joi, 31 ianuarie 2008

Garanţiile prevăzute de art. 6 din CEDO în materie contravenţională

Manuela Alma Ciornei
Judecător Judecătoria Brăila


Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenţia) are următorul continut:
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

Convenţia enumeră doua feluri de garanţii: unele de natură materială, altele de natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie.
Curtea nu incetează să scoată în evidenţă importanţa art. 6 care consacra, prin dreptul la un proces echitabil, principiul fundamental al preeminenţei dreptului intr-o societate democratică. Tocmai in considerarea acestei importanţe deosebite Curtea a sublinmiat necesitatea unei interpretări extensive a textului articolului 6 din Conventie.
Dacă în ce priveşte aplicarea garanţiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Conventie (dreptul de acces la instanţă, dreptul la un proces echitabil, egalitatea armelor, etc) nu ridică probleme in procedura contravenţională, nu la fel stau lucrurile când vine vorba despre aplicarea garanţiilor instituite de 6.3 in favoarea oricărui „acuzat în materie penală”.
Ori pentru a determina dacă aceste garanţii sunt sau nu aplicabile in procedura contravenţională este imperios necesar ca, anterior oricărei dezbateri privind temeinicia actului de aplicare a sanctiunii, instanţa să determine dacă procesul verbal atacat constituie „acuzatie in materie penală” in sensul autonom dat de Conventie acestei noţiuni.
În cauzele Deweer (27 februarie 1980, seria A nr. 35, pag. 24, par. 48) şi Foti c. Italiei (10,12,1982, seria A nr. 56, pag. 18) Curtea a arătat ce trebuie inteles in sensul Convenţiei prin „acuzatie”. In opinia Curtii această noţiune trebuie definită mai degrabă în sens formal şi se referă la „existenţa unei notificări din partea autorităţilor cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale”
Fără indoială asadar că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei constituie o „acuzatie” in sensul Conventiei astfel că urmează a se determina dacă aceasta se referă sau nu la o faptă penală, aspect ce urmează a fi elucidat in lumina criteriilor instituite prin practica Curtii.
Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului apreciaza, in mod constant ca pentru a determina daca o contraventie poate fi calificată drept “acuzatie in materie penală” in sensul Conventiei sunt necesare a fi avute in vedere trei criterii: 1)daca textul ce defineste contraventia apartine, conform legii nationale, dreptului penal, 2) natura faptei, 3)natura si gradul de severitate al sanctiunii aplicate ; toate acestea urmând a fi examinate prin raportare la scopul si obiectul art. 6 din Conventie.
In orice caz, in aprecierea Curtii, indicatiile furnizate de dreptul intern al Statului respondent au numai valoare relativa in ce priveşte primul criteriu (Kadubek vs. Slovakia, 1998).
Celelalte doua criterii urmează a fi cercetate alternativ iar nu cumulativ.
In examinarea acestor criterii Curtea apreciază că, pentru ca art. 6 sa devina aplicabil este suficient ca fapta sa fie prin natura sa « penala » din punct de vedere al Conventiei, sau sa expuna persoana vizata unei sanctiuni care, prin natura sa sau gradul de severitate, apartine sferei « penale »
Legislatia romana, asemeni celei germane, a scos din sfera ilicitului penal contraventiile, sanctionarea acestora facandu-se prin aplicarea unei amenzi administrative.
Analizând „natura faptei”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni. Curtea a reţinut în mod constant că, „în principiu, Convenţia nu se opune tendinţei de «dezincriminare» existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, aceste fapte intră, în principiu, sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”(Ozturk contra Germaniei, Hot. din 21 februarie 1994).
Acest criteriu insă urmează a fi analizat de la caz la caz, functie de circumstanţele fiecarei speţe în parte
