Sinteza hotărârilor pronunţate de Curtea Europena a Drepturilor Omului în cauze împotriva României în luna iunie 2009

In luna iunie 2009 Curtea Europena a Drepturilor Omului a făcut publice 19 hotărâri împotriva României. Valoarea totală a despăgubirilor pe care trebuie să le plătească statul român este de 596.438 Euro.


1. Codarcea c. României. Ineficienţa procedurilor judiciare interne pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.

In cauza Codarcea c. României (cererea nr. 31675/04, hotărârea din 2 iunie 2009), Curtea a decis cu unanimitate de voturi că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi cu şase voturi contra unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a ineficienţei procedurilor judiciare interne angajate de reclamantă pentru a obţine repararea prejudiciului foarte grav, cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.
Statul român a fost obligat la plata de despăgubiri în valoare de 20.000 Euro.


2. In cauza Czaran şi Grofcsik c. României (cererea nr. 11388/06, hotărârea din 03.06. 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1947.
Dreptul reclamanţilor deşi nu fusese recunoscut prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, a fost confirmat în motivările hotărârilor prin care li se respinseseră acţiunile dar se reţinuse că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României, Denes c. României şi Elias c. României existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.

Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 151.000 Euro daune materiale şi 2.000 Euro daune morale


3. Draica c. României. Satisfacţie echitabilă.

In cauza Draica c. României (cererea nr. 35102/02) prin hotărârea din data de 3 iunie 2008 (hotărârea principală) Curtea, constatând că au fost emise două titluri de proprietate pentru a acelaşi teren a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Referitor la daunele pretinse de reclamant Curtea a invitat Guvernul şi reclamantul să-i comunice în scris observaţiile cu privire la această problemă, şi să o informeze în legătură cu orice acord la care ar ajunge, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii Curţii.
In data de 13 octombrie 2008 reclamantul a informat Curtea că printr-o hotărâre irevocabilă în data de 24 ianuarie 2007, a fost respinsă acţiunea vecinilor săi R.E şi R.C. având ca obiect anularea titlului său de proprietate iar printr-o hotărâre irevocabilă în data de 2 septembrie 2008 s-a admis cererea reclamantului împotriva vecinilor, având ca obiect delimitarea terenurilor şi s-a respins cererea faţă de comisia locală. R.E şi R.C. au formulat o contestaţie în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, cauza fiind pe rolul instanţelor interne.
Prin hotărârea din data de 2 iunie 2009, Curtea a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 3000 Euro daune morale si 250 Euro cheltuieli de judecată.


4. Enyedi c. României. Vânzarea de către statul neproprietar. Durata rezonabilă

In cauza Enyedi c. României (cererea nr. 32211/02, hotărârea din 02.06. 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a vânzării de către stat a unui apartament, în privinţa căruia instantele naţionale au recunoscut indirect dreptul de proprietate al reclamantului.
Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunului altuia, terţilor de bună credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absenţa totală a unei indemnizaţii contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 şi 59, Porteanu c. României, cererea nr. 4596/03, § 36, 16 februarie 2006).
In speţă nu s-a expus niciun fapt şi nu s-a adus niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea a constatat şi încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Statul a fost obligat să plătească succesorilor reclamantului (decedat în cursul procedurii) 30.000 Euro daune materiale.


5. In cauza Glatz c. României (cerererea nr. 15269/03, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, obligând Statul român să restituie reclamantului Alexandru Mihai Glatz un apartament şireclamanţilor Alexandru Mihai Glatz, Bogdan-Nicolae Alexandru, Ioana-Cezara Nadrag şi d-nei Anca Eufrosina Elena Popescu, moştenitoarea reclamantei Sanda-Iuliana Florescu, decedată în cursul procedurii, un alt apartament, ambele apartamente naţionalizate în timpul regimului comunist.
In speţă s-a recunoscut caracterul nelegal al naţionalizări prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României, Denes c. României şi Elias c. României existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.

