Contraventie. Acuzatie penala.3 criterii alternative.Lipsa gravităţii sancţiunii nu are o relevanta deosebita si nu exclude caracterul penal.

DECIZIE cu privire la admisibilitatea cererii nr. 40301/04 formulata de Ioan POP c. României

Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii judiciare având ca obiect anularea unui proces-verbal prin care i s-a aplicat o amenda contraventionala de 2 000 000 lei vechi (aproximativ 50 EUR) pentru incalcarea art. 89 lit. f) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice si s-a dispus suspendarea permisului de conducere pentru o durata de 90 de zile.

Curtea a decis ca acuzatia adusa reclamantului are caracter penal (paragr. 27).

Astfel arata Curtea, pentru a decide daca o acuzatie are sau nu caracter penal, este necesar să se ia în considerare trei criterii:

• 
  
  încadrarea juridică a măsurii în litigiu în legislaţia naţională;



• 
  
  caracterul propriu-zis al măsurii
  


• 
  
  caracterul şi gravitatea „sancţiunii”
  

Aceste trei criterii sunt alternative, nu cumulative. Acest fapt nu împiedică însa adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care analiza separată a fiecărui criteriu nu permite desprinderea unei concluzii clare referitoare la existenţa unei „acuzaţii în materie penală (parag. 22).

In speta, referitor la primul dintre aceste criterii, Curtea a remarcat că în dreptul intern fapta intră sub incidenţa legislaţiei privind contravenţiile şi că a fost scoasă din sfera dreptului penal dar ca indicaţiile oferite de dreptul intern au doar o valoare relativă.

Referitor la al doilea criteriu, Curtea a constatat că:

• 
  
  amenda şi suspendarea permisului de conducere au fost aplicate reclamantului în temeiul dispoziţiilor legale generale care se aplicau tuturor cetăţenilor în calitate de utilizatori ai drumurilor publice

• 
  
  amenda nu este regementata ca o compensaţie pecuniară pentru daune, ci ca o pedeapsă pentru cu scop preventiv.

În consecinţă, arata Curtea, caracterul general al normei şi scopul sancţiunilor, sunt suficiente pentru a demonstra că respectiva contravenţie avea, în conformitate cu art. 6 din Convenţie, un caracter penal.

Referitor la al treilea criteriu, Curtea a retinut că:

• 
  
  niciun element din dosar nu poate sugera că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecinţe grave pentru acesta


• 
  
  amenda nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate pe motiv de neplată (a se vedea, pe de altă parte, Anghel, paragr. 52)


• 
  
  reprezenta valoarea minimă prevăzută de legea privind regimul contravenţiilor.
  
  

Lipsa gravităţii sancţiunilor, arata Curtea nu exclude însa caracterul penal (a se vedea Öztürk, parag. 21, paragr.. 54 şi Huseyin Turan, paragr. 20).

Plângerea reclamantului a fost declarată totuşi inadmisibilă pentru următoarele motive:

• 
  
  Instanţele interne au permis reclamantului sa prezinte dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale, iar faptul ca nu a administrat dovezi prin care sa inlature prezumtia le legalitate si validitate a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, insotit de fotografiile prezentate de politie, nu face ca procedura judiciara sa fie inechitabila.





• 
  
  Prezumtiile de fapt şi de drept funcţionează în orice sistem juridic. Convenţia nu interzice astfel de prezumţii în principiu. Cu toate acestea, convenţia obligă statele contractante să se încadreze în anumite limite rezonabile, ţinând seama de gravitatea mizei si prezervand drepturile apărării (a se vedea, în acest sens, Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1988, parag. 28, , precum şi Anghel, parag. 60).





• 
  
  In speta:
  

-Amenda aplicată reclamantului era de 50 de euro şi nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea pe de altă parte, Anghel, citată paragr.. 52). De asemenea, nu există dovezi în dosar că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecinţe grave pentru acesta.

-Instanţele interne au audiat declaraţiile reclamantului şi i-au permis să prezinte dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale dar acesta nu a solicitat să se audieze martori si nu a cerut nici permisiunea de a prezenta alte dovezi în sprijinul declaraţiei sale că maşina din fotografiile poliţiei era alta decât cea proprie deoarece nu avea portbagaj.

Curtea a concluzionat că reclamantul nu pare să fi fost pus într-o poziţie dezavantajată în raport cu cea a autorităţilor doar pentru simplul motiv că regimul juridic intern aplicabil cu privire la contravenţii era diferit de cel al răspunderii penale De asemenea, autorităţile interne implicate în prezenta cauză şi-au exercitat competenţa de evaluare prin hotărâri motivate în baza dovezilor prezentate de părţile compărute în faţa lor şi astfel s-au încadrat în limitele stabilite la art. 6.

Traducerea in limba romana a deciziei:

http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9503

Program vizitare minor. Motivarea prin integrare a motivelor instantelor inferioare.

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

cererii nr. 10520/09
formulate de Marius Ovidiu DOBRESCU
împotriva României

Motivarea prin integrare a motivelor instantelor inferioare răspunde cerinţelor Conventiei, in masura in care motivele integrate corespund exigentelor art. 6 § 1.


Invocând art. 8 din convenţie, reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii de familie, pe motiv că restrângerea dreptului de vizitare a minorului nu i-ar permite să dezvolte relaţii personale cu fiul său şi că sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit prin hotararile instantelor interne, reprezintă o ingerinţă disproporţionată în exercitarea drepturilor sale părinteşti.
Din perspectiva art. 8, coroborat cu art. 14 din convenţie, acesta consideră că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa, în raport cu mama copilului, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, aceasta din urmă fiind defavorizată în raport cu bunicii materni.
Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul s-a plâns si de modul în care instanţele interne au evaluat elementele probatorii şi au aplicat legea.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă, reţinând, în esenţã, urmãtoarele:

A. Circumstanţele cauzei

Prin hotărârea din 18 decembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a stabilit un drept de vizitare pentru tatal minorului D.V., născut la 10 septembrie 2004, în fiecare miercuri, de la ora 17.00 la ora 19.00, la domiciliul mamei minorului, cu următoarea motivaţie:

„instanţa apreciază că cererea (reclamantului) de a întreţine legături personale cu minorul, la domiciliul său, de vineri până duminică, nu poate fi admisă, în ciuda faptului că acesta dispune de condiţii materiale adecvate, deoarece minorul în vârstă de trei ani şi trei luni nu poate fi separat brusc de mediul în care creşte şi cu care este obişnuit, întrucât vârsta sa fragedă nu îi permite să înţeleagă aceste schimbări.
În consecinţă, pentru a stabili modalităţile de exercitare a dreptului de a întreţine legături personale cu minorul, (instanţa) va ţine seama cu prioritate de interesul copilului, admiţând parţial acţiunea (reclamantului), care îşi va putea exercita dreptul de a întreţine legături personale cu minorul în fiecare miercuri, între orele 17.00 şi 19.00, la domiciliul pârâtei.
(Reclamantul) va avea posibilitatea de a solicita stabilirea unui alt program pe măsură ce fiul său va creşte şi va deveni conştient de importanţa relaţiilor cu tatăl său”.

Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin hotărârea din 21 martie 2008 a Tribunalului Vâlcea.
Hotărârea instanţei era motivată astfel:

„La pronunţarea hotărârii sale, judecătoria nu a depăşit dispoziţiile legale, dat fiind că nu există norme imperative pentru a stabili un anumit program de vizitare pentru părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul; astfel, poate fi contestată doar temeinicia hotărârii, şi nu legalitatea acesteia [...]
Pentru a stabili programul (de vizitare), judecătoria a luat în considerare, în mod corect, faptul că (reclamantul) pleca deseori în străinătate, [...], ceea ce acesta nu a contestat [...].
De asemenea, din elementele aflate la dosar rezultă că, la sfârşitul săptămânii, copilul pleacă în mod periodic cu mama sa la părinţii acesteia, în alt oraş, motiv pentru care programul său obişnuit riscă să fie perturbat, având în vedere că vârsta sa, de trei ani, nu îi permite să înţeleagă motivele schimbării modului său de viaţă.
Judecătoria a reţinut că, pe măsură ce minorul va creşte, [reclamantul] va putea solicita modificarea dreptului [de vizitare].
Argumentul [reclamantului], potrivit căruia programul stabilit i-ar restrânge dreptul, este nefondat, dat fiind că [...], pentru a nu afecta copilul în timpul vizitelor, va trebui să facă dovada unui comportament civilizat şi decent în privinţa fostei sale soţii, depăşind rivalităţile, în vederea protejării minorului. Instanţa apreciază că, indiferent de relaţiile dintre părinţi, dezvoltarea unui copil de trei ani este mai armonioasă dacă se află în prezenţa ambilor părinţi, cel puţin până când ajunge la vârsta la care va fi în măsură să înţeleagă consecinţele unui divorţ”.

Prin hotărârea definitivă din 13 august 2008, rămasă definitivă la 5 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul ca nefondat.
Curtea de apel a constatat, pe de o parte, că cererea reclamantului privind stabilirea unui drept de vizitare fusese admisă şi că, pentru stabilirea acestui drept, instanţele inferioare ţinuseră seama de elementele aflate la dosar. Pe de altă parte, aceasta a constatat că

„Instanţa de fond a ţinut seama de vârsta fragedă a minorului, care ar suporta şi ar înţelege cu dificultate anumite schimbări. În mod evident, [această instanţă] a avut în vedere interesul superior al minorului”.

…………………………………..
„Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate. Prin stabilirea modalităţilor în vederea menţinerii legăturilor cu minorul, instanţa [de fond] a intenţionat să îi asigure acestuia o bună dezvoltare fizică, psihică, intelectuală şi morală”.


B. Capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie


Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat. Prin urmare, măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat la art. 8 din convenţie.
Deciziile instanţelor naţionale, care determină sfera de aplicare a dreptului de vizitare reprezintă o măsură conformă cu dispoziţiile convenţiei, în măsura în care aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într‑o societate democratică.
Pentru a cerceta dacă o mãsura în litigiu este „necesară într-o societate democratică”, trebuie avuta în vedere cauza în ansamblu, analizând dacă motivele invocate pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din Conventie si tinând cont de faptul că trebuie pastrat un echilibru just între interesele copilului şi cele ale părintelui, acordându-se o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui.


In speţă, Curtea a apreciat ca:

· Deciziile prin care programul de vizitare al reclamantului este limitat la două ore pe săptămână se interpretează ca fiind o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, garantat la art. 8 § 1 din convenţie.