Astfel, in cauza W.S. vs. Polonia Curtea a apreciat că fapta retinută in sarcina reclamantei a constat in operarea unor intrari eronate in contabilitate, fapta ce are caracter tehnic iar nu „penal”, câtă vreme reclamanta este contabil si consultant fiscal astfel că nu este in interesul său să conducă o contabilitate eronată căci aceasta ar expune-o riscului de a pierde clienti. Aşa fiind Curtea a apreciat că nu s-ar putea retine vreo intentie criminala din partea reclamantei în sensul de a diminua sumele ce ar urma să fie plătite cu titlu de impozit, cu atat mai mult cu cat diferenta ramasa neplatita ca rezultat al erorii sale a fost foarte mică (65,25 zloti), ceea ce conduce la concluzia că reclamanta nu a fost subietul unei „acuzatii in materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie.
In ce priveste al treilea criteriu, ”natura si gradul de severitate al sanctiunii aplicate” Curtea a avut în vedere faptul că amenda contraventionala, nu este gandita sa asigure o reparatie pecuniara a unei eventuale daune ci are caracter punitiv prin natura ei, Curtea apreciind constant caracterul punitiv ca fiind principala caracteristica distinctiva a sanctiunii penale.
Mai mult, sancţiunile administrative contravenţionale nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetăţenilor în vederea realizării scopului preventiv şi represiv al sancţiunii, ceea ce conferă faptei natură penală. În aceste condiţii, distincţia operată de dreptul intern între infracţiuni şi contravenţii nu este operantă, în sensul art. 6 din convenţie, toate având „caracter penal”
Cuantumul redus al amenzii nu ar putea constitui un criteriu in favoarea caracterului « ne-penal » al contraventiei, urmand a fi apreciat prin raportare la veniturile contravenientului.(Ziliberberg vs. Moldova)
Ceea ce se ia in considerare sub acest aspect este sanctiunea aplicabilă iar nu cea efectiv aplicată (Engel vs. Olanda)
In măsura in care aceste trei criterii, analizate separat, nu pot conduce singure la o concluzie in privinta caracterului penal sau ne-penal al acuzatiei ele urmează a fi analizate coroborat, urmând a se vedea daca nu cumva acestea, apreciate fiind cumulativ, aduc acuzatia in sfera penalului.
In măsura in care in urma acestei analize se poate aprecia ca este vorba despre o « acuzatie in materie penală » (in sensul autonom dat de Conventie acestei notiuni) atunci contravenientului urmează să i se recunoasca toate garantiile prevăzute de art. 6.3 din Conventie.
Scopul interpretării date dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" include şi domeniul contravenţional, a fost acela de a asigura aceeaşi garanţii procesuale celor învinuiţi de săvârşirea unei contravenţii ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni (Sporrong şi Lonnroth contra Suediei - 1982; Ozturk contra Germaniei - 1984; Lutz contra Germaniei - 1987), neputand lipsi dintre acestea prezumtia de nevinovatie instituita prin art. 6.2 din Conventie (Anghel contra Romaniei, 4.10.2007)
Nu este lipsit de interes faptul că în Anghel c. Romaniei Curtea a statuat ca, deşi dezincriminarea in sine nu pune nici o problemă pe tărâmul Convenţiei, lipsirea celor acuzati de savarsirea unor fapte ilicite de garantiile fundamentale, menite sa-i protejeze impotriva arbitrariului celor chemati să constate caracterul ilicit al acestor fapte si sa restabileasca echilibrul între autoritatile cu atributii in constatarea acestora si cei banuiti ca le-ar fi savarsit constituite o problemă ce intra sub incidenta art. 6 din Conventie.
Concluzionând, în măsura in care, prin aplicarea criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii, procesul verbal de contravenţie apare ca reprezentând o „acuzatie in materie penală”, această concluzie atrage aplicabilitatea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie oricărui acuzat în materie penală si anume:
1. Prezumtia de nevinovătie (art. 6.2 din Convenţie)
Aceasta priveşte în primul rând atitudinea judecătorului chemat să se pronunţe asupra acuzaţiei, care trebuie să abordeze judecarea cauzei fără părtinire şi fără prejudecăţi, fără a porni de la prezumţia sau bănuiala că petentul este vinovat.