Curtea a dispus ca cazul în care nu va fi posibilă restituirea să achite primului reclamant suma de 95.000 Euro (pentru un apartament) şi tuturor reclamanţilor, suma de 75.000 Euro pentru celălalt apartament, cu titlul de daune materiale şi, indiferent de modul în care se va executa obligaţia de despăgubire materială, să achite reclamanţilor suma de 4000 Euro daune morale şi 500 Euro cheltuieli de judecată (reclamanţii cerusera cheltuieli de judecată de 5192 Euro).
In speţă, imobilele fuseseră vândute chiriaşilor iar instanţele naţionale au constatat că aceştia au fost cumpărători de bună credinţă.

6. In cauza Groza şi Marin c. României (cererea nr. 21246/03, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, obligând statul român să achite reclamantei Eugenia Marin şi d-nei Maria Groza moştenitoarea reclamantului Romulus Groza, decedat în cursul procedurii câte 5500 Euro reprezentând daune materiale şi câte 700 Euro reprezenând cheltuieli de judecată.

Curtea a reţinut că statul român, prin autorităţile de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare, pentru executarea integrală şi rapidă a hotărârilor judecătoreşti prin care se reconstituise dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.

7. In cauza Silviu Marin c. României (cererea nr. 35482/06, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că instanţele interne, aplicând o lege care a fost adoptată ulterior, au constatat nulitatea abolută a unor acte administrative prin care reclamantului i se atribuise un teren pentru a edifica o casă, după ce acesta edificase construcţiile.
Guvernul s-a apărat invocând faptul că reclamantul foloseşte şi în prezent terenul pe care şi-a edificat construcţiile şi că are posibilitatea să solicite concesionarea terenului în temeiul art. 13 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/2991.
Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.



8. In cauza Soare c. României (cererea nr. 72430/01, hotărârea din 16 iunie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi art. 13 din Convenţie pentru inexistenţa unei căi eficiente pentru a contesta durata procedurii.
Curtea a obligat statul român să achite reclamantului suma de 4.000 Euro daune morale.
Perioada luată în calcul de Curte a început în data de 4 februarie 1997 când reclamantul a fost audiat de poliţie şi reţinut 24 de ore şi s-a finalizat în data de 29 octombrie 2003, când reclamantului i s-a comunicat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
In total procedura a durat şase ani şi opt luni.


9. In cauza Vişan c. României (cererea nr. 5181/04, hotărârea din 23 iunie), Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, obligând statul român să achite reclamantului suma de 8828 Euro reprezentând daune materiale şi 1000 Euro daune morale.
In speţă, fosta Curte Supremă de Justiţie, admiţând un recurs în anulare, a desfiinţat o hotărâre judecătoresacă favorabilă reclamantului.

10. In cauza Athanasiu Marshall c. României (cererea nr. 21305/05, hotărârea din 23 iunie), Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, obligând statul român să achite reclamantului suma de 150.000 Euro reprezentând daune materiale, 2.000 Euro daune morale şi 460 Euro cheltuieli de judecată.
In speţă, reclamantului i se respinseseră acţiunile prin care solicitase împreună cu sora sa, anularea contractelor de vânzare cumpărare a două apartamente naţionalizate. In considerentele hotărârilor se reţinuse însă caracterul nelegal al naţionalizărilor.

11. In cauza Babei şi Clucerescu c. României (cererea nr. 27444/03, hotărârea din 23 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ca urmare a nepunerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului Paul Babei.
In speţă, reclamantului Paul Babei i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de a i se vinde un apartament în care a locuit tatăl celor doi reclamanţi, în calitate de chiriaş.
Acest apartament a fost însă închiriat de către Primăria Suceava, după decesul tatălui reclamanţilor şi apoi vândut altei persoane.
Instanţele interne au reţinut că atât contractul de închiriere cât şi cel de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu o terţă persoană, cu încălcarea legislaţiei în vigoare.
In cauză nu s-a formulat nicio cerere de despăgubiri în termenul stabilit de Curte.