Ingerinţa era prevăzută de lege, dat fiind că programul de vizitare s-a întemeiat pe dispoziţiile din Codul familiei iar măsura contestată de reclamant urmărea în mod evident protecţia intereselor copilului si prin urmare, aceasta urmărea un scop legitim, în sensul art. 8 § 2 din convenţie
Instanţele naţionale şi‑au întemeiat deciziile pe interesul superior al copilului, care ar continua să stea cu persoana căreia îi fusese încredinţat. Acestea au luat, desigur, în considerare vârsta foarte fragedă a copilului, programul regulat de viaţă a acestuia şi consecinţele pe care schimbările acestui program le‑ar putea avea asupra sa. În plus, deşi au luat act de relaţiile încordate dintre părinţi, acestea au considerat important pentru copil să se afle în compania ambilor săi părinţi. În afară de aceasta, potrivit dosarului, reclamantul nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale că, din cauza obligaţiilor sale profesionale, care se desfăşurau în străinătate, programul de vizitare stabilit de instanţe făcea imposibil orice contact cu copilul.Desi ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului a arătat că persoana în cauză dispunea de condiţii materiale adecvate pentru găzduirea copilului la domiciliul său, anchetatorii au lăsat la latitudinea instanţelor interne stabilirea unui drept de vizitare. În plus, pentru a pronunţa aceste decizii, instanţele naţionale au fost în contact direct cu experţii şi cu martori, aflându‑se, prin urmare, într‑o poziţie mai bună decât instanţa europeană pentru a găsi echilibrul just între interesele în cauză (Hoppe împotriva Germaniei, nr. 28422/95, pct. 50 in fine, 5 decembrie 2002).
Curtea nu se îndoieşte de relevanţa motivelor reţinute de instanţele naţionale, totuşi este necesar să se determine, în funcţie de circumstanţele cauzei şi, în special, de gravitatea deciziilor care trebuie luate, dacă reclamantul a putut juca un rol suficient de important în procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a-i asigura protecţia necesară a intereselor sale. În acest sens, Curtea a constatat că reclamantul, reprezentat de consilierul său, a avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele şi de a prezenta probe. În cauză, reclamantul a luat cunoştinţă de elementele aflate la dosar şi a putut să le comenteze. În plus, acesta a avut posibilitatea de a contesta în apel şi în recurs durata programului de vizitare stabilit. În afară de aceasta, reiese din dosar că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de probă care au fost prezentate şi dezbătute în mod liber la şedinţe. În măsura în care nicio dispoziţie legală nu impune un program de vizitare, acesta din urmă este stabilit în funcţie de circumstanţe concrete. Or, după cum a subliniat deja în numeroase rânduri, nu este de competenţa Curţii sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, în absenţa caracterului arbitrar, ceea ce nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii din 13 august 2008 de către Curtea de Apel Piteşti, Curtea reaminteşte că, în cazul în care instanţele sunt obligate să îşi motiveze deciziile, acest lucru nu se poate înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei, iar problema dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare nu se poate analiza decât în cadrul circumstanţelor speţei. În cauză, după ce a examinat în mod succesiv căile de atac ale reclamantului, Curtea de Apel Piteşti a confirmat deciziile instanţelor inferioare, întrucât nu a descoperit niciun motiv pentru a le modifica. Pronunţându‑se astfel, curtea de apel a integrat motivele prezentate de instanţele inferioare pentru a-şi întemeia. Prin urmare, referindu-se la motivele invocate de instanţele inferioare, în special la interesul superior al copilului, pentru a respinge acţiunea reclamantului, este necesar să se răspundă la chestiunea de a şti dacă motivarea prin integrare utilizată de curtea de apel răspundea cerinţelor art. 6 § 1 în circumstanţele speţei, În această privinţă, trebuie să se sublinieze că judecătoria şi tribunalul au analizat cererea reclamantului şi că nu este de competenţa Curţii să îşi impună avizul în pofida celui al instanţelor naţionale, emis după analiza tuturor intereselor în cauză.

C. Capătul de cerere întemeiat pe art. 14 şi 8 din convenţie, coroborate

Reclamantul consideră că limitarea dreptului său de vizitare la două ore pe săptămână rezultă dintr-o discriminare bazată pe calitatea sa de tată. În special, acesta pretinde că deciziile instanţelor interne sunt discriminatorii atât în privinţa sa în raport cu fosta sa soţie, cât şi în privinţa lui D.E., bunica paternă, în raport cu bunicii materni.

Curtea a reamintit că doar diferenţele nejustificate de tratament al persoanelor în raport cu altele care se află în situaţii similare pot ridica o problemă din perspectiva art. 14 din convenţie. Or, reclamantul recurge, pe de o parte, la afirmaţii generale, şi îşi reiterează, pe de altă parte, argumentele întemeiate pe limitarea drepturilor sale părinteşti. Aceste argumente se confundă cu cele formulate din perspectiva art. 8. De altfel, persoana în cauză nu a susţinut că discriminarea în privinţa taţilor în raport cu mamele rezultă din legislaţia relevantă sau dintr-o diferenţă procedurală În plus, niciun element aflat la dosar nu permite să se afirme că respectiva conduită a instanţelor a fost motivată prin calitatea de tată a reclamantului. Deciziile adoptate pe parcursul întregii proceduri arată suficient că instanţele s-au orientat în funcţie de elemente precum vârsta copilului şi ritmul său de viaţă Prin urmare, Curtea a apreciaat că niciun indiciu referitor la discriminarea întemeiată pe calitatea de tată a reclamantului nu poate fi identificat pe baza elementelor prezentate de persoana în cauză.


Reclamantul susţine si că mama sa a suferit o discriminare ca urmare a imposibilităţii de a avea relaţii personale cu nepotul său în raport cu părinţii fostei sale soţii.
Curtea a constatat că D.E. nu a sesizat Curtea în prezenta cerere.

D. Capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie

Invocând în esenţă art. 6 din convenţie, reclamantul contestă aprecierea faptelor şi a probelor şi interpretarea legii oferită de instanţe în cadrul procedurii interne.

Curtea a reamintit că nu este sarcina sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, deoarece, deşi convenţia garantează, la art. 6, dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi aprecierea probelor şi interpretarea dreptului intern, domenii care sunt în primul rând de competenţa instanţelor naţionale.
În speţă, reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. Acesta a putut să prezinte, în diverse etape ale acesteia, argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale, iar deciziile de respingere a acţiunii sale au fost motivate, atât în primă instanţă, cât şi în apel şi în recurs. Curtea nu identifică, în procedura în litigiu, considerată în ansamblul său, niciun indiciu privind inechitatea sau caracterul arbitrar care putea ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie.

Publicitatea procedurii organelor judiciare protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public.

CAUZA AGVPS‑BACĂU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE

50. Curtea reaminteşte că publicitatea procedurii organelor judiciare menţionate la art. 6 § 1 protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public; de asemenea, aceasta constituie unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în curţi şi tribunale. Prin transparenţa pe care o conferă administrării justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1:procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei. Locul important pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într‑o societate democratică determină Curtea, în exercitarea controlului care îi revine în materie, să examineze realităţile procedurii în cauză (Pretto şi alţii împotriva Italiei, 8 decembrie 1983, pct. 21-22, seria A, nr. 71).
51. În speţă, Curtea observă că, prin interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu.
Or, ordonanţa respectivă şi regulamentul de punere în aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la art. 121 C. proc. civ. care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.
Instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin Ordonanţa nr. 26/2000 pentru alte acţiuni, mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun în materie.
52. Pe lângă faptul că pare astfel că absenţa publicităţii procedurii este contrară normelor de procedură internă, Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul nu invocă niciun motiv, dintre cele enumerate la art. 6 sau în legislaţia internă, care să permită justificarea desfăşurării cu uşile închise şi absenţa unei şedinţe publice şi, pe de altă parte, că reclamanta solicitase în mod explicit desfăşurarea unei şedinţe publice (a se vedea, mutatis mutandis, Guisset împotriva Franţei, nr. 33933/96, pct. 74, CEDO 2000‑IX).
53. În mod evident, prezenţa reprezentantului reclamantei a fost asigurată cu ocazia dezbaterilor, iar pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică.
54. Totuşi, Curtea observă, asemenea reclamantei, că miza litigiului era dizolvarea federaţiei reclamante, formată din mai multe zeci de asociaţii şi ai cărei membri aveau interesul legitim de a asista la dezbateri.
55. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea distinge cu claritate un prejudiciu real adus reclamantei din cauza lipsei şedinţelor publice: asociaţiile membre nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Deşi reclamanta i‑a putut informa pe aceştia cu privire la desfăşurarea procedurii, Curtea consideră că această opţiune nu înlocuieşte posibilitatea reală a membrilor de a participa la şedinţe şi, cu siguranţă, nu poate contribui la păstrarea încrederii în sistemul juridic.
56. Curtea observă că un număr ce nu poate fi neglijat de asociaţii au părăsit federaţia pentru a se alătura AGVPS‑Bucureşti sau au fost nevoite să declare că nu erau afiliate la o altă AGVPS înainte de a fi admise în AGVPS‑Bucureşti. În acest context, Curtea consideră că declaraţiile reclamantei cu privire la presiunile exercitate asupra acesteia şi membrilor acesteia nu sunt neîntemeiate.
57. Din aceste motive, Curtea consideră că federaţia reclamantă a suferit un prejudiciu real ca urmare a lipsei şedinţelor publice şi că, hotărând să urmeze o procedură confidenţială, instanţele interne i‑au încălcat acesteia dreptul la judecarea cauzei sale în mod public.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a fost încălcat art. 6 § 1 cu privire la acest aspect.
58. Această concluzie scuteşte Curtea de la examinarea celorlalte capete de cerere invocate de reclamantă din perspectiva art. 6.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 11 DIN CONVENŢIE

59. Reclamanta denunţă o atingere adusă libertăţii de asociere ca urmare a dizolvării sale, pe care o consideră arbitrară. Aceasta invocă art. 11 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Motivarea Curţii

