legalã pe sectorul respectiv de drum.
In ambele cazuri poliţia a cerut petenţilor în calitate de deţinãtori înregistraţi ai autovehicolelor sã indice numele, adresele şi alte date relevante pentru identificarea persoanelor care conduceau autovehicolele în momentul suprinderii cu camera video şi i-a informat cã necomunicarea informaţiilor constituie infracţiune.
Dl. O’Halloran a comunicat cã el a condus autovehicolul dar în cursul procedurii desfãşurate în faţa magistraţilor a solicitat înlãturarea acestei probe invocând dreptul de a nu fi folositã ca probã declaraţia prin care s-a autoincriminat. Petentul a fost gãsit vinovat de infracţiunea de depãşire a vitezei legale şi condamnat în baza acestei declaraţii fiind obligat sã plãteascã o amendã şi i s-au aplicat şi puncte de penalizare.
Dl. Francis a refuzat sã comunice informaţiile invocând dreptul la tãcere şi a fost condamnat de instanţele naţionale la plata unei amenzi şi i s-au aplicat şi puncte de penalizare.
Petenţii s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încãlcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 paragr. 1) şi a prezumţiei de nevinovãtie (art. 6 paragr. 2).
Hotãrârea Curţii:
Cu privire la pretinsa încãlcare a ar. 6 paragr.1
Dl. O’Halloran a recunoscut cã a condus autovehicolul în momentul în care a fost suprins de radar depãşind viteza legalã şi apoi a încercat, fãrã succes însã, sã înlãture aceastã probã şi a fost gãsit vinovat şi condamnat pentru cã a depãşit viteza legalã.
Dl. Francis a refuzat chiar de la început sã indice numele persoanei care conducea autovehicolul surprins de radar şi a fost condamnat pentru refuzul de a da informaţii.
La prima vedere, arată Curtea, situaţia d-lui O’Halloran pare asemănătoare cu cea din cauza Saunders c. Regatului Unit, în care petentul a invocat folosirea unor probe în procesul penal, obţinute, după părerea sa, cu încălcarea art. 6 din Convenţie iar situaţia d-lui Francis pare asemănătoare cu cea din cauzele Funke c. Franţei, J.B. c. Suediei, Heaney et McGuinness c. Irlandei şi Shannon c. Regatului Unit, în care petenţii au primit amenzi pentru că au refuzat să furnizeze informaţii.
Problema esenţială în ambele cazuri este însă aceea de a clarifica dacă obligaţia impusă de art. 172 din legea circulaţiei rutiere din 1988, respectiv aceea de a furniza informaţii care pot duce la propria incriminare a celui care furnizeazã informaţiile este sau nu compatibilă cu prevederile art. 6 alin.1 din Convenţie.
Jurisprudenţa anterioarã, relevantã a Curţii:
In cauza Funke c. Franţei (25 februarie 1993) reclamantul a fost condamnat pentru cã a refuzat sã comunice înscrisurile care se presupunea cã le deţinea şi care se presupunea cã ar fi putut cuprinde informaţii ce ar fi putut duce la condamnarea sa. Curtea a decis cã tentativa de a constrânge reclamantul sã furnizeze probe cu privire la infracţiunea pentru care se efectuau cercetãri aduce atingere dreptului reclamantului la tãcere şi a dreptului de a nu contribui la propria incriminare (§ 44). In aceastã cauzã Curtea nu a formulat niciun fel de alte consideraţii cu privire la dreptul la tãcere şi dreptul de a nu furniza probe care pot contribui la propria incriminare.
In cauza John Murray c. Regatului Unit (8 februarie 1996) în care s-a pus, în special problema concluziilor trase din tãcerea unei persoane interogate în timpul unui proces, Curtea a apreciat cã normele care reglementeazã dreptul la tãcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt recunoscute ca fiind centrul noţiunii de proces echitabil şi au fost instituie cu scopul de a evita abuzuri din partea autoritãţilor şi pentru a evita erorile judiciare (§ 45). Totuşi, adaugã Curtea, dreptul la tãcere nu este un drept absolut (§ 47). In privinţa gradului de presiune exercitat în cauzã, Curtea a remarcat cã tãcerea petentului nu constituia infracţiune, nu era calificata ca sfidare a curţii (contempt of court) şi nici nu statea la baza unei prezumţii de culpabilitate (§ 48).
In cauza Saunders c. Regatului Unit (17 decembrie 1996) reclamantul a invocat încălcarea art. 6 § 1 ca urmare a folosirii în procedura penală pornită împotriva sa a declaraţiilor date inspectorilor din cadrul Ministerului Comerţului şi Industriei. In cauză, declaraţiile fuseseră date în baza unei legi din anul 1985 care impunea responsabililor societăţilor comerciale sa pună la dispoziţia inspectorilor toate actele şi documentele şi să furnizeze orice informaţii utile în desfăşurarea anchetei administrative. Refuzul de a prezenta documentele sau de a furmiza informaţiile se sancţiona cu amenda sau cu inchisoarea.
In cauza Seves c. Franţei (20 octombrie 1997), reclamantul a fost amendat pentru că a refuzat să depună jurământul şi facă declaraţii ca martor, în faţa judecătorului de instrucţie, în cadrul unei proceduri în care iniţial a fost inculpat. Curtea a decis că amezile aplicate reclamantului nu pot fi considerate ca fiind măsuri de natură să contribuie la autoincriminarea reclamantului pe motiv că au fost aplicate pentru refuzul de a depune jurământul deci înainte de a exista riscul ca reclamantul sa contribuie la propria incriminare (§§ 43-47).
In cauza Heaney şi McGuinness c. Irlandei (21 decembrie 2000), reclamanţii arestaţi în urma unui atac cu o bombă au refuzat să răspundă întrebărilor cu privire la deplasările pe care le-au efectuat şi cu privire la acţiunile întreprinse într-o anumită perioadă, deşi legislaţia specială impunea acest lucru. Ei au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii pe motiv că au refuzat să comunice informaţiile solicitate. In speţă Curtea a reamintit că dreptul la tăcere nu este un drept absolut dar a apreciat că “gradul de coerciţie” impus reclamanţilor (pedeapsa închisorii în caz de refuz de comunicare a informaţiilor) a putut aduce atingere chiar substanţei dreptului acestora de a nu contribui la propria incriminare şi a dreptului de a păstra tăcerea. In continuare, Curtea a mai arătat că preocupările pentru securitatea şi ordinea publică invocate de Guvern nu ar putea justifica dispoziţiile legale în baza cărora au fost sancţionaţi reclamanţii (§§ 47-58 şi § 24)
In cauza Weh c. Austriei (8 aprilie 2004) reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi pentru că a furnizat informaţii inexacte cu privire la numele şi adresa persoanei care a condus un autovehicol la o anumită dată. In aceastã cauzã Curtea a arãtat cã existã douã tipuri de cauze în care în jurisprudenţa sa anterioarã a constatat încãlcarea dreptului la tãcere şi a dreptului de nu a contribui la propria incriminare, respectiv în cauzele în care s-au obţinut informaţii prin constrângere în cadrul unei proceduri penale în curs şi care vizeazã persoana supusã presiunilor pentru a furniza informaţii şi în cauzele în care informaţiile astfel obţiune au fost utilizate într-o procedurã penalã subsecventã care vizeazã persoana supusã presiunilor pentru a furniza informaţii. Curtea a reamintit şi cã noţiunea de “acuzaţie penalã” are un sens autonom în jurisprudenţa Curţii. (§ 41-44). Curtea a constatat că în speţă nu a fost încălcat art. 6 § 1, procedura penalã vizând altã persoanã.