12. In cauza Paula Constantinescu c. României (cererea nr. 28976/03, hotărârea din 23 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, ca urmare a nepunerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantei.
Curtea nu s-a pronuntat cu privire la despăgubiri, invitând părţile să soluţioneze problema pe cale amiabilă şi să comunice în termen de 3 luni, întelegerea la care au ajuns sau să comunice observaţii scrise cu privire la această problemă.

13. In cauza Brumărescu c. României, nr. 2 (cererea nr. 28106/03, hotărârea din 23 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a utliliza timp de aproximativ opt ani, sau de a încasa chirie pentru un imobil închiriat de statul neproprietar.
Statul român a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri în valoare totală de 12.000 Euro.
Cauza este similară cauzei Radovici şi Stănescu c. României cererile nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01 conexate, hotărârea din 2 noiembrie 2006).

14. In cauza Artimenco c. României (cererea nr. 12535/04, hotărârea din 30 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie şi a obligat statul român să plătească reclamantei suma de 2500 Euro reprezentând daune morale si 500 Euro cheltuieli de judecată.
Curtea a calificat ca tratamente degradate, condiţile de detenţie ale reclamantei, în special suprapopularea celulei, faptul că la Penitenciarul Târgusoru Nou, iarna, reclamanta era nevoită să facă duş într-o altă clădire, exterioară celei în care era deţinută şi era transportată la sedinţele de judecată fără a i se asigura hrana.
15. In cauza Viorel Burzo c. României (cererile nr. 75109/01 şi 12639/02, hotărârea din 30 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 3, art. 5 alin. 3 şi art. 8 din Convenţie şi a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro reprezentând daune morale si 1.500 Euro cheltuieli de judecată.
Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie datorită condiţiilor în care a fost deţinut reclamantul în Penitenciarul Cluj şi în Penitenciarul Jilava, încălcarea art. 5 alin. (3) datorită întârzierii cu care reclamantul a fost prezentat în faţa instanţei (19 zile) şi încălcarea art. 8, sub două aspecte, respectiv pentru că la data faptelor, în dreptul intern, nu existau suficiente garanţii pentru a asigura un nivel minim de protecţie cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice şi pentru că reclamantului, condamnat pentru trafic de influenţă, i-au fost interzise automat drepturile părinteşti, deşi această infracţiune nu avea nicio legătură cu problema autorităţii parentale.
Reclamantul s-a plâns şi de încălcarea dreptului la un proces echitabil ca urmare a folosirii ca probe a îngregistrărilor convorbirilor telefonice pe care le-a avut cu G.L. şi cele dintre V.A. şi terţe persoane şi încălcarea prezumţiei de nevinovătie ca urmare a declaraţiilor procurorului care instrumenta cauza, făcute în cadrul unei conferinţe de presă, înainte de a se dispune arestarea sa şi datorită popularizării excesive a cazului, înainte de a fi fost judecat definitiv .
Curtea a respins aceste cereri, reţinând ca ancheta autorităţilor a început în baza declaraţiei date de V.A, urmată de declaraţiile date de G.L. şi G.M. şi nu în baza înregistrărilor la care se referă reclamantul, care nu au fost singurele probe în baza cărora s-a dispus condamnarea acestuia.
Curtea a remarcat că în speţă se justifica interesul deosebit al presei şi comentariile severe, având în vedere poziţia pe care o ocupa reclamantul fost judecător, preşedinte al secţiei penale în cadrul Curţii de Apel Cluj şi acuzaţiei care i se aducea cu privire la săvârşirea de fapte de corupţie
Referitor la declaraţiile procurorului, Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada că s-ar fi făcut afirmaţii cu privire la vinovătia reclamantului dar chiar şi în acest caz exista posibilitatea că afirmaţiile să fi fost în realitate doar o modalitate de exprimare a faptului că existau probe suficiente care să justifice începerea urmăririi penale.
In plus, Curtea a mai reţinut că instanţele fiind formate din judecători de profesie, care, spre deosebire de membrii curţilor cu juri, au experienţă şi pregătire profesională care le permite să soluţioneze cauzele fără a fi influenţaţi de elemente exterioare procedurii judiciare, nu se poate reţine că popularizarea cauzei ar fi putut influenţa în vreo formă soluţia instanţelor naţionale.