65. Curtea observă că părţile recunosc de comun acord că dizolvarea federaţiei reclamante a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de asociere. O asemenea ingerinţă încalcă art. 11, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, vizează unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la § 2 al acestui articol şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.
66. Conform Curţii, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 54‑56 din Ordonanţa nr. 26/2000.Fiind vorba de existenţa unui scop legitim, Curtea consideră că măsura avea ca scop organizarea tehnică a vânătorii şi gestionarea patrimoniului cinegetic, referindu‑se astfel la „protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi” (a se vedea, mutatis mutandis, Baudiniere împotriva Franţei (dec.), nr. 25708/03, 6 decembrie 2007) În acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că organizarea şi reglementarea unei activităţi de petrecere a timpului liber poate ţine de o responsabilitate a statului, în special în temeiul obligaţiei de a asigura, în numele colectivităţii, siguranţa bunurilor şi a persoanelor [a se vedea, mutatis mutandis, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 108, CEDO 1999‑III].
67. În această ultimă privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de un drept de verificare a conformităţii scopului şi activităţilor unei asociaţii cu regulile stabilite de legislaţie, dar că acestea trebuie să se folosească de dreptul menţionat în mod adecvat cu obligaţiile lor în temeiul Convenţiei şi sub rezerva controlului organelor acesteia.
În consecinţă, excepţiile prevăzute la art. 11 necesită o interpretare strictă, numai motive convingătoare şi imperative putând justifica restricţii privind libertatea de asociere. Pentru a se pronunţa într-un asemenea caz cu privire la existenţa unei necesităţi în sensul art. 11 § 2, statele dispun numai de o marjă de apreciere redusă, care este dublată de un control european riguros bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile care o aplică, inclusiv cele ale unei instanţe independente (Bota, citată anterior, şi hotărârile citate în aceasta).
68. Ca regulă generală, Curtea admite că, în anumite cazuri de nerespectare din partea unei asociaţii a formalităţilor juridice rezonabile pe care trebuie să le îndeplinească cu privire la înfiinţarea, funcţionarea şi organigrama sa, marja de apreciere a statelor poate include dreptul de a aduce atingere - cu condiţia ca aceasta să rămână proporţională – libertăţii de asociere (Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjan, nr. 37083/03, pct. 72, CEDO 2009‑…).
69. Rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 11, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 11, bazându‑se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, nr. 46626/99, pct. 49, CEDO 2005‑I (extrase)].
70. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că, potrivit Ordonanţei nr. 26/2000, reclamanta ar fi putut contesta acordarea statutului de asociaţie de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti; aceasta ar fi putut solicita să i se recunoască şi ei acest statut (având în vedere că, în temeiul Legii nr. 103/1996, AGVPS trebuia să aibă acest statut).
71. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că reclamanta nu se plânge de faptul că, din cauza acordării statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti, ar fi fost obligată să se afilieze la aceasta pentru a-şi putea continua activităţile. Prin urmare, examinarea Curţii nu se referă la un asemenea capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Vordur Olafsson împotriva Islandei, nr. 20161/06, pct. 45, 27 aprilie 2010).
72. Motivul principal pentru care instanţele au dispus dizolvarea asociaţiei reclamante a fost faptul că aceasta nu obţinuse statutul de utilitate publică. Or, ministerul de resort o informase pe aceasta, la 11 septembrie 2001, că putea recurge la procedura de dizolvare şi îi solicitase, la 9 ianuarie 2002, să îşi aducă statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 – ceea ce putea să însemne, în egală măsură, obţinerea statutului de utilitate publică sau încetarea eliberării autorizaţiilor şi permiselor de vânătoare neconforme. Totuşi, reclamanta nu a răspuns acestor cereri, nici măcar pentru a contesta pretinsa lipsă de conformitate a statutului său cu legislaţia sau pentru a contesta acordarea statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti.
73. Prin urmare, dacă putem admite buna‑credinţă a reclamantei înainte de 11 septembrie 2001, având în vedere că statutul său fusese confirmat de instanţe la 20 iunie 2000 şi că aceasta îşi desfăşurase activităţile aparent fără nicio piedică până la 8 august 2001, data cererii de dizolvare introduse de AGVPS‑Bucureşti, putem recunoaşte cu greu aceeaşi bună‑credinţă după primirea de către reclamantă a avertismentelor emise de minister şi pe care aceasta nu le-a respectat (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 76).
74. De asemenea, trebuie observat că ministerul nu a intervenit în procedura de dizolvare decât după expirarea termenului de trei luni acordat de Ordonanţa nr. 56/2001 pentru punerea în conformitate a statutului cu legea. Prin urmare, acestuia nu i se poate reproşa că nu a oferit asociaţiei o posibilitate reală de a remedia situaţia înainte de începerea procedurii de dizolvare (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 77)
75. Desigur, procedura de anulare a deciziei administrative de anulare a permiselor eliberate de celelalte AGVPS, inclusiv reclamanta, era în continuare pendinte la momentul pronunţării dizolvării. Totuşi, această procedură nu se referea la acelaşi capăt de cerere şi avea deci o incidenţă limitată asupra procedurii de dizolvare. În plus, hotărârea pronunţată în primă instanţă a confirmat anularea chiar înainte de adoptarea deciziei de dizolvare.
76. În plus, Curtea observă, asemenea Guvernului, că, examinând cererea de dizolvare, instanţele erau sesizate cu un capăt de cerere diferit de cel introdus în faţa parchetului şi că, astfel, nu poate specula cu privire la impactul pe care ordonanţele de încetare a urmăririi penale pronunţate ulterior l-ar fi putut avea în procedura de dizolvare.
Curtea observă că procurorul a dispus totuşi confiscarea documentelor şi că, la 14 septembrie 2004, Înalta Curte a confirmat anularea dispusă de minister.
77. Rezultă că motivele invocate de autorităţi pentru dizolvarea federaţiei reclamante erau „pertinente şi suficiente” şi că măsura luată era proporţională cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, necesară într‑o societate democratică.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă, art. 11 din Convenţie.

Asistenţă juridică în procedura civila. Este important să se asigure vizibilitatea administrării echitabile a justiţiei.

CAUZA WIECZOREK ÎMPOTRIVA POLONIEI

37. Curtea subliniază mai întâi că nu există nicio obligaţie, în temeiul Convenţiei, de a acorda asistenţă juridică în cazul contestaţiilor din cadrul procedurii civile, întrucât există o distincţie clară între conţinutul art. 6 § 3 lit. (c), care garantează dreptul la asistenţa unui avocat din oficiu în anumite condiţii în cadrul procedurii penale, şi cel al art. 6 § 1, care nu face nicio referire la asistenţa juridică (a se vedea Del Sol împotriva Franţei, nr. 46800/99, pct. 20, CEDO 2002-II, şi Essaadi împotriva Franţei, nr. 49384/99, pct. 30, 26 februarie 2002). Prin urmare, poate fi acceptabil să se impună condiţii cu privire la acordarea asistenţei juridice, inter alia, pe baza situaţiei financiare a persoanei aflate în litigiu sau a perspectivelor sale de reuşită în procedură (a se vedea Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 62, CEDO 2005-II).
38. Cerinţa impusă unui reclamant de a fi reprezentat de un avocat calificat în faţa curţii de casaţie, ca în prezenta cauză, nu poate fi considerată în sine ca fiind contrară art. 6. Această cerinţă este compatibilă în mod evident cu caracteristicile Curţii Supreme în calitate de cea mai înaltă instanţă care examinează apeluri cu privire la aspecte de drept şi este o trăsătură comună a sistemelor juridice din mai multe state membre ale Consiliului Europei (a se vedea Gillow împotriva Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, pct. 69, seria A nr. 109; Vacher împotriva Franţei, 17 decembrie 1996, pct. 24 şi 28, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI; Tabor împotriva Poloniei, nr. 12825/02, pct. 42, 27 iunie 2006; Staroszczyk împotriva Poloniei, nr. 59519/00, pct. 129, 22 martie 2007; şi Siałkowska împotriva Poloniei, nr. 8932/05, pct. 106, 22 martie 2007). Statele contractante sunt cele în măsură să decidă modul în care ar trebui să respecte obligaţiile privind un proces echitabil, rezultate în temeiul Convenţiei. Curtea trebuie să se asigure că metoda aleasă de autorităţile interne într-un anumit caz este compatibilă cu convenţia. În îndeplinirea obligaţiei sale de a acorda asistenţă juridică părţilor la procedură, atunci când este prevăzută de legislaţia internă, statul trebuie, de asemenea, să dea dovadă de promptitudine pentru a asigura persoanelor respective, în mod firesc şi eficient, respectarea drepturilor lor garantate în temeiul art. 6 (a se vedea Del Sol, citată anterior, pct. 21; Staroszczyk împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 30; Siałkowska împotriva Poloniei, citată anteriori, pct. 107; şi, mutatis mutandis, R.D. împotriva Poloniei, nr. 29692/96 şi 34612/97, pct. 44, 18 decembrie 2001).
39. Principiul fundamental de aplicare a art. 6 îl constituie caracterul echitabil. Este important să se asigure vizibilitatea administrării echitabile a justiţiei, iar o parte la procedura civilă trebuie să poată participa efectiv, inter alia, prin posibilitatea de a aduce probe în sprijinul pretenţiilor sale (a se vedea Laskowska împotriva Poloniei, nr. 77765/01, pct. 54, 13 martie 2007).
40. În acest context, Curtea va examina dacă dreptul reclamantei de a avea acces la instanţă a fost respectat în legătură cu neacordarea de asistenţă juridică în procedura recursului din faţa Curţii Supreme.
În primul rând, Curtea observă că, în speţă, dispoziţiile Codului de procedură civilă au permis reclamantei să solicite asistenţă juridică. Decizia relevantă depindea de evaluarea instanţei cu privire la necesitatea reprezentării legale, în circumstanţele cauzei (a se vedea supra, pct. 20). Atunci când se examinează dacă deciziile privind asistenţa juridică, considerată în ansamblu, respectă standardele unui proces echitabil, prevăzute în Convenţie, nu este sarcina Curţii să se substituie instanţelor poloneze, ci să verifice dacă, atunci când îşi exercită puterea de apreciere în ceea ce priveşte evaluarea probelor, instanţele respective acţionează în conformitate cu art. 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, pct. 64, CEDO 2001-VI).
41. Curtea observă că, în cererea sa de asistenţă juridică, reclamanta şi-a justificat în mod corespunzător afirmaţia conform căreia situaţia sa financiară nu îi permitea să obţină asistenţă juridică profesională, prezentând mai multe documente oficiale variate, în conformitate cu legea. În răspunsul de refuz, instanţa nu a contestat în niciun fel autenticitatea documentelor şi nici situaţia financiară a reclamantei.
42. De asemenea, Curtea observă că, în răspunsul său de refuz, curtea de apel a făcut trimitere pe scurt la natura chestiunilor în cauză. Aceasta a subliniat că aspectele cruciale se refereau, în prezenta cauză, la evaluarea condiţiei reclamantei şi la condiţiile în care aceasta justifica menţinerea dreptului său la o pensie de invaliditate. A considerat că respectiva cauză nu garanta asistenţa juridică profesională în sensul introducerii apelului.
43. Totuşi, Curtea observă că reclamanta, în urma plângerii introduse împotriva hotărârii pronunţate de autoritatea pentru asigurări sociale, a prezentat două rânduri de argumente. Este adevărat că primul rând de argumente, după cum a observat în mod corect curtea de apel, se referea în principal la evaluarea constatărilor medicale şi la stabilirea condiţiei sale, de care era condiţionat dreptul său la o pensie de invaliditate. Totuşi, Curtea evidenţiază că aceasta a prezentat, de asemenea, în mod repetat, argumente legale în temeiul ordonanţei din 1983. În repetate rânduri, reclamanta a declarat că, în temeiul acestei ordonanţe, reevaluarea condiţiei sale nu avea niciun temei juridic.
44. De asemenea, reclamanta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Supreme care, în opinia sa, susţinea concluzia conform căreia nicio reevaluare de acest tip nu era posibilă din punct de vedere juridic în cauza sa. Argumentele sale juridice au fost ulterior examinate de curtea de apel. În hotărârea din 8 septembrie 2004, instanţa respectivă şi-a limitat motivarea la constatarea conform căreia ordonanţa din 1983 nu era „relevantă” în cauza reclamantei.
45. Curtea observă că reclamanta avea posibilitatea de a introduce recurs împotriva hotărârii respective, pe baza unei pretinse încălcări a normei materiale, ca urmare a interpretării sale eronate sau a aplicării incorecte (a se vedea supra, pct. 22). Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea de a contesta, prin intermediul unui recurs, modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile ordonanţei în cauza sa şi semnificaţia acestora pentru menţinerea pensiei de invaliditate.
46. În această privinţă, Curtea constată că chestiunile legate de aplicarea ordonanţei din 1983 au generat un volum considerabil de jurisprudenţă a instanţelor interne. În mai multe decizii pronunţate în urma unor recursuri împotriva unor hotărâri ale diverselor instanţe de apel, Curtea Supremă a examinat dacă dispoziţiile ordonanţei respective interziceau autorităţilor pentru asigurări sociale să retragă persoanelor particulare pensiile de invaliditate pe care le primiseră de mai mult de zece ani. Pe lângă aceasta, instanţele interne, dintre care unele au declarat existenţa unei asemenea interdicţii, nu au ajuns la un acord asupra naturii acesteia, şi anume dacă era materială sau doar procedurală. Cel mai important, era neclar dacă intrarea în vigoare a legii din 13 octombrie 1998 a adus atingere aplicabilităţii ordonanţei în cazul situaţiei persoanelor care dobândiseră drepturi la o pensie de invaliditate înainte de intrarea în vigoare a legii, la 1 ianuarie 1999. De-abia în 2005, după ce cauza reclamantei fusese deja soluţionată, Curtea Supremă a adoptat, în cele din urmă, o hotărâre destinată să clarifice jurisprudenţa şi să rezolve neconcordanţele care apăruseră în interpretarea caracterului revocabil sau irevocabil al dreptului la o pensie de invaliditate.
47. Curtea observă că, în răspunsul său de refuz, curtea de apel nu a făcut nicio trimitere la argumentele juridice prezentate de reclamantă în baza ordonanţei din 1983.
48. Curtea consideră că, dacă reprezentarea legală era obligatorie, concluzia curţii de apel conform căreia asistenţa juridică nu ar fi necesară, în special în absenţa oricărei analize pentru a verifica dacă, în circumstanţele cauzei, recursul oferea perspective rezonabile de reuşită, nu pare să fie justificată.
49. Prin urmare, Curtea consideră că instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a examina în mod corespunzător cererea reclamantei de asistenţă juridică (a se vedea Tabor împotriva Poloniei, nr. 12825/02, pct. 46, 27 iunie 2006, mutatis mutandis).
50. În consecinţă, având în vedere circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE

51. De asemenea, reclamanta s-a plâns că fusese privată de o pensie de invaliditate după cincisprezece ani în care a primit o astfel de pensie. Aceasta a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate

52. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

53. Reclamanta a susţinut că hotărârile judecătoreşti în cauză au încălcat ordonanţa din 1983 şi jurisprudenţa Curţii Supreme. Instanţa respectivă a declarat în mod consecvent că, după zece ani în care a primit o pensie de invaliditate, nu era posibil ca dreptul persoanei în cauză la o asemenea pensie să fie revizuit şi retras. Era evident că ordonanţa din 1983 interzicea medicilor din cadrul autorităţii pentru asigurări sociale să examineze persoanele care beneficiau de astfel de drepturi cu scopul de a le reevalua condiţia medicală şi, în cele din urmă, de a le retrage pensia de invaliditate.
54. De asemenea, reclamanta a susţinut că faptul că, în 1998, a avut loc o reformă a sistemului de asigurări sociale nu eliminase această interdicţie. Acest lucru a fost evidenţiat în mai multe hotărâri pronunţate în acest sens de diverse instanţe, inclusiv de Curtea Supremă. În urma hotărârilor pronunţate în cauza sa, reclamanta a fost privată, după nouăsprezece ani, de singurul său venit, în ciuda faptului că dispoziţiile aplicabile creaseră o speranţă legitimă că dreptul său la pensie nu urma să fie contestat de autoritatea pentru asigurări sociale. Având în vedere circumstanţele cauzei, hotărârile pronunţate de autoritate şi de instanţe nu au fost justificate, au încălcat principiul certitudinii juridice şi au impus un prejudiciu excesiv reclamantei.
55. Guvernul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

2. Motivarea Curţii

(a) Principii generale

56. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme diferite. Acestea au fost descrise după cum urmează (în James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 37, seria A nr. 98; a se vedea, de asemenea, Belvedere Alberghiera S.r.l. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 51, CEDO 2000‑VI):

„Prima normă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua normă, inclusă în a doua teză a primului paragraf, reglementează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia normă, menţionată în al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general […]. Cele trei norme nu sunt totuşi «distincte» în sensul că nu sunt legate. A doua şi a treia normă se referă la cazuri specifice de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor şi ar trebui, prin urmare, să fie interpretate ţinând seama de principiul general enunţat la prima normă.”

57. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează, în sine, niciun drept la o pensie de o anumită valoare [a se vedea, de exemplu, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, şi Janković împotriva Croaţiei (dec.), nr. 43440/98, CEDO 2000-X]. Totuşi, atunci când o persoană particulară are un drept care poate fi afirmat în temeiul legislaţiei interne la o pensie din contribuţiile la asigurările sociale, o asemenea pensie trebuie considerată un drept de proprietate, care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile [a se vedea Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (GC), nr. 65731/01 şi 65900/01, CEDO 2005‑X]. Atunci când valoarea unei pensii este redusă sau când plata acesteia este suspendată, acest lucru poate reprezenta o ingerinţă în respectarea bunurilor care trebuie justificată (a se vedea Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 40, şi Rasmussen împotriva Poloniei, nr. 38886/05, pct. 71, 28 aprilie 2009). În evaluarea unei asemenea ingerinţe, în temeiul acestei dispoziţii, este important să se ia în considerare dacă dreptul reclamantei de a primi pensie din regimul de asigurări sociale în cauză a fost încălcat astfel încât să conducă la o atingere adusă esenţei dreptului la pensie al acesteia [a se vedea Domalewski împotriva Poloniei (dec.), nr. 34610/97, CEDO 1999-V].
58. Curtea reiterează că, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o condiţie esenţială este ca ingerinţa să fie legală. Statul de drept, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent tuturor articolelor din Convenţie [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II].
59. Orice ingerinţă a unei autorităţi publice în respectarea bunurilor poate fi justificată numai dacă răspunde unui interes public (sau general) legitim. Datorită cunoaşterii lor directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a decide ce este „pentru cauză de utilitate publică”. În conformitate cu sistemul de protecţie stabilit de Convenţie, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să efectueze evaluarea iniţială cu privire la existenţa unei probleme de utilitate publică, garantând măsuri în ceea ce priveşte respectarea bunurilor (a se vedea Terazzi S.r.l. împotriva Italiei, nr. 27265/95, pct. 85, 17 octombrie 2002, şi Elia S.r.l. împotriva Italiei, nr. 37710/97, pct. 77, CEDO 2001-IX). Noţiunea de „utilitate publică” este în mod necesar generală. În special, decizia de adoptare a legilor privind prestaţiile de asigurări sociale va implica în mod firesc luarea în considerare a aspectelor economice şi sociale. Curtea consideră normal ca marja de apreciere disponibilă corpului legislativ la punerea în aplicare a politicilor sociale şi economice să fie una extinsă şi va respecta hotărârea corpului legislativ cu privire la ce este „pentru cauză de utilitate publică”, cu excepţia cazului în care hotărârea respectivă este în mod vădit nefondată [a se vedea, mutatis mutandis, Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (GC), nr. 25701/94, pct. 87, CEDO 2000-XII].
60. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, de asemenea, ca orice ingerinţă să fie proporţională în mod rezonabil cu scopul urmărit [a se vedea Jahn şi alţii împotriva Germaniei (GC), nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 81‑94, CEDO 2005‑VI]. Cerinţa echilibrului just nu poate fi îndeplinită atunci când persoana respectivă suferă un prejudiciu individual şi excesiv (a se vedea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69-74, seria A nr. 52).