In cauza Shannon c. Regatului Unit (04.10.2005) reclamantul a fost convocat pentru a da informaţii în cursul unei anchete privind infracţiuni de furt şi fals. Reclamantul nu s-a prezentat şi a fost amendat. In speţã Curtea Europeanã a arãtat cã dl. Shannon se putea plânge în legãturã cu atingerea adusã dreptului sãu de a nu se autoincrimina deşi nu s-au folosit în cadrul unei anchete penale elemente de autoincriminare (§ 35). Curtea a concluzionat cã obligaţia impusã reclamantului de a se prezenta în faţa anchetatorilor financiari şi de a rãspunde întrebãrilor referitoare la fapte care au fost deja avute în vedere cu ocazia inculpãrii cu privire la alte infracţiuni, este incompatibilã cu dreptul de a nu contribui la propria incriminare.
In cauza Jalloh c. Germaniei (11.07.2006) în care reclamantului i s-au administrat forţat substanţe care i-au provocat vãrsãturi pentru a obţine probe (reclamantul înghitise un săculeţ cu droguri ), Curtea a reţinut că dreptul de a nu contribui la propria incriminare presupune¸ în special, ca în cauzele penale acuzarea să nu recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni exerciate asupra acuzatului (§ 100).
Pentru a decide dacă o procedură aduce atingere chiar substanţei dreptului de a nu contribui la propria incriminare se au în vedere în special următoarele elemente: natura şi gradul de presiune utilizate pentru a obţine elementele de probă, interesul public în identificarea şi sancţionarea autorului, existenţa unor garanţii procedurale adecvate adecvate şi utilizarea a probelor astfel obţinute (Jalloh c. Germaniei § 101 şi 117)
Concluziile Curţii:
Curtea nu şi-a însuşit argumentele petenţilor potrivit cãrora dreptul la tãcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare ar fi drepturi absolute iar exercitarea oricăror presiuni directe pentru a obţine declaraţii de la “acuzat” aduce atingere substanţei însăşi a dreptului de a nu contribui la propria incriminare.
Este adevărat, spune Curtea, că în jurisprudenţa sa anterioară a constatat încălcarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare, în toate cauzele în care s-au aplicat “constrângeri directe” pentru a obliga o persoană bănuită de a fi săvârşit o faptă penală, să furnizeze informaţii care ar fi putut contribui la condamnarea sa. De aici nu se poate trage însă concluzia că orice constrângere directă atrage automat încălcarea art. 6 § 1.
Pentru a determina dacã s-a încãlcat dreptul petenţilor de a pãstra tãcerea şi de a nu se autoincrimina, Curtea a analizat modalitatea în care s-a obţinut s-au s-a încercat sã se obţinã informaţii din partea petenţilor şi a constatat cã aceste informaţii au fost solicitate în scris printr-o notã care includea şi informaţii privind sancţiunile ce se pot aplica potrivit prevederilor legale în cazul în care nu se vor comunica informaţiile.
Curtea a admis cã petenţii au fost constrânşi în mod direct pentru a comunica informaţiile dar pe de altã parte a subliniat faptul cã orice persoanã care a decis sã conducã un autovehicol a cunoscut cã în calitate de posesor şi de utilizator va fi obligatã sã respecte anumite reglementãri impuse de autoritãti ca urmare a recunoaşterii şi limitãrii, pe cât posibil, a riscului rezultat din folosirea autovehicolelor.
Prin urmare, spune Curtea, toţi cei care aleg sã deţinã şi sã foloseascã un autovehicol acceptã şi responsabilitãţile şi obligaţiile stabilite de autoritãţi iar în spetã, una dintre obligaţii impuse de dreptul intern, este aceea de a comunica informaţii relevante pentru identificarea persoanelor care conduceau autovehicolele cu o vitezã mai mare decât viteza legalã, în momentul suprinderii cu camera video.
Curtea mai remarcã şi cã în dreptul intern, obligaţia de a comunica informaţii existã numai în cazul în care fapta a cãrei autor se încearcã a fi identificat, prezintã o anumitã gravitate.
In privinţa garanţiilor procedurale, Curtea a remarcat cã în cazul d-lui O’Halloran, deşi declaraţia nu a mai putut fi retrasã nu se poate spune cã acuzarea nu ar mai fi fost obligatã sã probeze dincolo de orice îndoialã rezonabilã sãvârşirea faptei, iar apãrarea avea dreptul sã administreze probe.
Identitatea conducãtorului, spune Curtea, era doar unul dintre elementele care ar fi trebuit probate şi care a şi fost probat prin declaraţia datã de d-l O’Halloran.
In privinţa d-lui Francis, Curtea a constat cã acesta a refuzat să comunice informaţiile solicitate şi drept consecinţă în cazul său nu s-a pus problema de a se fi utilizat o declaraţie obţinută prin constrângere într-o procedură penală.
Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzelor, în special natura particulară a reglementărilor în cauză şi caracterul limitat al informaţiilor solicitate în baza prevederilor art. 172 din Legea din 1988, Curtea a apreciat că nu s-a adus atingere însăşi substanţei dreptului de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare.
In concluzie, Curtea a decis că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 paragr. 2:
Reclamanţii au invocat şi încălcarea art. 6 § 2 (prezumţia de nevinovătie) dar nu au formulat pretenţii distincte care să vizeze aceste dispoziţii.
Curtea a decis că nu este cazul să se examineze distinct situaţia din pespectiva încălcării art. 6 § 2 din Convenţie.
Opinia concordantă a d-lui judecător Borrego Borrego :
Dl. judecător şi-a exprimat nemulţumirea în legătura cu raţionamentul urmat de Curte pentru a ajunge la concluzia că nu a fost încălcat art. 6 § 1.
Domnia sa arată că, după părearea sa, calea aleasă de Curte urmează concepţia individualistă şi sacralistă, după care drepturile omului sunt drepturi abstracte şi absolute. Potrivit acestei concepţii, drepturile omului nu au ca scop să permită individului să trăiască în societate ci să pună societatea la dispoziţia individului.
Hotărârea, arată dl. Borrego, ar fi trebuit să fie scurtă şi clară, fiind suficient să se arate că omul-cetăţean care posedă şi conduce o maşină, acceptă existenţa reglementărilor legale referiotoare la vehicolele cu motor şi se angajează să le respecte pentru a trăi în societate. Or, aceste reglementări presupun în mod evident responsabilităţi.
In continuare se mai arată că, în speţă, Curtea şi-a citat jurisprudenţa anterioară şi a adus argumente în exces, complicând un lucru care era simplu. A complica ceva simplu, spune dl. judecător, echivalează cu a urma un drum eronat dar şi periculos care ar putea pune pe viitor Curtea în situaţia de a analiza cazurile de ambuteiaj ca posibile pretinse încălcări ale prevederilor art. 5 şi 8 din Convenţie (privare de libertate şi lipsa de respect a vieţii private).