16. In cauza Daniel Constantin c. României (cererea nr. 17034/03, hotărârea din 30 iunie 2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie, obligând statul român să achite recalamantului daune morale în cuantum de 3000 Euro
In speţă, reclamantului i s-a anulat ca netimbrată acţiunea având ca obiect obligarea statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor la plata de daune materiale şi morale.
Taxa de timbru în cuantum de 25.645.000 lei vechi, a fost calculată în cotă procentuală, fără a se ţine cont de situaţia concretă a reclamantului, respectiv că nu realiza niciun fel de venituri şi fusese obligat şi la plata unei pensii de întreţinere.

17. In cauza Octavian Popescu c. României (cererea nr. 20589/04, hotărârea din 30 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, reţinând că statul român, prin autorităţile de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare, pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului.

Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.


18. In cauza Priotese c. României (cererea nr. 2916/04, hotărârea din 30 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, reţinând că statul român, prin autorităţile de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare, pentru punerea în executare rapidă a unor hotărâri judecătoreşti favorabile reclamanţilor.

Curtea a obligat statul român să ahite fiecărui reclamant câte 600 Euro, reprezentând daune morale.
Judecătorii Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra şi Ann Power au formulat opinie separată.


19. In cauza Schmidt c. României (cererea nr. 28777/03, hotărârea din 30 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a utliliza timp de mai mult de trei ani, sau de a încasa chirie pentru un imobil închiriat de statul neproprietar.
Statul român a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri în valoare totală de 5.000 Euro, despăgubiri şi suma de 1800 Euro cheltuieli de judecată.
Cauza este similară cauzei Radovici şi Stănescu c. României cererile nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01 conexate, hotărârea din 2 noiembrie 2006).

Soare c. României. Inexistenţa unei căi eficiente pentru a contesta durata procedurii

In cauza Soare c. României (cererea nr. 72430/01, hotărârea din 16 iunie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi art. 13 din Convenţie pentru inexistenţa unei căi eficiente pentru a contesta durata procedurii.
Curtea a obligat statul român să achite reclamantului suma de 4.000 Euro daune morale.
Perioada luată în calcul de Curte a început în data de 4 februarie 1997 când reclamantul a fost audiat de poliţie şi reţinut 24 de ore şi s-a finalizat în data de 29 octombrie 2003, când reclamantului i s-a comunicat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
In total procedura a durat şase ani şi opt luni.

Silviu Marin c. României. Nulitate absoluta acte administrative de constituire a dreptului de proprietate. Legea în vigoare la data emiterii actelor.