(b) Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză

61. Curtea observă că reclamanta a fost lipsită de dreptul său la pensia de invaliditate pe care o primea din 1985. Aceasta consideră că privarea respectivă a reprezentat o ingerinţă în respectarea bunurilor sale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie [a se vedea Styk împotriva Poloniei (dec.), nr. 28356/95, 16 aprilie 1998; Szumilas împotriva Poloniei (dec.), nr. 35187/97, 1 iulie 1998; Bieńkowski împotriva Poloniei (dec.), nr. 33889/97, 9 septembrie 1998; şi, mutatis mutandis, Domalewski, citată anterior].
62. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a fost legală. Măsura contestată se întemeia pe secţiunea 27 (1) (a) din ordonanţa din 1983. Curtea observă că interpretarea acestei dispoziţii a generat o serie de dificultăţi şi neconcordanţe grave între hotărârile pronunţate de diverse instanţe de apel şi de diferite camere ale Curţii Supreme. Aceste dificultăţi au fost recunoscute de Curtea Supremă care, în cele din urmă, în 2005, a emis o rezoluţie destinată să elimine divergenţele respective. Totuşi, în această privinţă, Curtea reiterează că divergenţele în jurisprudenţă reprezintă caracteristici inerente ale oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială, şi că rolul unei curţi supreme este tocmai acela de a soluţiona conflictele existente între deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII]. De asemenea, aceasta afirmă că sarcina sa nu este aceea de a se substitui instanţelor interne. Este în primul rând de competenţa acestora să interpreteze legislaţia internă (a se vedea, printre altele, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). În consecinţă, consideră că ingerinţa era prevăzută de lege.
63. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim, şi anume dacă a avut loc „pentru cauză de utilitate publică”. Curtea consideră că a fost destinată să protejeze stabilitatea financiară a sistemului de asigurări sociale şi să garanteze că acesta nu era în pericol să subvenţioneze, fără limitări temporale, pensiile beneficiarilor care, odată cu trecerea timpului, nu mai îndeplineau cerinţele legale relevante. Curtea este convinsă că ingerinţa a urmărit un scop legitim, în interesul general al comunităţii.
64. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a impus un prejudiciu individual excesiv reclamantei. În acest sens, Curtea trebuie să ţină seama de contextul specific în care a apărut problema în prezenta cauză, şi anume al unui sistem de securitate socială. Asemenea regimuri reprezintă o expresie a solidarităţii societăţii cu membrii săi vulnerabili [a se vedea Goudswaard-Van der Lans împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 75255/01, CEDO 2005‑XI].
65. Abordarea Curţii privind art. 1 din Protocolul nr. 1 ar trebui să reflecte realitatea modului în care protecţia socială este în prezent organizată în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei. Este evident că, în cadrul statelor respective, precum şi al majorităţii statelor individuale, există o gamă largă de prestaţii de asigurări sociale destinate să confere drepturi. Prestaţiile sunt finanţate într-o mare varietate de moduri: unele sunt plătite prin contribuţii la un fond specific; altele depind de un dosar al contribuţiilor unui reclamant; multe sunt plătite în urma impozitării generale pe baza unui statut definit în mod legal. În statul modern, democratic, multe persoane particulare sunt, pentru toată viaţa sau pentru o parte din aceasta, complet dependente de prestaţiile de asigurări sociale şi de protecţie socială pentru supravieţuire. Multe sisteme juridice interne recunosc că astfel de persoane particulare necesită un grad de certitudine şi securitate şi prevăd prestaţii care trebuie plătite - în urma îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate - de drept (a se vedea Stec şi alţii, citată anterior).
66. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu restricţionează libertatea părţilor contractante de a alege tipul sau suma prestaţiilor care trebuie acordate în conformitate cu sistemele de securitate socială (a se vedea Stec şi alţii, citată anterior). Curtea observă că nivelul de bază al prestaţiilor de asigurări sociale în Polonia, inclusiv al pensiilor de invaliditate, este plătit dintr-un fond unic, finanţat prin diverse contribuţii obligatorii din partea angajaţilor şi a angajatorilor şi administrat de autoritatea pentru asigurări sociale. Acesta se bazează pe principiul solidarităţii şi funcţionează conform principiului „plăţi în rate pe măsura câştigului”. Dreptul individual la o pensie de invaliditate s-a bazat, atât înainte de 1998, cât şi ulterior, pe dispoziţiile legale care precizează condiţiile specifice care trebuie îndeplinite de reclamanţi. Deciziile autorităţii pentru asigurări sociale trebuie să respecte statutul aplicabil.
67. Dreptul la o pensie de invaliditate este întemeiat în principal pe incapacitatea reclamantului de a continua să desfăşoare muncă salariată din motive de sănătate. Este în natura lucrurilor ca diverse condiţii care, iniţial, fac imposibilă angajarea persoanelor afectate de acestea să poată evolua în timp, conducând fie la deteriorarea, fie la ameliorarea sănătăţii persoanei. Curtea nu poate accepta sugestia făcută de reclamantă conform căreia dreptul său la pensie, care se baza pe contribuţii la fondul general din care sunt plătite toate prestaţiile de asigurări sociale, trebuia să rămână neschimbat odată ce a fost acordat, indiferent de modificările survenite în situaţia sa. În jurisprudenţa sa nu există niciun exemplu de declaraţie atât de categorică; de fapt, Curtea a acceptat posibilitatea de a efectua reduceri ale drepturilor la prestaţii de securitate socială în anumite împrejurări [a se vedea, recent, Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 45, cu referiri la hotărâri ulterioare; a se vedea, de asemenea, Hoogendijk împotriva Ţărilor de Jos, (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005]. În special, Curtea a observat influenţa pe care o poate avea trecerea timpului asupra existenţei juridice şi a caracterului prestaţiilor de securitate socială (a se vedea, mutatis mutandis, Goudswaard-Van der Lans, citată anterior). Acest lucru se aplică atât amendamentelor aduse la legislaţie care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările societale şi care dezvoltă puncte de vedere despre categoriile de persoane care necesită asistenţă socială, cât şi evoluţiei situaţiilor individuale. Curtea consideră că le este permis statelor să ia măsuri pentru a reevalua condiţia medicală a persoanelor care primesc pensii de invaliditate cu scopul de stabili dacă acestea sunt în continuare inapte de muncă, cu condiţia ca reevaluarea respectivă să fie în conformitate cu legea şi însoţită de garanţii procedurale suficiente.
Într-adevăr, dacă drepturile la pensii de invaliditate ar fi menţinute în situaţii în care beneficiarii acestora au încetat, în timp, să îndeplinească cerinţele legale aplicabile, acest lucru ar conduce la îmbogăţirea fără just temei a persoanelor respective. În plus, acest lucru ar fi fost nedrept faţă de persoanele care contribuie la sistemul de asigurări sociale, în special faţă de cele cărora nu le-au fost acordate prestaţii deoarece nu îndeplineau cerinţele relevante. În termeni mai generali, ar aproba o alocare necorespunzătoare a fondurilor publice, o alocare care nu are în vedere obiectivele pe care pensiile de invaliditate trebuie să le îndeplinească.
68. Curtea observă că reclamanta a primit pensia de invaliditate din 1985, pe baza unei decizii a autorităţii pentru asigurări sociale. Legislaţia aplicabilă, atât înainte, cât şi după reforma sistemului de asigurări sociale din 1998, condiţiona acordarea unei pensii de invaliditate, inter alia, de incapacitatea de muncă din motive de sănătate, iar acest fapt era recunoscut în mod oficial de o comisie de medici specialişti.
69. În 1985, s-a constatat că reclamanta îndeplinea această cerinţă. Ulterior, condiţia sa a fost reevaluată în 1994, 1995 şi 1997. De fiecare dată, a fost confirmat faptul că era în continuare inaptă de muncă, iar dreptul său la pensie a fost menţinut. Curtea observă că nu s-a susţinut şi nici nu s-a evidenţiat că, în vreuna din aceste ocazii, reclamanta ar fi contestat legalitatea reevaluării condiţiei sale, în ciuda faptului că ordonanţa din 1983 a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1997. Doar în procedura introdusă în 2000 aceasta a exprimat îndoieli cu privire la existenţa unui temei juridic al unei asemenea reevaluări.
În continuare, se observă că, în timpul procedurii desfăşurate în faţa instanţei de apel, instanţa respectivă a dispus ca dovezile pe baza cărora instanţa de prim grad a pronunţat hotărârea din 24 septembrie 2002 să fie însoţite de examinări medicale efectuate de diverşi specialişti (a se vedea supra, pct. 14). Totuşi, reclamanta a refuzat să se conformeze dispoziţiei în cauză.
70. Curtea observă că deciziile autorităţii pentru asigurări sociale erau supuse controlului jurisdicţional exercitat de două instanţe speciale în domeniul asigurărilor sociale, însoţite de garanţii procedurale complete. Reclamanta a recurs la procedura respectivă. Nu există nicio indicaţie a faptului că, în timpul procedurii, aceasta nu a putut să îşi prezinte argumentele în faţa instanţelor.
71. De asemenea, este relevant pentru evaluarea cauzei faptul că reclamantei nu i-a fost retras complet dreptul la pensia de invaliditate. Într-adevăr, instanţa regională a acordat pensia reclamantei pentru o perioadă determinată de doi ani (a se vedea supra, pct. 12). În plus, nu s-a evidenţiat şi nu s-a susţinut că valoarea pensiei temporare în cauză a fost mai mică decât cea pe care reclamanta o primise înainte. Prin urmare, nu se poate afirma că reclamantei i-a fost retras în totalitate unicul mijloc de întreţinere (a se compara şi a se diferenţia Kjartan Ásmundsson, citată anterior, pct. 44, şi hotărârea citată în cadrul acesteia).
72. De asemenea, Curtea observă că reclamanta nu a fost obligată să restituie sumele pe care le primise înainte de data la care s-a constatat că nu mai îndeplinea cerinţele legale aplicabile [a se vedea Chroust împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 4295/03, 20 noiembrie 2006]. În plus, legislaţia internă nu a presupus că persoanele despre care s-a constatat că nu mai îndeplineau cerinţele de acordare a pensiilor de invaliditate acţionaseră în mod fraudulos sau condamnabil. Nu a fost făcută nicio sugestie în acest sens în procedura în care era implicată reclamanta.
73. Având în vedere circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, Curtea concluzionează că a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor individuale fundamentale şi că sarcina impusă reclamantei nu era nici disproporţionată, nici excesivă.
74. Rezultă că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Măsurile coercitive în privinţa copiilor nu sunt recomandate pentru punerea în aplicare a dreptului de vizitare.

CAUZA NISTOR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

52. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii de familie, pe de o parte, din cauza respingerii acţiunii lor privind modificarea încredinţării copilului şi, pe de altă parte, din cauza deciziilor pronunţate de instanţele interne care le-au limitat dreptul de vizitare. De asemenea, aceştia se plâng de faptul că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea rapidă a hotărârii din 6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş care le acorda dreptul de vizitare a copilului. Aceştia invocă art. 8 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

53. Guvernul contestă acest argument.
54. Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamanţilor presupune trei aspecte: 1) respingerea acţiunii reclamanţilor privind încredinţarea copilului; 2) sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit de instanţele naţionale în cadrul cererii de ordonanţă preşedinţială; 3) pretinsa lipsă de asistenţă din partea autorităţilor naţionale la punerea în executare a hotărârii din 6 mai 2004 care stabilea un drept de vizitare în favoarea reclamanţilor. Curtea le va analiza separat (a se vedea, în acelaşi sens, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, seria A nr. 299‑A, pct. 59).