Au formulat opinii separate domnii judecători Pavlovschi şi Myjer
2 comentarii:
Poate gasiti si "Pager si Oberschlick contra Austriei" ca sa inteleaga unii ca exista si si obligatii cetatenesti nu doar drepturi
ALATURAT HOATARAREA CEDO IN CAUZA SPINU vs. ROMANIA
SPINU (fosta Rotariu) a fost inculpata in acelasi dosar cu subsemnatul MOLDOVEANU MIHAI.
In cazul ei CEDO a constatat o incalcarea a art. 6 din Conventie cu prilejul judecarii dosarului de catre ICCJ (completul a fost prezidat de GRIGA la acea vreme). Si in cazul meu, incalcarile drepturilor as fost identice in fata acelei instante.
Cu vi se pare acest lucru?
Si ce parere aveti despre faptul ca daca pana acum “muream cu dreptatea in brate”, acum pot sa mai adaug linistit si aceasta hotarare CEDO si tot degeaba.
Nimanui nu-i pasa iar indiferenta e cam aceeasi.
Am executat pana in prezent 11 ani dintr-o pedeapsa imbecila pentru niste fapte al caror autor nu sunt eu.
Pun si eu o intrebare retorica: oare cat va mai trebui sa pierd din viata pana cineva va avea curajul sa faca ceva?
Cu deosebit respect,
Moldoveanu Mihai
CAUZA SPÎNU impotriva ROMANIEI
(CEREREA nr. 32030/2002)
H O T A R A R E
STRASBOURG
29 aprilie 2008
Aceasta hotarare devine definitiva in conditiile determinate de art. 44 alin. 2 din Conventie. Aceasta hotarare poate suferi modificari de forma
In cauza Spinu impotriva Romaniei
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (sectia a III-a), judecand intr-un complet format din:
Josep Casadevall, presedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada, grefier de sectie,
Dupa ce au deliberat in camera de consiliu in data de 1 aprilie 2008,
Au luat urmatoarea hotarare, prezentata mai jos :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla plangerea (nr. 32030/2002) formulata impotriva Romaniei prin care cetateana acestui stat, doamna Ecaterina Gabriela Spinu (« petenta ») a sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2001 in virtutea articolului 34 din Conventie.
2. Guvernul roman (« Guvernul ») este reprezentat de catre agentul sau, domnul M. Razvan-Horatiu RAdu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. In data de 12 iulie 2006 Curtea a decis sa comunice Guvernului plangerea intemeiata pe dispozitiile art. 6 alin. 1 din Conventie in vederea asigurarii echitatii procedurii penale. Prelevandu-se de dispozitiile art. 29 alin. 3, a decis ca vor fi examinate in acelasi timp admisibilitatea si fondul cererii.
IN FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
4. Petenta este nascuta in 1971 si domiciliaza in Ramnicu Valcea.
1. Arestul preventiv al petentei si procedurile penale efectuate impotriva ei
5. In data de 11 ianuarie 1996, petenta a fost chemata la sediul politiei din Ramnicu Valcea cu scopul de a fi interogata cu privire la o crima care avusese loc in Oradea in noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1995. In aceeasi zi, ea a fost pusa sub escorta Politiei Oradea. Petenta spune ca a fost in mod constanta insultata in timpul efectuarii acestui traseu de catre ofiterii de politie care o insoteau. Guvernul contesta aceste alegatii si pune in vedere ca nu a fost furnizat nici un mijloc de proba cu privire la aceste afirmatii.
6. In 12 ianuarie 1996, s-a inceput urmarirea penala impotriva petentei si a fost arestata provizoriu pentru o perioada de 30 de zile, dupa ce a fost informata de catre procuror ca era acuzara de nedenuntarea unui furt savarsit prin violenta impotriva lui N.A., de tentiva de talharie impotriva lui V.T. si pentru utilizarea de substante toxice, infractiuni prevazute de art. 176, 211, 312 si 362 din Codul penal si de art. 14 din decretul nr. 466/1979 cu privire la regimul substantelor toxice.
7. In timpul primului interogatoriu efectuat de catre politie, petenta a negat orice participare a sa la faptele penale ce i se imputau. Ulterior, ea a revenit asupra depozitiei initiale si a marturisit intr-o prima faza faptele savarsite impotriva lui VT cat si participarea sa la omorarea lui NA. Ea afirma ca a recunoscut faptele ce i se imputau ca urmare a relelor tratamente la care a fost supusa de catre agentii de politie. De asemenea, ea sustine ca in timpului anului 1996, i-a fost prescris si administrat un tratament pe baza de diazepam si alte medicamente pe baza de barbiturice de catre medicul inchisorii cu scopul de a fi determinata sa recunoasca faptele ce i se imputau. Guvernul contesta aceste afirmatii cu privire la relele tatament si subliniaza ca ele nu sunt dovedite.
8. Rezulta din dosarul medical al petentei tinut in perioada detentiei sale provizorii ca intre anii 1996 si 1997 ea suferea de insomnie si ca i-a fost administrat un tratament pe baza de barbiturice.
9. Perchezitiile au avut loc la domiciliile petentei si ale celorlati suspecti, H.G. si M.M.. La domiciliul acestuia din urma, politia a descoperit o geaca apartinand lui MM care prezenta urme de sange pe interior. Aceasta geaca a fost trimisa la analiza insa n u a putut fi stabilita grupa de sange a mostrei. Din acel moment al urmaririi penale, acesti doi inculpati au recunoscut participarea lor la faptele inputate.
10. In 19 februarie 1996a aparut in presa un articol intitulat « Doi subofiteri deveniti asasini » (cu referire la cei doi suspecti HG si MM), in care erau descrise faptele ce i se imputau petentei. Nicaieri in cuprinsul articolului nu se facea vorbire in mod expres cu privire la sursa informatiilor expuse.
11. Prin rechizitoriul din 27 mai 1996, Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor o trimite in judecata pe petenta in acelasi timp cu MM si HG pentru delictele mai sus mentionate. Din punctul de vedere al parchetului, MM si HG ar fi comis talharirea si uciderea lui NA, fapte pe care petenta nu le-ar fi denuntat. Pe de alta parte, petenta si HG ar fi comis o tentativa de omor si o tentativa de talharie impotriva lui VT, parte civila in cauza. Pentru a savarsi aceste ultime delicte, petenta ar fi utilizat substantele toxice.
12. Din punctul de vedere al parchetului, faptele prezentate in rechizitoriu erau dovedite prin raportul medico-legal, declaratiile coinculpatului MM si ale petentei care recunoscusera faptele imputate si prin procesul verbal de confruntare dintre petenta si VT. Rechizitoriul preciza de asemenea ca recunoasterile inculpatului MM si ale petentei facute in prezenta avocatilor liber alesi fusesera inregistrate si consemnate in scris. Se indica de asemnea, ca inculpatii, asistentati de avocatii alesi, participasera la o reconstituire a faptelor.
13. Pentru parchet, faptele erau probate cu procesul verbal de cercetare la fata locului, plansele foto, identificarea in grup, expertizele si documentele medicale furnizate, depozitiile martorilor si marturiile inculpatilor.