In cauza Silviu Marin c. României (cererea nr. 35482/06, hotărârea din 2 iunie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că instanţele interne, aplicând o lege care a fost adoptată ulterior, au constatat nulitatea abolută a unor acte administrative prin care reclamantului i se atribuise un teren pentru a edifica o casă, după ce acesta edificase construcţiile.
Guvernul s-a apărat invocând faptul că reclamantul foloseşte şi în prezent terenul pe care şi-a edificat construcţiile şi că are posibilitatea să solicite concesionarea terenului în temeiul art. 13 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/2991.
Chiar dacă s-ar aprecia însă că există o ingerinţa, Guvernul arată că ingerinţa era prevăzută de lege (Legea fondului funciar nr. 18/1991), urmărea un scop legitim (acela de a respecta legea) şi a păstrat un just echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reţinut că reclamantului i s-a atribuit terenul pentru a construi o casă. Chiar dacă iniţial terenul i-a fost atribuit doar în folosinţă, ulterior, în data de 25 februarie 1992 şi 29 ianuarie 1993, i s-a constituit dreptul de proprietate pentru acest teren, pe care reclamantul şi l-a înregistrat în registrele de publicitate imobiliară şi şi-a edificat construcţii iar o lungă perioadă de timp nu l-a tulburat nimeni în exerciţiul dreptului de proprietate.
Prin urmare, reclamantul avea un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor administrative prin care i s-a atribuit terenul, prin hotărârea Tribunalului Ialomiţa din data de 16 februarie 2006, reclamantul este într-o stare de incertitudine şi nu mai are vreun drept de dispoziţie asupra terenului, fiind privat de un element esenţial al dreptului de proprietate.
Faţa de această situaţie, Curtea a decis că hotărârea din data de 16 februarie 2006 a avut ca efect privarea de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 iar pentru a fi justificată ar trebui făcută dovada că privarea s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. In plus, trebuie respectata si cerinta proporţionalităţii.
In speţă însa, instanţele şi-au întemeiat soluţia pe dispoziţii care nu erau în vigoare la data emiterii actelor administrative prin care s-a atribuit terenul reclamantului (art. III din Legea nr. 169/1997), şi, atât timp cât reclamantul nu a acţionat de o manieră ilegală cu scopul de a obţine terenul, iar autorităţile administrative aveau obligaţia de a verifica dacă au fost respectate cerinţele legislaţiei în vigoare la momentul emiterii deciziilor, acesta nu s-ar fi putut aştepta ca actele să fie anulate după mai mult de treisprezece ani, în baza unei legi noi.
Curtea a concluzionat că ingerinţa nu era « prevăzută de lege » şi prin urmare a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1
Curtea a rezervat problema despăgubirilor invitând Guvernul şi reclamantul să prezinte observaţii scrise în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să o informeze în legătură cu un eventual acord la care ar ajunge.

Enyedi c. României. Vânzarea de către statul neproprietar. Durata rezonabilă

In cauza Enyedi c. României (cererea nr. 32211/02, hotărârea din 02.06. 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a vânzării de către stat a unui apartament, în privinţa căruia instantele naţionale au recunoscut indirect dreptul de proprietate al reclamantului.
Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale, vânzarea de către stat a bunului altuia, terţilor de bună credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absenţa totală a unei indemnizaţii contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Străin şi alţii c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 şi 59, Porteanu c. României, cererea nr. 4596/03, § 36, 16 februarie 2006).
In speţă nu s-a expus niciun fapt şi nu s-a adus niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea a constatat şi încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil.
Statul a fost obligat să plătească succesorilor reclamantului (decedat în cursul procedurii) 30.000 Euro daune materiale.

Draica c. României. Satisfacţie echitabilă.

In cauza Draica c. României (cererea nr. 35102/02) prin hotărârea din data de 3 iunie 2008 (hotărârea principală) Curtea, constatând că au fost emise două titluri de proprietate pentru a acelaşi teren a decis că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Referitor la daunele pretinse de reclamant Curtea a invitat Guvernul şi reclamantul să-i comunice în scris observaţiile cu privire la această problemă, şi să o informeze în legătură cu orice acord la care ar ajunge, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii Curţii.
In data de 13 octombrie 2008 reclamantul a informat Curtea că printr-o hotărâre irevocabilă în data de 24 ianuarie 2007, a fost respinsă acţiunea vecinilor săi R.E şi R.C. având ca obiect anularea titlului său de proprietate iar printr-o hotărâre irevocabilă în data de 2 septembrie 2008 s-a admis cererea reclamantului împotriva vecinilor, având ca obiect delimitarea terenurilor şi s-a respins cererea faţă de comisia locală. R.E şi R.C. au formulat o contestaţie în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, cauza fiind pe rolul instanţelor interne.
Prin hotărârea din data de 2 iunie 2009, Curtea a obligat statul român să plătească reclamantului suma de 3000 Euro daune morale si 250 Euro cheltuieli de judecată.