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la încredinţarea copilului

55. Reclamanţii se plâng de respingerea cererii lor privind schimbarea încredinţării copilului. Aceştia pretind că procedura care a condus la această decizie nu a fost echitabilă, pe motiv că instanţele interne ar fi ignorat probele depuse de ei la dosar. În plus, aceştia denunţă subiectivitatea instanţelor interne, pe motiv că acestea au acceptat ca minorul să fie încredinţat tatălui şi nu mamei, de vreme ce, în realitate, bunicii paterni exercitau acest drept.
56. Curtea observă că deciziile pronunţate de instanţele interne refuzând să îi încredinţeze copilul primei reclamante se interpretează ca fiind o ingerinţă în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat la art. 8 § 1 din Convenţie. Presupunând că aceste decizii constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie al celui de-al doilea şi al treilea reclamant, Curtea observă că, în principiu, ingerinţa invocată presupune încălcarea art. 8 cu excepţia cazului în care aceasta este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime în sensul § 2 al acestei dispoziţii şi poate fi considerată drept „necesară într‑o societate democratică”.
57. În speţă, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de Codul familiei, şi urmărea evident un scop legitim în sensul art. 8 § 2, şi anume protecţia interesului superior al copilului.
58. Pentru a cerceta dacă măsura în litigiu era „necesară într-o societate democratică”, Curtea va examina, având în vedere întreaga cauză, dacă motivele invocate pentru a o justifica erau pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. De asemenea, sarcina Curţii nu este aceea de a se substitui autorităţilor interne pentru a reglementa problemele legate de încredinţarea şi vizitarea copilului, deoarece instanţele naţionale sunt, în principiu, mai competente decât instanţa internaţională pentru a evalua elementele de care dispun şi beneficiază, prin urmare, de o mare libertate în materie [Elsholz împotriva Germaniei (GC), nr. 25735/94, pct. 48, CEDO 2000‑VIII]. În schimb, acesteia îi revine sarcina de a aprecia, din perspectiva Convenţiei, hotărârile pe care aceste instanţe le‑au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen, citată anterior, pct. 55) şi de a verifica dacă ingerinţa incriminată era „necesară”, şi anume dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit.
59. În speţă, după divorţul părinţilor, copilul a fost de la început încredinţat tatălui, prin hotărârea din 29 mai 2002 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, rămasă definitivă în urma respingerii apelului primei reclamante şi a neintroducerii unui recurs de aceasta.
60. Ulterior, instanţele naţionale au considerat că nu era necesar să se modifice încredinţarea copilului, având în vedere că situaţia faptică nu se modificase substanţial în comparaţie cu perioada în care această hotărâre fusese pronunţată, că se părea că minorul s‑a integrat bine în familia bunicilor paterni de care acesta era foarte ataşat, că o schimbare a încredinţării nu ar fi fost în interesul acestuia, dat fiind, în special, faptul că prima reclamantă şi soţul acesteia intenţionau să rămână să lucreze în străinătate şi să încredinţeze minorul bunicilor respectivi.
61. Curtea observă că hotărârile în litigiu au fost luate în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale art. 44 C. fam. şi că acestea urmăreau un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor copilului; în această privinţă, nu există îndoială că autorităţile competente au ţinut seama de interesele minorului, stabilite în rapoartele anchetelor sociale realizate la domiciliul părţilor şi rezultate, de asemenea, din declaraţiile martorilor. Admiţând că cei doi părinţi, precum şi bunicii dispuneau de condiţii adecvate pentru a asigura educaţia fiului şi nepotului lor, instanţele au constatat că acesta era foarte ataşat de tatăl şi de bunicii paterni şi că nu exista niciun motiv imperativ care să justifice schimbarea încredinţării în interesul copilului. În plus, pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele naţionale au fost în contact direct cu experţii şi cu martorii, aflându‑se, prin urmare, într‑o poziţie mai bună decât instanţa europeană pentru a găsi echilibrul just între interesele în cauză (mutatis mutandis Hoppe împotriva Germaniei, nr. 28422/95, pct. 50 in fine, 5 decembrie 2002).
62. În plus, Curtea observă că reclamanţii, reprezentaţi de un consilier, au avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele, precum şi de a lua la cunoştinţă argumentele prezentate de cealaltă parte şi de a le discuta, şi au putut prezenta probe. Trebuie reamintit că sarcina de a interpreta probele depuse la dosar revine în primul rând autorităţilor naţionale. În speţă, Curtea nu identifică niciun element arbitrar în modul în care instanţele naţionale au interpretat probele şi şi‑au motivat hotărârile. Prin urmare, nimic nu conduce la constatarea conform căreia procesul decizional nu a fost echitabil sau nu a permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese. Astfel, Curtea deduce că decizia de a nu schimba încredinţarea minorului era necesară pentru protecţia intereselor acestuia şi nu poate fi considerată ca fiind disproporţionată.
63. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că instanţele interne şi‑au întemeiat hotărârile pe motive pertinente şi suficiente, în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, şi nu şi‑au depăşit marja de apreciere. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

2. Cu privire la sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit în cadrul cererii de ordonanţă preşedinţială

a) Argumentele părţilor

64. Reclamanţii consideră că hotărârile pronunţate de instanţele interne, care le limitează dreptul de vizitare, sunt dificil de aplicat în practică şi nu le permit să dezvolte relaţii personale cu copilul. Aceştia evidenţiază că, pentru a le limita dreptul de vizitare, instanţele naţionale au acordat o pondere excesivă condiţiilor materiale de viaţă ale tatălui. Astfel, acestea au ignorat interesul copilului şi nu au urmărit să asigure un echilibru emoţional şi psihologic copilului ameninţat de conflictul familial. Reclamanţii consideră că afirmaţiile autorităţii tutelare şi ale corpului profesoral audiate în procedură sunt invalidate de un certificat medical din 2 iunie 2001, care atestă că minorul, încredinţat bunicilor paterni, a fost bolnav de mai multe ori, boli care, conform reclamanţilor, ar fi putut fi evitate printr‑un comportament prompt din partea bunicii paterne.
65. Reclamanţii subliniază că nu le poate fi reproşat niciun comportament abuziv, care să poată justifica limitarea dreptului de vizitare a copilului. De asemenea, aceştia menţionează că vinerea copilul merge la grădiniţă până la ora 13, ceea ce restrânge în realitate durata vizitei, că vizitele la domiciliul acestuia, care este în realitate al bunicilor paterni, nu sunt posibile din cauza relaţiilor conflictuale cu aceştia din urmă şi că posibilitatea de a duce copilul în spaţii de petrecere a timpului liber în oraş este lipsită de aplicabilitate în măsura în care oraşul nu este dotat cu spaţii de agrement acoperite, iar temperaturile foarte scăzute în anotimpul rece nu îi permit copilului să iasă.
66. Reclamanţii adaugă că, în procedura care s-a finalizat prin hotărârea din 6 mai 2004, cererile lor de probe nu au fost admise, iar argumentele lor nu au fost examinate de instanţă.
67. Cu titlu introductiv, Guvernul observă că modul în care instanţele naţionale au stabilit programul de vizitare nu constituie per se o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie.
68. Cu titlu subsidiar, acesta consideră că hotărârile instanţelor naţionale, care determină sfera de aplicare a dreptului de vizitare al reclamanţilor, constituie o măsură conformă cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care aceasta este prevăzută de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, urmăreşte un scop legitim, şi anume protejarea interesului superior al copilului, şi este necesară într‑o societate democratică.
69. De asemenea, Guvernul observă că motivele reţinute de instanţele naţionale pentru stabilirea dreptului de vizitare sunt pertinente şi suficiente. Conform acestuia, plecând de la circumstanţele concrete ale cauzei, instanţele naţionale au ţinut seama de interesul superior al copilului şi au asigurat un echilibru just între interesele acestuia din urmă şi cele ale reclamanţilor. Acesta adaugă că, în procedură, reclamanţii au avut un rol suficient de important pentru a‑şi apăra interesele.

b) Motivarea Curţii

70. Curtea reaminteşte că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi că măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat la art. 8 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, şi Bronda împotriva Italiei, 9 iunie 1998, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV). În general, după divorţ, este în interesul copilului ca legăturile dintre acesta şi familia sa să se păstreze (Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX).
71. În circumstanţele cauzei, hotărârile care stabilesc programul de vizitare al reclamanţilor la opt ore pe săptămână reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când este vorba, ca în speţă, de relaţiile dintre un copil care a locuit un anumit timp cu bunicii săi (Bronda împotriva Italiei, 9 iunie 1998, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV şi a se vedea supra, pct. 20).
72. Ingerinţa era prevăzută de lege. Întemeiată pe dispoziţiile din Codul familiei, măsura contestată de reclamanţi viza în mod evident protecţia intereselor copilului. Prin urmare, aceasta urmărea un scop legitim în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.
73. Pentru a cerceta dacă măsura în litigiu era „necesară într-o societate democratică”, Curtea va examina, având în vedere întreaga cauză, dacă motivele invocate pentru a o justifica erau pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 citat anterior. Fără îndoială, examinarea a ceea ce foloseşte cel mai bine interesului copilului este întotdeauna de o importanţă crucială în toate cauzele de acest fel. Bineînţeles, un echilibru just trebuie să fie păstrat între interesele copilului şi cele ale părintelui [a se vedea, de exemplu, Olsson împotriva Suediei (nr. 2), 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250]. Astfel, Curtea va acorda o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui. În special, art. 8 din Convenţie nu poate fi interpretat ca autorizând părintele să ia măsuri care să prejudicieze sănătatea şi dezvoltarea copilului (Johansen citată anterior, pct. 78).
74. În speţă, instanţele naţionale şi‑au întemeiat deciziile pe interesul superior al copilului. Acestea s-au sprijinit pe faptul că încredinţarea copilului fusese acordată tatălui său şi că minorul continua să locuiască cu bunicii săi paterni, cu care locuia de mult timp, fiind încredinţat bunicii. Cu siguranţă, acestea au luat în considerare vârsta foarte mică a copilului şi consecinţele pe care schimbările acestui program le‑ar putea avea asupra lui. În plus, acestea au considerat că restabilirea legăturilor dintre copil şi reclamanţi trebuia să se facă lent. Ţinând seama de relaţiile încordate dintre reclamanţi şi bunicii paterni, instanţele naţionale au stabilit programul de vizitare astfel încât să permită celor interesaţi să se întâlnească singuri cu copilul.
75. Ţinând seama de faptul că autorităţile naţionale beneficiază de raporturi directe cu toate persoanele interesate (Elsholz, citată anterior, pct. 48), Curtea nu se îndoieşte de pertinenţa motivelor reţinute de instanţele naţionale. Totuşi, este necesar să se determine, în funcţie de circumstanţele cauzei şi, în special, de gravitatea deciziilor care trebuie luate, dacă reclamanţii au putut juca un rol suficient de important în procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a le asigura protecţia necesară a intereselor lor [W. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 64, seria A nr. 121, Elsholz, citată anterior, pct. 52, şi Sahin împotriva Germaniei (GC), nr. 30943/96, pct. 68, CEDO 2003‑VIII].
76. În acest sens, Curtea observă că reclamanţii, reprezentaţi de un consilier, au avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele în procedură şi de a prezenta probe. Persoanele interesate au renunţat la audierea unui martor şi, prin intermediul consilierului, au afirmat că nu intenţionau să prezinte alte probe. În plus, judecătoria a respins motivat cererea acestora de probe privind o înregistrare audio (supra, pct. 29).
77. În ceea ce priveşte acuzaţia reclamanţilor cu privire la lipsa examinării argumentelor lor de către instanţele naţionale, reiese din dosar că judecătoria a examinat cererea acestora în detaliu. În ceea ce priveşte procedura de revizuire introdusă de reclamanţi, tribunalul a confirmat hotărârea instanţei inferioare. Curtea consideră că, pronunţându‑se astfel, tribunalul a integrat motivele reţinute de judecătorie (a contrario, Albina împotriva României, 28 aprilie 2005, nr. 57808/00, pct. 34).
78. În concluzie, nimic nu conduce la constatarea conform căreia procesul decizional care a determinat instanţele naţionale să ia măsura în litigiu nu a fost echitabil sau nu a permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese [R.R. împotriva României (nr. 1) (dec.), nr. 1188/05, 12 februarie 2008].
79. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