2. Primul grad de jurisdictie – instanta de fond
14. La termenul din data de 14 octombrie 1996, petenta a solicitat tribunalului audierea martorilor cu conditia ca acestia sa se prezinte. Instanta a solictat parchetului sa ia masurile necesare pentru prezenta acestora.
15. La termenul din data de 11 noiembrie 1996 instanta amana cazua pentru data de 9 decembrie 1996, pe motiv ca martorii citati nu s-au prezsentat si trimite organelor de potie mandatele de aducere a martorilor de la domiciliu. Un martor a fost audiat de catre tribunal.
16. La termenul din data de 26 ianuarie 1998, dupa mai multe amanari pe motiv de viciu de procedura, tribunalul constata absenta martorilor citati si da citire depozitiilor pe care acestia le dadusera in timpul urmaririi penale. Petenta contesta aceasta masura procesuala de citire a declaratiilor motivand ca se impunea audierea directa a martorilor de catre instanta, cu atat mai mult cu cat probele aflate la dosar erau contradictorii.
17. In fata tribunalului, petenta si coinculpatii HG si MM revin asupra declaratiilor date in faza de urmarire penala : in sensul in care recunosc participarea la fapta privindu-l pe VT si neaga participarea la uciderea lui NA.
18. In timpul sedintei din data de 2 februarie 1998, tribunalul decide sa interzica petentei si celorlalti inculpati sa ia legatura cu presa pana la finalizarea dosarului penal.
19. In timpul sedintei de judecata din data de 24 aprilie 1998 petenta solicita din nou audierea martorilor lipsa. De asemenea, ea pune in evidenta ca in timpul detentiei sale provizorii ea a suferit rele tratamente din partea politistilor si ca a fost drogata cu scopul de a recunoaste faptele.
20. In sedinta din data de 8 aprilie 1998 tribunalul da o alta calificare juridica faptelor si ajunge la concluzia ca rezulta din probele aflate la dosar ca petenta este vinovata in egala masura de complicitate la talharia care a avut ca efect moartea victimei NA, de tentativa de talharie si tentativa de omor impotriva lui VT cat si de utilizare de substante toxice. Tribunalul o condama la 10 ani de inchisoare si la 5 ani interzicerea dreptului de a reveni pe teritoriul municipiului Oradea dupa executarea pedepsei. De asemnea o obliga sa achite despagubiri partii civile.
21. Referindu-se la acuzatile de rele tratamente suferite de petenta, tribunalul considera ca acestea nu sunt intemeiate, ca petenta a facut declaratiile in fata aparatorului ales si ca nu reiesea din casetele inregistrate in timpul interogatoriului ca ea suferise rele tratamente. Instanta constata totusi ca petenta avusese dificultati in a arata politistilor traseul pe care-l urmase in Oradea in noaptea crimei – care se explica prin faptul ca nu cunostea orasul – si ca politistii facuse dovada de « exces de zel » insistand ca ea sa indice locurile cu exactitate.
22. In ceea ce priveste raspunderea penala a petentei in ceea ce priveste complicitatea cu privire la moartea lui NA, tribunalul retine ca vinovatia rezulta din declaratiile ei si ale coinculpatului MM date in cursul urmaririi penale, dar si din petele de sange descoperite in geaca lui MM, in ciuda faptului ca spalarea acestei geci facuse imposibila analiza.
23. Un articol aparut in data de 22 septembrie 1999 in jurnalul Evenimentul zilei prezinta faptele facand referire la un alibi furnizat petentei de catre mama sa, aspect care nu fusese luat in calcul de catre anchetatori.
24. Un articol aparut in data de 31 octombrie 1998 in ziarul Romania libera aborda cauza bazandu-se in mod egal pe declaratiile catorva martori si pe cea a inculpatului MM. Rezulta ca autoritatile implicate in ancheta refuzasera sa faca comentarii si sa raspunda intrebarilor jurnalistilor. Un alt articol aparut in 6 febuarie 1999 expunea un studiu al cazului efectuat de catre jurnalista VB. Aceste articole nu fac nici o referire exacta asupra sursei informatiilor .
3. Jurisdictia de apel in fata Curtii de Apel Oradea
25. Petenta declara apel impotriva sentintei din data de 8 iunie 1998, cerand achitarea sa in ceea ce priveste fapta de omor si talharie impotriva lui NA, invocand lipsa probelor care sa demonstreze vinovatia. In subsidiar, ea a solicitat instantei de appel reincadrarea juridica a faptelor imputate in infractiunea de nedenuntare a unor infractiuni. Ea a subliniat ca a marturisit faptele in perioada in care era sub influenta medicamentelor.
26. In data de 29 octombrie 1998, Curtea de Appel decide ca probele sunt contradictorii si constata ca petenta a revenit in fata tribunalului asupra declaratiilor sale, in sensul ca ar fi participat la talharia care a avut ca urmare moartea victimei NA. La cererea petentei, curtea de apel audiaza martorul SL si victima VT.
27. In data de 26 martie 1999, curtea de appel o audiaza pe partea civila VI, mostenitoarea lui NA, si pe martorii TG si VC, care revenisera asupra declaratiilor facute in cursul urmaririi penale. La cererea parchetului, martorul asistent MG, care asistase la reconstituirea la fata locului, a fost audiat. Au fost examinate de asemenea de catre curtea de appel procesul-verbal de reconstituire si rapoartele medico-legale. Petenta a declarat ca ea nu a mai cerut administrarea altor probe.
28. Cu prilejul termenului din data de 2 aprilie 1999, petenta, reprezentata de avocat, a expus motivele de appel. Cu prilejul ultimului cuvant, ea si-a justificat retractarea marturisirii cu privire la participarea sa la uciderea lui NA prin aceea ca a fost sub influenta medicamentelor. Petenta si-a recunoscut cu acest prilej participarea sa la infractiunea de talharie asupra lui VT.
29. Prin hotararea din 7 mai 1999, curtea de appel admite apelul petentei, achitand-o in ceea ce priveste fapta de complicitate la tentativa de talharie care a avut ca urmare moartea lui NA si a respins cerea de despagubiri formulata de catre partea civila. Curtea de Appel a apreciat ca situatia de fapt cu privire la decesul lui NA retinuta de catre parchet si Tribunalul Bihor nu era confirmata de probele aflate la dosar. Curtea a subliniat ca era de datoria parchetului de a furniza probele necesare care sa intemeieze o solutie de condamnare a acuzatilor. Or, nu rezulta din dosar ca petenta se facea vinovata de crima in discutie. Singurele probe in acuzare erau reprezentate de declaratiile petentei, asupra carora ea revenise deja, si care nu se coroborau cu celelalte elemente din dosar, cu atat mai mult cu cat si unii dintre martori revenisera asupra declaratiilor date in cursul urmaririi penale. Din aceasta perspectiva, respectarea prezumtiei de nevinovatie impunea o solutie de achitare.
30. Curtea de Appel a decis insa ca petenta se facea vinovata de tentativa de talharie asupra lui VT si de utilizare de substante toxice si a condamnat-o la o pedeapsa de 2 ani inchisoare. In consecinta, dupa ce a constatat ca durata arestarii preventive era egala cu durata pedepsei inchisorii aplicata, curtea de apel a dispus punerea sa in libertate.