Czaran şi Grofcsik c.României. Art. 46. Drept recunoscut implicit în motivarea hotărârii prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor.

In cauza Czaran şi Grofcsik c. României (cererea nr. 11388/06, hotărârea din 02.06.2009) Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ca urmare a neacordării de despăgubiri pentru un imobil trecut în proprietatea statului în anul 1947.
Dreptul reclamanţilor deşi nu fusese recunoscut prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, a fost confirmat în motivările hotărârilor prin care li se respinseseră acţiunile. In motivare se reţinuse că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Curtea a constatat, la fel ca şi în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Katz c. României, Denes c. României şi Elias c. României existenţa unor deficienţe structurale, arătând că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile legislative, administrative şi bugetare necesare pentru a se asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil.


Scurtă descriere a stării de fapt :
In anul 1947 au fost trecute în proprietatea statului două parcele de teren, aflate în proprietatea familiei reclamanţilor.
In anul 2001, Agenţia Domeniilor Statului a vândut societăţii comerciale « A » acţiunile reprezentând majoritatea capitalului social al societăţii agricole A.F. care avea în patrimoniu terenurile preluate de la antecesorii reclamanţilor.
Acţiunea reclamanţilor având ca obiect restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanţele interne.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în motivare că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil dar că restituirea nu mai este posibilă pentru că au trecut în proprietatea unui terţ de bună credinţă.
Din informaţiile comunicate de Guvern, a rezultat că în februarie 2007, procedura de acordare a despăgubirilor era încă în curs.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr.1

Guvernul, reiterând argumentele din cauza Reichardt c. României, §§ 14-15, 13 noiembrie 2008 şi Popescu şi Dimeca c. României, §§ 14-15, 9 decembrie 2008, a invocat excepţia incompatibilităţii ratione materiae, arătând că în absenţa unei recunoaşterii dreptului reclamanţilor sau a constatării caracterului nelegal al trecerii terenului în proprietatea statului, în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, aceştia nu au un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea a unit excepţia cu fondul.
Pe fond, Guvernul a arătat în plus, faţa de argumentele referitoare la admisibilitate că legile nr. 10/2001 şi 247/2005, prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri pentru terenurile trecute în proprietatea statului şi că o eventuală întârziere în plata despăgubirilor nu poate conduce la concluzia ruperii justului echilibru între interesele în conflict.
Curtea a reamintit că a tratat numeroase alte cauze similare (ex : Străin c. României, Porteanu c. României etc), în care a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
In privinţa aplicării acestui text în speţă, Curtea a arătat că instanţele interne au reţinut în motivare că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Faptul că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un « bun » în sensul Convenţiei ( a se vedea în acelaşi sens Reichardt c. României, §§ 17-20 şi Popescu şi Dimeca c. României, §§ 22-24).
Prin urmare, având în vedere că Inalta Curte şi Casaţie, a reţinut în motivarea deciziei din 15 septembrie 2005 că terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, se poate concluziona că reclamanţii sunt beneficiarii unei « valoari patrimoniale », relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea, examinând toate informaţiile ce i-au fost furnizate, a constatat că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să conducă la o altă concluzie faţă de cea la care a ajuns în alte cauze similare în care s-a pronunţat anterior.
Curtea a reafirmat că în contextul legislaţiei în vigoare în România care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează că o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa vreunei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii c. României, , §§ 39, 43 şi 59, şi Reichardt c. României, § 24).
Faptul că în speţă imobilele au fost modernizate nu este relevant sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţonal nr. 1 ci doar sub aspectul aplicării art. 41 din Convenţie.
Curtea a mai reţinut că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri reglementat de Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor acestei legi să obţină despăgubiri la valoarea de piată, în baza unei proceduri şi unui calendar pevizibil, adăugând însă că această concluzie la care a ajuns în prezenta cauză, nu însemană că sistemul nu poate avea o evoluţie pozitivă.
Curtea concluzionat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
Curtea a constatat că încălcarea 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă frecventă rezultând din redcatarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restuirea imobilelor trecute în proprietatea statului care au fost vândute unor terţi.
Curtea a concluzionat că statul trebuie să adopte în cel mai scurt termen, măsurile necesare pentru a asigura că procedura reglementată de legile reparatorii (în prezent Legea nr. 10/2001 şi 247/2005) funcţionează coerent, accesibil, rapid şi previzibil (a se vedea mutatis mutandis, Viaşu c. României, nr. 75951/01, §§ 83, 9 decembrie 2008 ; Faimblat c. României, nr. 23066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009 şi Katz c. României, nr. 29739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009)