3. Cu privire la aplicarea dreptului de vizitare stabilit în cererea de ordonanţă preşedinţială

80. Curtea constată că acest capăt de cerere privind imposibilitatea reclamanţilor de a pune în aplicare hotărârea din 6 mai 2004 referitoare la dreptul de vizitare nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

81. Reclamanţii se plâng de faptul că autorităţile naţionale nu le-au acordat asistenţă în executarea hotărârii definitive din 6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş. Aceştia pretind că autorităţile au rămas pasive în faţa refuzului bunicilor paterni de a respecta dreptul de vizitare a copilului.
82. În perioadele în care s-a întors în România, prima reclamantă subliniază că a încercat să îşi viziteze copilul, la început la domiciliul bunicilor paterni, şi, ulterior, din cauza degradării relaţiilor cu aceştia din urmă, la şcoală. În această perioadă, autorităţile locale competente nu au jucat un rol activ în medierea disputei existente între aceasta şi bunicii paterni pentru a face posibile întâlnirile cu copilul. Presupunând chiar că, după anul 2004, nu a solicitat asistenţa autorităţilor pentru punerea în aplicare a hotărârii din 6 mai 2004, aceasta consideră că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive de a exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care drepturile copilului au fost respectate. Aceasta subliniază că, în 2003 şi 2004, a solicitat de mai multe ori în scris autorităţilor locale să îi acorde asistenţă, dar demersurile sale nu au avut nicio urmare.
83. Ultimii doi reclamanţi subliniază că au fost împiedicaţi să aibă contact cu nepotul lor, cum li se permitea prin hotărârea din 6 mai 2004, din cauza opunerii bunicilor paterni. Aceştia adaugă că au depus o plângere penală la poliţia locală pentru a se constata refuzul bunicilor paterni de a respecta hotărârea citată anterior şi că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, iar această decizie nu le‑a fost comunicată decât la 6 mai 2010, dată la care răspunderea penală a bunicilor paterni era deja prescrisă. Aceştia adaugă faptul că, deşi s‑au prezentat de mai multe ori la domiciliul nepotului, nu au putut intra în contact cu acesta. Aceştia consideră că, prin atitudinea lor, autorităţile locale, poliţia şi instanţele naţionale i‑au susţinut pe bunicii paterni. În plus, acestea l‑au descurajat pe ultimul reclamant în demersurile sale aplicându‑i o amendă contravenţională pentru tulburarea ordinii publice, cu ocazia vizitei din 1 august 2004 la domiciliul copilului (supra, pct. 40 in fine).
84. În cele din urmă, reclamanţii consideră că, ţinând seama de hotărârile definitive pronunţate deja în cauză, o nouă procedură întemeiată pe dreptul comun pentru a obţine un drept de vizitare definitiv nu ar modifica situaţia. De asemenea, aceştia adaugă că minorul este manipulat de tatăl şi de bunicii paterni şi că declaraţiile acestuia cu ocazia unui interogatoriu în cadrul unei noi proceduri ar fi previzibile. Aceştia afirmă că, pentru a evita o traumă suplimentară a copilului, nu au întreprins alte măsuri de punere în aplicare, acceptând să îl viziteze pe copil la şcoală, în speranţa de a ameliora în timp relaţiile cu H.P.
85. Guvernul remarcă faptul că dreptul de vizitare al reclamanţilor a fost stabilit în urma unei cereri de ordonanţă preşedinţială, cu caracter provizoriu, până la soluţionarea acţiunii pe fond. Acesta subliniază că cererea de ordonanţă preşedinţială a fost examinată cu promptitudine de instanţele naţionale.
86. Guvernul consideră că statul a pus la dispoziţia reclamanţilor mijloace suficiente şi eficiente pentru punerea în aplicare a hotărârii din 6 mai 2004. Prin urmare, reclamanţii erau cei care trebuiau să acţioneze cu promptitudine şi să utilizeze mijloacele puse la dispoziţia lor pentru a obţine punerea în aplicare a hotărârii, ceea ce, conform Guvernului, nu au făcut.
87. În această privinţă, Guvernul subliniază că, deşi reclamanţii au apelat la un executor judecătoresc pentru a le acorda asistenţă în executarea hotărârii din 6 mai 2004, aceştia nu au depus contestaţie la executare sau o acţiune disciplinară împotriva executorului pentru a contesta actele de executare. În plus, aceştia nu au făcut alte demersuri pe lângă executor pentru a solicita continuarea executării hotărârii în cauză. În afară de aceasta, după noiembrie 2004, reclamanţii nu au informat autoritatea tutelară despre imposibilitatea de a vedea copilul. În orice caz, aceste autorităţi, care au urmărit situaţia copilului, au observat că ultima întâlnire între reclamanţi şi H.P. ar fi avut loc la 24 aprilie 2009, la şcoală. În ceea ce priveşte prima reclamantă, era dificil pentru autorităţi să ia măsurile necesare, în măsura în care aceasta era plecată în străinătate.
88. În cele din urmă, Guvernul observă că, în urma unui examen psihologic, s‑a stabilit că H.P. suferea de tulburări emoţionale din cauza conflictelor în familie. În plus, s-a recomandat ca minorul să nu mai fie expus la conflictele familiale şi să nu mai fie luat de către reclamanţi împotriva voinţei sale.

1. Motivarea Curţii

a) Principii generale

89. Curtea face trimitere mai întâi la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa, aplicabile în cauză, pe care le-a menţionat deja la pct. 70 de mai sus. Aceasta reaminteşte că acelaşi lucru este valabil şi atunci când este vorba, ca în speţă, de relaţiile dintre un copil şi bunicii săi, cu atât mai mult cu cât în favoarea acestora din urmă a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care le era recunoscut dreptul de a avea contact cu copilul (mutatis mutandis, Bronda, citată anterior, pct. 51).
90. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta generează, de asemenea, obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Într-un caz ca şi în celălalt, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele în cauză ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
91. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el şi pe copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua astfel de măsuri (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo‑Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I, şi Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII).
92. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest sens nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele, drepturile şi libertăţile acestor persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului şi de drepturile pe care i le recunoaşte art. 8 din Convenţie. În situaţia în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, autorităţile naţionale trebuie să asigure un echilibru just între acestea (Hokkanen citată anterior, pct. 58, şi Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 94).

b) Aplicarea principiilor generale în speţă

93. În primul rând, Curtea observă că nu se contestă în speţă că legătura dintre reclamanţi şi H.P. intră sub incidenţa vieţii de familie în sensul art. 8 din Convenţie.

i) Perioada care trebuie luată în considerare

94. În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată, în privinţa cererii de ordonanţă preşedinţială, la 6 mai 2004, astfel cum a fost confirmată prin hotărârea din 3 noiembrie 2004, Guvernul consideră că aceasta a încetat să producă efecte la 14 martie 2005, data pronunţării hotărârii definitive în procedura de încredinţare a copilului. Potrivit acestuia, după această dată, reclamanţii ar fi trebuit să introducă o nouă cerere pentru stabilirea dreptului definitiv de vizitare.
95. Curtea a observat deja că, deşi defineşte caracterul temporar al ordonanţelor preşedinţiale, dreptul intern nu oferă nicio precizare cu privire la procedura care trebuie urmată în cazul în care hotărârea definitivă pronunţată în procedura de încredinţare a copilului nu conţine nicio dispoziţie privind dreptul de vizitare al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul (Costreie, citată anterior, pct. 76). În speţă, decizia pe fond a hotărât numai cu privire la încredinţarea copilului şi nu s-a pronunţat cu privire la drepturile de vizitare ale reclamanţilor.
96. Totuşi, Curtea consideră că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Costreie împotriva României, citată anterior. În speţă, spre deosebire de cauza Costreie, autorităţile naţionale nu au mai recunoscut caracterul executoriu al hotărârii în privinţa cererii de ordonanţă preşedinţială din 6 mai 2004, prin deciziile sau demersurile lor, după pronunţarea hotărârii definitive în procedura de încredinţare a copilului (Costreie, citată anterior, pct. 75 şi 77). În plus, Curtea reaminteşte că a ajuns la concluzia că, în cadrul procedurii de încredinţare a copilului şi a celei privind dreptul de vizitare, procesul decizional a fost echitabil şi a permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese (a contrario Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 99‑100; a se vedea supra, pct. 62 şi 76‑78).
97. Prin urmare, ţinând seama de cele de mai sus, Curtea nu va lua în considerare perioada ulterioară datei de 14 martie 2005, dată la care acţiunea a fost soluţionată pe fond. După această dată, reclamanţii şi-ar fi putut revendica drepturile prin iniţierea unei acţiuni în justiţie pentru a se stabili în favoarea lor un drept definitiv de vizitare.