31. Unul dintre judecatorii de la curtea de appel a format opinie separata, argumentand ca rezulta din probele de la dosar ca petenta era in egala masura vinovata de complicitate la talharia care avusese ca urmare moartea lui NA. Acest judecator a acordat prioritate declaratiilor detaliate ale petentei si ale coinculpatului MM facute in cursul urmaririi penale, prin care ei recunoscusera faptele si care se aflau la baza reconstituirii facute de catre organele de ancheta. El retine, de asemenea, ca reconstituirea a fost facuta in prezenta inculpatilor si a avocatilor lor, aspect care inlatura orice influentare si constrangere din partea anchetatorilor.
4. Jurisdictia de recurs in fata Curtii Supreme de Justitie
32. Parchetul a declarat recurs motivand prin aceea ca instanta de appel nu facuse o interpretare corecta a probelor si ca reiesea din declaratiile martorilor ca petenta fusese complice la uciderea lui NA. Nu a fost solicitata nici o alta masura procesuala.
33. In data de 23 mai 2000 are loc primul termen de judecata la Curtea suprema, termen la care se prezinta petenta si ceilalti doi inculpati, reprezentati de acelasi avocat din oficiu. In orice caz, Curtea Suprema, amana judecarea cauzei datorita existentei unui viciu de procedura in ceea ce priveste citarea partii civile. De asemenea, ea dispune desemnarea a cate un avocat din oficiu pentru fiecare dintre cei inculpati.
34. Cu prilejul termenului din 3 octombrie 2000, petenta si ceilalti doi inculpati au fost asistati de acelasi unic avocat din oficiu. Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc in aceeasi zi si petenta, care a avut ultimul cuvant, a solicitat respingerea recursului ministerului public, Petenta a precizat ca nu a avut timpul fizic necesar sa achieseze la concluziile avocatului si ca intreaga sedinta de judecata nu a durat mai mult de 5 minute.
35. Prin decizia din 7 noiembrie 2000, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul parchetului, a casat decizia curtii de apel si a mentinut sentinta pronuntata de Tribunalul Bihor. Dispozitivul a fost urmatorul :
« Din examinarea probelor existente in dosar rezulta ca instanta de fond a pronuntat o solutie temeinica si legala incauza, decizia instantei de apel fiind gresita.
Din analiza atenta a declaratiilor inculpatilor, facute in cursul urmaririi penale, comparativ cu declaratiile lor, date ulterior, la instante, se desprinde cu usurinta concluzia ca cele care exprima adevarul sunt relatarile facute in cursul urmaririi penale.
Relatarile inculpatilor facute in cursul urmaririi penale se coroboreaza cu alte probe din care rezulta, in mod cert, savarsirea de catre ei a infractiunilor retinute in sarcina lor de catre instanta de fond.
Referitor la infractiunea de omor a carei victima a fost Nagy Adalbert, declaratiile inculpatilor Moldoveanu Mihai si Rotariu Ecaterina Gabriela (petenta Spanu) prin care au recunoscut savarsirea faptei, facute in cursul urmaririi penale, se coroboreaza cu urmele de sange identificate ulterior pe partea interioara a gecii inculpatului Moldoveanu Mihai.
La evaluarea declaratiilor inculpatilor facute la urmarirea penala, prin care ei au recunoscut faptele, este de avut in vedere ca aceste recunoasteri au avut loc in prezenta aparatorilor.
Pe langa toate argumentele logic si coerent prezentate in considerentele instantei de fond, sunt de avut in vedere si conduc si la aceeasi concluzie si motivele exprimate in scris, prin opinia separata a judecatorului Pantea Nistor, care a facut parte din completul de judecata la judecarea apelului.
Pentru toate aceste considerente, urmeaza a se admite recursul Parchetului si a se casa decizia Curtii de appel in ceea ce priveste dispozitia de achitare a inculpatilor MM (…) si RG (actuala petenta Spanu) pentru infractiunea prevazuta de art. 26, 174 si 176 lit. D C.P/ »
36. Printr-o decizie din 11 ianuarie 2002, Curtea Suprema a respins contestatia in anulare a petentei formulata impotriva deciziei din 7.11.2000, fara a se analiza fondul cauzei.
37. In data de 14 aprilie 2004, petenta a fost eliberata conditionat.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
1. CODUL de procedura penala in vigoare la data savarsirii faptelor
38. Dispozitiile pertinente sunt prezentate in continuare :
Art. 341
« Presedintele inainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvant inculpatului personal.
In timpul in care inculpatul are ultimul cuvant, nu i se pot pune intrebari. Daca inculpatul releva fapte sau imprejurari noi, esentiale pentru solutionarea cauzei, instanta dispune reluarea cercetarii judecatoresti. »
Art. 385 indc. 14
« Instanta, judecand recusrul, verifica hotararea atacata pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de recurs.
Instanta este obligata sa se pronunte asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror si parti. »
Art. 385 indc. 15
« Instanta, judecand recursul, poate (…) :
2. admite recursul, casand hotararea atacata si(…)
a) mentine hotararea primei instante, cand apelul a fost gresit admis ;
c) (…)Curtea suprema de justitie, daca admite recursul, cand este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre instanta a carei hotararea a fost casata (…) ;
d) retine cauza spre rejudecare (…) »
art. 385 ind. 16
« Cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare, potrivit art. 385 indc. 15 pct. 2 lit. d), se pronunta si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru rejudecare (…) »
Art. 385 indc. 19
« Rejucarea cauzei dupa casarea hotararii casate se desfasoara potrivit dispozitiilor se desfasoara potrivit dispozitiilor cuprinse in partea speciala, titlul II, cap. I si II, care se aplica in mod corespunzator ».
3. Modificarile codului de procedura penala intrate in vigoare dupa 7 septembrie 2006
39. Dispozitiile pertinente sunt prezentate mai jos :
Art. 385 indc. 14
« Cu ocazia judecarii recursului, instanta este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent (…) atunci cand acesta nu a fost ascultat la instantelr de fond si apel, precum si atunci cand aceste instante nu au pronuntat impotriva inculpatului o hotarare de condamnare ».
Art. 408 indc.1
« Hotararile definitive pronuntate in cauzele in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a unui drept prevazut in Conventia europeana pentru aparaea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.
Pot cere revizuirea :
a) persoana al carei drept a fost incalcat ;
b) sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar si dupa moartea acestuia ;
c) procurorul.
Cererea de revizuire se introduce la Inalta Curte de Casatie si Justitie, care judeca cererea in complet de 9 judecatori.