Cu privire la aplicarea art. 41

Curtea a obligat statul să achite reclamanţilor suma de 151.000 Euro daune materiale şi 2.000 Euro daune morale

Ineficienţa procedurilor judiciare interne pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.

In cauza Codarcea c. României (cererea nr. 31675/04, hotărârea din 2 iunie 2009), Curtea a decis cu unanimitate de voturi că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie sub aspectul dreptului la judecată într-un termen rezonabil şi cu şase votut contra unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a ineficienţei procedurilor judiciare interne angajate de reclamantă pentru a obţine repararea prejudiciului foarte grav, cauzat printr-o serie de erori medicale comise într-un spital public.
Statul român a fost obligat la plata de despăgubiri în valoare de 20.000 Euro.

Referitor la art. 6 din Convenţie. Dreptul la judecată într-un termen rezonabil.
Curtea a apreciat că termenul a început să curgă la data de 5 iunie 1998 atunci când reclamanta a depus o plângere penală împotriva medicului care a operat-o, prin care s-a constituit parte civilă.
Procedura penală s-a finalizat în data de 24 iunie 2004, după şase ani de la data depunerii plângerii, prin hotărârea Tribunalului Mureş care a respins plângerea împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
In data de 18 octombrie 2004, reclamanta a introdus o acţiune civilă împotriva doctorului B.
Acţiunea a fost admisă de Tribunalul Mureş.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureş în data de 18 aprilie 2008.
Prin urmare durata totală a procedurilor a fost de nouă ani, şase luni şi 23 de zile (perioada 24 iunie 2004-18 octombrie 2004, nu a fost luată în calcul).

Referitor la art. 8

Curtea a reamintit că problemele legate de integritatea fizică şi psihică a persoanelor, precum şi consimţământul în privinţa intervenţiilor medicale, intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie.
Statul are obligaţia de a asigura cadrul legal pentru ca în spitale, indiferent dacă sunt publice sau private, activităţile medicale să se desfăşoare în aşa fel încăt să fie respectată integritatea fizică a persoanei iar fiecare persoană să fie informată şi să decidă în cunoştinţă de cauză atunci când este supusă unei intervenţii medicale.
In lipsa informării pacientului, dacă intervenţia a avut loc într-un spital public, poate fi atrasă răspunderea directă a statului.
In speţă, Curtea a constatat că reclamanta a avut acces la o procedură judiciară care s-a finalizat cu o hotărâre prin care medicul a fost obligat la plata de despăgubiri dar datorită insolvabilităţii medicului, hotărârea nu a putut fi pusă în aplicare.
In plus, intanţele naţionale au respins acţiunea faţă de Spitalului Târgu Mureş, deşi opinia majoritară în jurisprudenţa instanţei supreme şi doctrină era în sensul că spitalele răspund în condiţiile art. 1000 alin. 3 Cod pr civila.
Judecătorul Myjer a exprimat o opinie parţial separată.