În mod evident aceasta este incompatibilă cu orice eventuală prezumţie de temeinicie a procesului verbal de contravenţie.
Prezumţia de nevinovătie poartă şi asupra sarcinii probei, care revine agentului constator iar indoiala profită petentului (Austria vs. Italia, Annuaire de la Convention, vol. VI, pag. 783).
Prezumţia de nevinovăţie presupune si dreptul la tăcere, acuzatul neputând fi obligat să declare nimic însă, dacă doreşte, trebuie să i se permită să faca proba nevinovătiei sale.
Dreptul la tăcere nu are însă caracter absolut.
Astfel, in cauza O'Halloran şi Francis vs. UK (Applications no. 15809/02 and 25624/02), Marea Camera, investită prin desesizarea Camerei, a stabilit că sanctionarea administrativa a dlui Francis pentru refuzul de a comunica numele si datele complete ale persoanei care conducea autovehicolul inregistrat pe numele său, la un moment dat anume la care acest vehicul fusese inregistrat de aparatele radar ca circuland cu o vieza mai mare decat cea admisă nu constituie o incalcare a dreptului acestuia la tăcere.
De asemenea, Marea Camera a decis că declaraţia dlui O´Halloran, în sensul că el era cel care conducea vehicolul inregistrat pe numele său si surprins de aparatele radar cu o viteza ce depasea limita legală, declaratie formulată urmare a unei adrese prin care i se solicitau aceste informatii si era avertizat că in caz contrar risca o amendă administrativa, putea fi folosită ca probă in procedura urmată impotriva sa fără ca aceasta să constituie o incălcare a dreptului de a nu se autoincrimina, protejat de art. 6.2 din Convenţie.
2. Dreptul la apărare (art. 6.3 lit. c din Convenţie)
În practica sa Curtea a arătat că orice persoană subiect al unei acuzatii in materie penală dispune de două posibilităţi: fie să se apere singur, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Alegerea intre aceste două variante nu revine insă statului contractat ci chiar acuzatului (Pakelli vs. RFG, hot. Din 25 aprilie 1983).
În ipoteza in care acesta decide sa apeleze la un avocat insă nu dispune de posibilităţi materiale in acest sens, statul este obligat să-i asigure asistenţă judiciară gratuită, dacă interesele justiţiei o cer.
De asemenea Curtea, in practica sa, a arătat care sunt criteriile după care se apreciază existenţa „intereselor justiţiei”: complexitatea cauzei, gravitatea faptei de care este acuzată persoana respectivă si cea a apedepsei pe care o riscă, capacitatea acuzatului de a se apăra singur în mod efectiv (Granger vs. UK, hot din 28 martie 1990, Benham vs. UK, hot din 10 iunie 1996).
Încălcarea dreptului oricărui acuzat în materie penală de a beneficia de asistenţă juridicîă gratuită nu depinde de existenţa unui prejudiciu, fiind suficient ca in cauza aceasta asitenţă a lipsit iar interesele justitiei ar fi cerut-o.
3. Dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (art. 6.3 lit. d)
Vor fi consideraţi martori, în sensul art. 6.3 lit. d) din Convenţie şi expertii desemnati de instanţa.
4. Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. (art. 6.3 lit e) din Convenţie)
Această normă este interpretată de Curte in sensul aplicării ei şi în cazul in care acuzatul înţelege dar nu vorbeşte limba folosită în cursul procedurii si chiar dacă avocatul său îneţelege şi vorbeşte această limbă.
De asemenea, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret nu este conditionat de precaritatea mijloacelor financiare ale părţii, acesta neputând fi obligat să suporte cheltuielile de interpret la finalul procedurii, chiar dacă ar fi găsit vinovat.

Recunoasterea acestor garanţii în materie contravenţională nu are insă efectul de a conduce la solutionarea acestora după normele de procedură penală, rămânând aplicabile normele de procedură edictate de OG 2/2001 ce face trimitere la dispoziţiile Codului de Procedură Civilă.
Nu mai putin, calificarea procesului verbal de contraventie ca „acuzatie in materie penala” nu indreptăţeste instanţa ca in cazul în care vinovăţia petentului a fost probată, să inlature sanctiunea complementara aplicata, deşi aplicarea acesteia era obligatorie conform legislatiei nationale.