Cererea de revizuire se poate face in termen de 1 an de la data ramanerii definitice a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Cand instanta constata ca cererea este fondata :
a) desfiinteaza, in parte, hotararea atacata sub aspectul dreptului incalcat si, rejudecand cauza, cu aplicarea dispozitiilor din Capitolul III, Sectiunea II, inlatura consecintele incalcarii dreptului ;
b) desfiinteaza hotararea si, cand este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre instanta in fata careia s-a produs incalcarea dreptului, aplicandu-se dispozitiile din Capitolul III, Sectiunea II »
IN DREPT
I. IN CEEA CE PRIVESTE INCALCAREA ART. 6 alin. 1 DIN CONVENTIE
40. Petenta a reclamat faptul ca nu a beneficiat de un proces echitabil, intrucat CSJ a condamnat-o pentru complicitate la talharia care a avut ca urmare moartea victimei NA dupa ce ea fusese achitata de catre Curtea de Appel, fara ca ea sa fie audiata din nou si fara a se mai administra vreo proba. Ea sustine o incalcare a dreptului sau la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin 1 din Conventie, astfel mentionata :
« Toate persoanele au dreptul de a le fi judecate in mod egal (…) de catre un tribunal (…) care va decide (…) in mod intemeiat asupra acuzatiilor penale formulate impotriva ei »
A. Asupra admisibilitatii
41. Curtea constata ca plangerea petentei nu este a priori neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Curtea subliniaza ca nu se pune problema unor chestiuni prealabile de inadmisibilitate a cererii. Curtea declara, pe cale de consecinta, cererea admisibila.
B. Pe fondul cauzei
a) Sustinerile partilor
i) PETENTA
42. Pententa subliniaza ca, desi a avut ultimul cuvant pentru cateva minute, conform art. 341 CPP
B. P , nu a fost ascultata cu prilejul dezbaterilor de catre Curtea Suprema de Justitie care a decis condamnarea sa pentru infractiunea cea mai grava. De asemenea, aceasta jurisdictie nu a audiat in mod direct martorii. Pententa subliniaza ca singura instanta care si-a manisfestat interesul de a asculta martorii si depozitiile acstora a fost curtea de appel iar aceasta instanta a dispus achitarea ei.
43. Ea subliniaza ca probele furnizate de cate parchet nu dovedeau vinovatia sa in ceea ce priveste uciderea lui NA ci acest aspect pune in evidenta ca Tribunalul si Curtea Suprema de Justitie au acordat prioritate declaratiilor sale facute in cursul urmaririi penale si in fata instantei de fond.
44. In final, ea pune in vedere faptul ca dispozitiile legale nationale in vigoare la ora actuala impun jurisdictiilor nationale de recurs sa audieze acuzatul si martorii, insa aceste dispozitii au intrat in vigoare abia in anul 2006 si nu erau deci susceptibile sa-i remedieze situatia.
ii) GUVERNUL
45. Guvernul sustine ca trebuie facuta o distinctie intre prezenta cauza si speta Constantinescu contra Romania (nr. 28871/95, § 59, CEDH 2000 – VIII) intrucat in prezentul dosar petenta nu a fost condamnata pentru prima oara de catre instanta de recurs. Din punctul de vedere al Guvernului, nu este de neglijat faptul ca prin casarea deciziei pronuntate in apel Curtea Suprema de Justitie a restabilit (a dat prioritate) faptele constatate de catre tribunal prin hotatarea din 8 aprilie 1998.Pe de alta parte, spre deosebire de cauza Iliescu si Chiforec c. Romania, in care recurentul nu fusese niciodata audiat de catre un tribunal, in prezenta cauza petenta fusese deja audiata de catre instanta de fond.
46. In ceea ce priveste omisiunea Curtii Supreme de a o audia pe petenta, Guvernul subliniaza ca in acel dosar au existat doua termene de judecata in cadrul carora recurenta a fost asistata de catre un avocat din oficiu. Guvernul reliefeaza ca nu rezulta din pisele dosarului faptul ca recurenta ar fi solicitat in mod expres sa fie audiata. In acest context, Guvernul atrage atentia asupra ultimelor modificari ale codului de procedura penala cu privire la audierea inculpatului de catre instanta de recurs.
47. In ceea ce priveste omisiunea Curtii Supreme de a audia martorii din nou, Guvernul subliniaza ca acestia fusesera deja audiati in cursul procedurilor anterioare si ca recurenta nu a solicitat reaudierea acestor martori. Pe de alta parte, decizia de condamnare a petentei nu s-a bazat in mod singular pe depozitiile martorilor, dar pe ansamblul pieselor dosarului, si in particular pe declaratiile inculpatilor si pe petele de sange identificate pe interiorul gecii lui MM. Din aceasta perspectiva, prezenta cauza difera de afacerea Bricmont vs. Belgia si Unterpertinger vs. Austria.
48. Pe cale de consecinta, Guvernul reaminteste ca nu exista nici o dispozitie in dreptul roman care sa stabileasca o ordine de preferinta intre declaratiile succesive facute in cursul urmaririi penale si in fata tribunalului, in ipoteza ca acestea ar fi contradictorii. Din punctul de vedere al Guvernului, Tribunalul Bihor si Curtea Suprema de Justitie si-au fondat decizia pe probe legal administrate si care demonstreaza intr-o maniera convingatoare vinovatia petentei.
49. In final, Guvernul reaminteste ca, potrivit jurisprudentei CEDO, obligatia de a aprecia elementele pertinente apartine in principiu jurisdictiilor nationale iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie privit in ansamblu.
b) Aprecierea CURTII Europene a Drepturilor Omului
50. Curtea reaminteste ca modalitatile de aplicare ale articolului 6 din Conventie raportate la proceedura de judecare in apel si recurs depind de caracteristicile procedurii la care se refera: trebuie tinut cont de ansamblul procedurii interne si de rolul jurisdictiei de apel sau recurs in cadrul ordinii juridice nationale. In timp ce o audiere publica are loc in prima instanta, absenta dezbaterilor publice in apel se poate justifica prin natura procedurii in discutie, sau prin natura sistemului de apel intern, prin prisma atributiilor jurisdictiei din apel, intr-o maniera in care interesele partii (solicitantului) au fost in mod real expuse si protejate in fata ei.
51. In asemenea maniera, in fata unei curti de apel cu plenitudine de jurisdictie art. 6 nu garanteaza in mod necesar dreptul la o audiere publica si nici, daca o astfel de audiere are loc, dreptul celui in cauza de a asista in persoana la dezbateri.
52. Pe de alta parte, Curtea a decis ca de vreme ce o jurisdictie de recurs este obligata sa cunoasca o speta in fapt si in drept sis a studieze in ansamblul ei problema culpabilitatii sau a nevinovatiei, ea nu poate, din motive de echitate procesuala, sa decida asupra acestor chestiuni fara o apreciere directa a depozitiilor inculpatilor prezenti in persoana si care sustin ca nu au savarsit faptele penale ce li se imputa.
53. In orice caz, inainte de a determina daca a existat o incalcare a rt. 6 in prezenta cauza, trebuie examinat anterior in concret rolul Curtii Supreme de Justitie si natura problemelor pe care ea era obligata sa le cunoasca.
54. In aceasta privinta, CEDO observa ca natura atributiilor CSJ ca instanta de recurs era definite de art. 385 inc. 14 si art. 385 ind. 15 din CPP.
55. CEDO constata ca, spre deosebire de speta Cosntantinescu contra Romaniei, anterior citata, in prezenta speta nu pune problema aplicarii art. 385 indc. 6 §3 din codul de procedura penala, in conformitate cu care, daca procedura recursului vizeaza o decizie care nu este susceptibila de fi atacata cu apel, tribunalul este obligat sa examineze cauza sub toate aspectele sale fara a se limita la motivele si aspectele invocate de catre parti in motivele de recurs. In orice caz, trebuie observat ca in cauza de fata, desi CSJ s-a pronuntat in cadrul unei proceduri de recurs prin care a fost atacata o decizie pronuntata in apel, aceasta instanta nu s-a limitat la a exercita un rol de jurisdictie suprema ce se axeaza pe erorile de drept, de procedura, ci a procedat la o apreciere proprie a faptelor cu scopul de a vedea daca acestea sunt suficiente pentru a fundamenta o solutie de condamnare a petentei.
In consecinta, jurisdictia de recurs ar fi fost obligata sa cunoasca speta atat in drept cat si in fapt si sa o studieze in ansamblu pentru a se putea pronunta asupra culpabilitatii sau nevinovatiei petentei.
56. CEDO constata ca in prezentul caz, pentru a putea confirma una sau alta dintre cele doua hotatari apartinand jurisdictiilor inferioare, Curtea Suprema de Justitie a dat o noua interpretare probelor si in special depozitiilor petentei si ale celuilalt inculpat Moldoveanu Mihai. In definitiv, aspectele pe care CSJ a fost obligata sa le analizeze inainte de de a se pronunta asupra recursului vizau culpabilitatea recurentei si aveau, deci, in mod essential, natura unui aspect ce viza starea de fapt. Era vorba de a aprecia daca recurenta participase la omorul in scopul talhariei savarsit asupra lui N.A.
57. Or, din perspectiva CEDO, pentru a putea duce la bun sfarsit aceasta sarcina, audierea recurentei apare cu atat mai mult necesara cu cat ea fusese in mod succesiv condamnata si achitata de catre jurisdictiile inferioare si ea contesta in continuare participarea sa la acea fapta penala dar si conditiile in care fusesera date declaratiile.
58. In ceea ce priveste sustinerile Guernului cu privire la faptul ca recurenta nu a solicitat sa fie audiata de catre CSJ, CEDO estimeaza ca instanta de recurs era obligata sa ia masuri efective si din proprie initiativa in vederea audierii, chiar daca recurenta nu solicitase in mod expres acest lucru. CEDO reaminteste de asemenea, faptul ca desi recurenta a avut dreptul la ultimul cuvant in cadrul procedurii dezbaterilor de recurs, aceasta nu exonera CSJ de obligatia de a o audia in cadrul dezbaterilor. CEDO estimeaza ca in prezenta speta CSJ trebuia cu atat mai mult sa o audieze pe recurenta cu atat mai mult cu cat aceasta isi sustinea nevinovatia si ea fusese deja achitata de catre curtea de apel din lipsa de probe.
59. Din alta perspectiva, CEDO constata faptul ca CSJ si-a fondat rationamentul juridic pe o noua interpretare a declaratiilor recurentei si ale lui M.M., fara a le auzi ea insasi.
60. Din acest punct de vedere, CEDO subliniaza ca termenul de “martor” (persoana care da o declaratie), in sistemul Conventiei, are o un sens “autonom”. Astfel, de vreme ce o depozitie, fie ca este facuta de un martor, in sensul strict al cuvantului, fie ca este facuta de catre un inculpat, este susceptibila de a fundamenta, intr-o maniera substantiala, condamnarea unei persoane, ea contituie o marturie (proba) in condamnare si garantiile prevazute de art 6§ 1 ii sunt aplicabile.
61. Dupa ce a observat contradictii intre diferitele declaratii date de catre recurenta si inculpatul M.M. in cursul urmarii penale si ulterior in fata Tribunalului, Curtea Suprema de Justitie a concluzionat ca aceste marturii corespundeau realitatii (in sensul recunoasterii faptelor) intrucat ele se coroborau cu celelalte probe din dosar, fara a preciza insa care erau aceste probe. Or, aceste depozitii incriminatare nu au fost ascultate de catre CSJ. Din alt punct de vedere, CEDO observa ca CSJ a facut referire la urmele de sange gasite in interiorul gecii apartinand lui MM, in timp ce Curtea de Apel, jurisdictia inferioara, constatase ca aceste pete de sange nu putusera fi analizate din punct de vedere stiintific sin u se pusese stabili cui apartinusera aceste urme. Fara urma de indoiala, ramanea la apreciera juristictiei de recurs sa analizeze aceste probe starnse; nu este de neglijat nici faptul ca recurenta a fost gasita vinovata pe baza acelorasi probe care au fost suficiente pentru ca judecatorii de la curtea de apel sa se indoiasca de vinovatia ei sis a pronunte o solutie de achitare.
62. Putem considera ca CSJ si-a incalcat obligatia sa de a dispune din oficiu masuri procesuale cu scopul de a clarifica depozitiile date in cauza si de a da recurentei posibilitatea de a se apara.
63. In ceea ce priveste afirmatia Guvernului in conformitate cu care urmele modificari ale codului de procedura penala obliga instanta de recurs sa la il audieze pe acuzat, CEDO observa ca aceste modificari nu au intrat in vigoare decat in 07.09.2006, de vreme ce in cauza petenta a fost condamnata printr-o sentinta pronuntata in 07.11.2000.
64. Pe cale de consecinta, CEDO apreciaza ca aceasta condamnare a recurentei de catre CSJ fara ca ea sa fie audiata personal, fara a aprecia in mod direct depozitiile care fusesera modificate si au stat la baza unor decizii contradictorii date in cauza, este de natura a reprezenta o incalcare a cerintelor unui proces echitabil in sensul art. 6 § 1 din Conventie.
65. A avut loc, deci, o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie.
II. In ceea ce priveste incalcarea art. 3 din Conventie
66. Petenta pretinde ca ar fi fost supusa unor rele tratamente de catre politistii insarcinati cu ancheta. Ea sustine de asemenea ca, in cursul detentiei provizorii din 1996, a fost victima unei tentative de viol din partea unui guardian si ca i-a fost administrat un tratament pe baza de barbiturice. Ea invoca incalcarea art. 3 din Conventie :
“ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
1. In ceea ce priveste plangerea formulata cu privire la administrarea unui tratament pe baza de barbiturice
67. Curtea constata ca nici o piesa a dosarului nu demonstreaza ca petenta a fost supusa unui astfel de tratament. Desi este adevarat ca din dosarul sau medical rezulta ca i s-au administrat calmante pe timpul detentie sale provizorii din 1996, nu este mai putin adevarat ca din acestea se face referire ca ea suferea de insomnie si ca era depresiva, aspecte pe care ea nu le contesta formal. Curtea observa de asemenea ca tribunalul si curtea de apel sesizate cu aceste aspecte le-au gasit neintemeiate, pe motiv ca nici o proba nu a fost furnizata si daca aceste probe ar fi existat, avocatii sai nu ar fi ratat ocazia de a le prezenta in fata tribunalului. Din alt punct de vedere, nu rezulta din dosar si petenta nu a mai sustinut aceasta teza in fata jurisdictiilor nationale, ca aceste medicamente i-au fost administrate cu forta, ea avand, deci, posibilitatea de a refuza administrarea lor.
68. In consecinta aceasta plangere este nefondata si trebuie respinsa in aplicarea rt. 35§§ 3 si 4 din Conventei.
2. In ceea ce priveste plangerea referitoare la tentativa de viol si de rele tratamente
69. Curtea reaminteste ca afirmatiile cu privire la relele tratamente trebuie sustinuta de mijloace de proba potrivite.
70. In speta, in lipsa unui inceput de proba, Curtea ajunge la concluzia ca aceste afirmatii ale petentei nu pot fi considerate ca stabilite. De altfel, recurenta nu a ridicat in mod expres sau tangential aceasta problema in fata instantelor nationale.
71. In consecinta, aceast capat de cerere este nefondata si trebuie respins in aplicarea rt. 35§§ 3 si 4 din Conventei.
III. In ceea ce priveste incalcarea art. 5 §1, 6 §§ 1, 2 si 3b si a art. 10 din Conventie
72. Intr-o scrisoare din 19 iunie 2002 petenta denunta ilegalitatea detentiei sale provizorii in arestul politiei din 11 in 12 ianuarie 1996, pe motiv ca nu fusese emis nici un mandat de arestare pe numele ei, fiind incalcat astfel art. 5 alin. 1 din Conventie. In aceeasi scrisoare, facand referire la art. 6 din Conventie, ea a denuntat imposibilitatea de a beneficia de convorbiri confidentiale cu avocatul sau pe timpul detentiei sale. Ea s-a plans si de faptul ca nu a beneficiat de un avocat in timpul procedurii de judecare a recursului precum si de faptul ca avocatul ales de ea, dar si avocatul ales din oficiu care au reprezentat-o in timpul procedurilor au colaborat cu organele de ancheta si nu au vegheat asupra drepturilor ei care trebuiau aparate.
73. Invocand art. 6 alin 2 din Conventie ea reclama, in aceeasi scrisoare, faptul ca diversi jurnalisti au publicat informatii cu privire la ancheta in curs de desfasurare ce o privea. Ea considera ca aceste informatii i-au incalcat dreptul la respectarea prezumtiei de nevinovatie. De asemenea, ea face plangere si impotriva faptului ca i-a fost incalcata libertatea de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie, intrucat
prin incheierea de sedinta din data de 2.02.1998, judecatorul PA i-a interzis sa ia legatura cu presa.
74. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe dispozitiile art. 5 alin 1 din Conventia, Curtea constata faptul ca petenta a omis sa invoce expres au implicit aceasta cerere in fata jurisdictiilor nationale. In orice caz, petenta a fost condamnata in prima instanta la data de 8 aprilie 1998 si a sesizat Curtea cu privire la aceste fapte abia in data de 19 iunie 2002, peste termenul de 6 luni. Pe cale de consecinta, acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins, conform art. 35 al. 1 si 4 din Conventie.
75. In ceea ce priveste celelalte capete de cerere intemeiate pe dispozitiile art. 6 alin 1 si 2si 3 b) si art. 10 din Conventie, CEDO observa ca procedura care face obiectul prezentului dosar s-a finalizat in fata Curtii Supreme de Justitie in data de 7 noiembrie 2000 si ca aceste plangeri au fost formulate pentru prima oara in data de 19 iunie 2002, peste termenul de 6 luni. Ea reaminteste faptul ca cererea de contestatie in anulare, in masura in care ea nu priveste fondul cauzei, in sensul art. 35 alin 1 din Conventie, susceptibila de a intrerupe termenul de 6 luni mai sus mentionat, nu constituie un recurs efectiv, in sensul art. 35 alin 1 din Conventie de natura a itrerupe termenul de 6 luni, fiind vorba doar de o cale de atac extraordinara.
76. Rezulta ca, si in ipoteza in care recurenta ar fi epuzat caile de atac interne, aceste capete de cerere sunt tardive si trebuie respinse conform conform art. 35 al. 1 si 4 din Conventie.
III. IN CEEA CE PRIVESTE APLICAREA ART. 41 din CONVENTIE
77. In termenii art. 41 din Conventie,
“ In conditiile in care Curtea constata ca avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale, si daca dreptul intern al Inaltei Parti semnatare nu permite inlaturarea efectelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila”
A. DESPAGUBIRI
78. Petenta solicita 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, ca efect al arestarii sale preventive in mod nelegal si ca urmare a abuzurilor suferite in timpul detentiei. Ea subliniaza ca a fost condamnata pentru o infractiune mai grava pe care nu a comis-o si care a atras o pedeapsa mai mare decat cea stabilita de catre curtea de apel ca urmare a nerespectarii dreptului la un process echitabil . Aceasta condamnare ilegale a impiedicat-o, pe cale de consecinta, sa-si continue studiile si ii este greu in prezent, ca urmare a acestui fapt, sa-si gaseasca de lucru.
79. Guvernul sustine ca singurul temei pentru a se acorda despagubiri ar fi acela al constatarii unei incalcari a art. 6 alin 1 din Conventie. Pe de alta parte, fara a anatama asupra solutiei ce urmeaza a fi pronuntata de catre Curte, Guvernul considera ca daunele solicitate sunt exorbitante in raport cu acordate de catre CEDO in cause similare estimeaza ca o eventuala suspendare (stergere) a condamnarii ar reprezenta o reparatie suficienta pentu prejudiciul moral suferit.
80. Curtea pune in vedere ca singurul temei pentru a acorda despagubiri este tocmai pentru a se obtine o satisfactie echitabila ca urmare a faptului ca nu s-a beneficiat de un process exhitabil in fata Curtii Supreme de Justitie. (….) Curtea apreciaza ca fiind rezonabila existenta unui prejudiciu moral suferit ca urmare a acelui process.
81. Pe cale de consecinta, judecand in echitate, conform art. 41, Curtea acorda petentei cu titlu de reparatie echitabila suma de 5000 EURO.
82. Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca pentru o persoana, asa cum se intampla si in cauza de fata, in masura in care a suferit o hotarare de condamnare ca urmare a nerespectarii dreptului la un process echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii (revizuirea cauzei) reprezinta in principiu o modalitate de a restabili incalcarea constatata. Din aceasta perspectiva, art. 408 indc. 1 CPP roman, permite revizuirea pe plan intern a hotararii in masura in care CEDO a constatat o incalcare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale partilor.
B. Cheltuieli de judecata
83. Petenta nu solicita restituirea cheltuielilor de judecata.
C. Daune interese moratorii
84. (…) (aspecte cu privire la dobanda aplicata pana la achitarea sumei)
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN UNANIMITATE, CURTEA:
1. Stabileste ca plangerea este admisibila, in conformitate cu art. 6 alin 1, in ceea ce priveste condamnarea petentei de catre Curtea Suprema de Justitie fara a fi audiata si fara a se administra, in mod direct, probe, si inadmisibila cu privire la celelalte capete de cerere;
2. Stabileste ca s-a incalcat art. 6 alin 1 din Conventie;
3. Hotaraste ca:
a) Statul parat sa plateasca petentei in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii conform art. 44 alin 2 din Conventie, suma de 5000 euro cu titlu de daune morale, suma convertita in lei romanesti la cursul din data platii, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) hotaraste ca, incepand de la expirarea acestui termen si pana la efectuarea platii, aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene aplicabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. Respingerea cererea de satisfactie ecitabila pentru restul sumei.
Santiagio Quesada Josep Casadevall
Grefier Presedinte
Trimiteţi un comentariu