ii) Cu privire la punerea în aplicare a dreptului de vizitare al reclamanţilor

98. Punctul decisiv în speţă constă în a şti dacă autorităţile române au luat toate măsurile care se impuneau în mod rezonabil pentru a facilita executarea hotărârii pronunţate la 6 mai 2004 de Judecătoria Târgu Lăpuş prin care li se acorda reclamanţilor dreptul de vizitare a copilului (Hokkanen, citată anterior, pct. 58).
99. Este necesar să se reamintească faptul că, într-o cauză de acest gen, caracterul adecvat al unei măsuri este stabilit în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Într-adevăr, procedurile privind dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate la încheierea acestora, necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el (Costreie, citată anterior, pct. 81). În speţă, acest lucru este justificat cu atât mai mult cu cât acţiunea introdusă de reclamanţi este o cerere de ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a proteja individul împotriva oricărui prejudiciu care poate rezulta din simpla scurgere a timpului (Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 102).
100. Cu titlu introductiv, Curtea observă că Guvernul indică faptul că prima reclamantă se afla pentru perioade lungi în străinătate. În mod similar Guvernului, Curtea admite că, având în vedere că realizarea dreptului de vizitare implică în sine prezenţa mamei copilului, se înţelege că, în speţă, nu se poate impune autorităţilor obligaţia de a pune în aplicare hotărârea din 6 mai 2004 în absenţa persoanei în cauză. Totuşi, aceasta observă că părţile nu au informat‑o cu privire la perioadele în care prima reclamantă se afla în România în timpul perioadei cuprinse între 6 mai 2004 şi 14 martie 2005. Conform dosarului, aceasta a mandatat executorul judecătoresc în vederea executării şi, după 1 august 2004, a participat la actele de executare.
101. În concluzie, Curtea consideră că nu este de competenţa sa să facă speculaţii cu privire la perioadele în care prima reclamantă a fost în România. Aceasta va examina modul în care autorităţile au luat măsurile necesare şi adecvate pentru a facilita executarea hotărârii în cauză, ţinând seama de faptul că şi persoanele interesate trebuie să aibă un comportament activ în executarea hotărârii [D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02, 14 martie 2006].
102. În acest sens, Curtea observă că, deşi, la 14 iulie 2004, reclamanţii au mandatat un executor judecătoresc pentru a pune în aplicare hotărârea din 6 mai 2004, acesta nu a fost învestit cu forrmulă executorie decât două săptămâni mai târziu, şi anume la 29 iulie 2004 (supra, pct. 42), împiedicându‑i astfel pe reclamanţi să îşi exercite dreptul de vizitare stabilit prin hotărârea în cauză. În contextul cauzei, Curtea nu este convinsă că un asemenea interval de timp, care nu este în niciun fel imputabil reclamanţilor, corespunde esenţei unei astfel de acţiuni care implică urgenţa.
103. Ulterior, deşi hotărârea în cauză a acordat reclamanţilor dreptul de vizitare la fiecare două săptămâni, executorul judecătoresc a făcut tot ce era necesar pentru a pune în aplicare dreptul de vizitare al reclamanţilor o singură dată, şi anume la 13 august 2004, fără ca, după această dată, să mai organizeze alte întâlniri. În plus, acesta a închis dosarul de executare înainte ca acţiunea pe fond să fie soluţionată (supra, pct. 44). De asemenea, în măsura în care Guvernul le reproşează reclamanţilor că nu au introdus o acţiune disciplinară împotriva executorului sau o contestaţie la executare, Curtea consideră că asemenea acţiuni nu pot fi considerate suficiente, deoarece este vorba de căi indirecte de executare (mutatis mutandis, Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 111). Astfel, după 13 august 2004, reclamanţii nu şi‑au putut exercita dreptul de vizitare, astfel cum era prevăzut de hotărârea din 6 mai 2004 pronunţată de Judecătoria Târgu Lăpuş.
104. Luând act de modul în care reclamanţii au reuşit să obţină punerea în aplicare a dreptului lor de vizitare, şi anume obligând copilul să respecte hotărârea judecătorească (supra, pct. 40 şi 43), Curtea doreşte să sublinieze că măsurile coercitive în privinţa copiilor nu sunt recomandate în acest domeniu delicat (Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 106). În această privinţă, poliţia şi executorul judecătoresc care erau prezenţi la executare nu au considerat necesară intervenţia autorităţii specializate în protecţia copilului, şi anume a autorităţii tutelare. În plus, această ultimă autoritate era deja informată de prima reclamantă cu privire la relaţiile încordate existente între părţi (supra, pct. 25‑26).
105. În cadrul demersurilor lor, în noiembrie 2004, reclamanţii au informat autoritatea tutelară cu privire la dificultăţile întâmpinate pentru punerea în aplicare a dreptului lor de vizitare stabilit prin hotărârea din 6 mai 2004. Or, această autoritate s‑a limitat să transmită reclamanţilor o comunicare în care erau descrise relaţiile existente între părţi, asigurându‑i de comportamentul adecvat al bunicii paterne în relaţia cu autorităţile (supra, pct. 48), ceea ce nu răspundea în niciun fel dificultăţilor legate de punerea în aplicare a dreptului de vizitare, invocate de persoanele în cauză. Autoritatea tutelară a considerat că intervenţia sa nu era în măsură să rezolve singură conflictele între părţi, intervenţia „altor autorităţi” fiind necesară în acest sens. Totuşi, aceasta nu i‑a informat pe reclamanţi despre natura sau numele „celorlalte autorităţi” competente.
106. Deşi este adevărat că autoritatea tutelară a propus celui de‑al doilea şi al treilea reclamant să îi însoţească pentru a oferi cadouri copilului, este adevărat şi faptul că nicio măsură nu a fost propusă pentru aplicarea efectivă a dreptului de vizitare care nu fusese exercitat de mai multe luni. Or, după cum a menţionat deja Curtea, autorităţile naţionale, beneficiind de un contact direct cu toate persoanele implicate, sunt cele mai în măsură să stabilească şi să aplice măsurile cele mai adecvate pentru protejarea interesului superior al copilului.
107. Dată fiind vârsta fragedă a copilului, intervenţia autorităţii tutelare era în speţă cu atât mai necesară cu cât, în urma examenului psihologic efectuat la 19 octombrie 2004, s‑a stabilit că H.P. suferea de tulburări emoţionale ca urmare a conflictelor din familie şi se recomanda ca acesta să nu mai fie constrâns la realizarea dreptului de vizitare. Această constatare alarmantă nu ar fi trebuit să oprească autorităţile competente în demersurile acestora, ci să le motiveze pentru a organiza contacte pregătitoare între părţi şi copil şi să solicite în plus ajutorul pedopsihiatrilor sau al psihologilor în vederea remedierii situaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 101, 26 mai 2009). Autoritatea tutelară, căreia art. 108 C. fam. îi conferea totuşi puteri suficiente în materie, s‑a limitat să constate că minorul era bine la tatăl şi bunicii paterni şi să acţioneze ca intermediar pentru a-i transmite acestuia pachete. Astfel, au fost puse bazele unei degradări posibil iremediabile a relaţiilor dintre reclamanţi şi copil.
108. Curtea observă că, după 13 august 2004, autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a pune în aplicare dreptul de vizitare al reclamanţilor, astfel cum este definit în hotărârea din 6 mai 2004. În plus, după comunicarea adresată de autoritatea tutelară reclamanţilor în decembrie 2004 (supra, pct. 48) şi până la soluţionarea acţiunii pe fond privind încredinţarea, autorităţile române sesizate cu executarea hotărârii citate anterior au dat dovadă de inactivitate totală. Or, în măsura în care reclamanţii au sesizat în mod valabil autorităţile cu privire la executarea hotărârii în cauză şi cu privire la dificultăţile întâmpinate la punerea în aplicare a acesteia, inactivitatea reclamanţilor nu putea scuti autorităţile de obligaţiile ce le reveneau, în calitate de depozitari ai forţei publice, în materie de executare (Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 111).
109. Curtea este conştientă de faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârii din 6 mai 2004 prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizitare proveneau în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora. Totuşi, autorităţile trebuie să intervină în special atunci când situaţia este conflictuală între părţi, fără să le revină, bineînţeles, o obligaţie în privinţa rezultatului. Cu toate acestea, Curtea nu poate admite, în circumstanţele cauzei, ca reclamanţii să fie consideraţi răspunzători de ineficienţa hotărârilor sau a măsurilor relevante în vederea stabilirii unor contacte efective (mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 60).
110. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanţi şi H.P., în condiţiile prevăzute de hotărârea din 6 mai 2004. În consecinţă, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de vizitare se interpretează, în cazul de faţă, ca o atingere disproporţionată adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.
111. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

Cauza Kechko împotriva Ucrainei. O autoritate de stat nu poate invoca o lipsă de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile .

Cauza Kechko împotriva Ucrainei

...............

8. Reclamantul a lucrat ca profesor de limba engleză într-un liceu începând cu 1984.
9. La 23 martie 1996, Parlamentul Ucrainei a amendat Lege educaţiei, în special cu privire la plata anumitor beneficii către profesori.
10. La 2 aprilie 1999, reclamantul a introdus o acţiune civilă la Judecătoria Leninsky din Doneţk împotriva Departamentului Teritorial Leninsky pentru Educaţie pentru a solicita dreptul său la beneficiile respective. Reclamantul a susţinut că avea o vechime în funcţie mai mare de zece ani şi avea, prin urmare, dreptul la o creştere salarială de 20 % de la 1 ianuarie 1997. Cu toate acestea, pârâtul nu i-a plătit creşterea salarială respectivă. De asemenea, a pretins că pârâtul nu i-a plătit stimulentele anuale pentru rezultate deosebite şi pentru recreere. Pârâtul a declarat că sumele pretinse nu au putut fi plătite deoarece bugetul de stat pentru perioada 1997-1999 nu prevedea fonduri pentru asemenea cheltuieli.
11. La 5 octombrie 1999, instanţa a admis parţial cererea reclamantului. Instanţa a respins capătul de cerere al reclamantului privind stimulentele pentru rezultate deosebite, întrucât o astfel de plată necesita o evaluare a activităţii reclamantului care nu era de competenţa instanţei. De asemenea, instanţa a respins capătul de cerere al reclamantului pentru beneficii neplătite în 1997 şi 1998 ca fiind prescris, în conformitate cu legislaţia privind conflictele de muncă. Instanţa a respins şi capătul de cerere al reclamantului pentru beneficii după 1 iunie 1999, întrucât acestea fuseseră suspendate prin Legea privind învăţământul secundar, adoptată în mai 1999. Totuşi, instanţa a acordat reclamantului creşterea salarială pretinsă pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 1 iunie 1999.
12. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri în faţa instanţei regionale din Doneţk.
13. La 4 noiembrie 1999, instanţa regională a casat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a trimis cauza spre reexaminare. În special, instanţa a observat că Legea privind învăţământul secundar a intrat în vigoare la 23 iunie 1999; prin urmare, judecătoria a omis în mod eronat perioada cuprinsă între 1 şi 23 iunie 1999.
14. La 24 februarie 2000, Judecătoria Leninsky din Doneţk a respins cererea reclamantului. Instanţa a constatat că, în temeiul clauzelor tranzitorii din legea privind învăţământul secundar, dispoziţia în baza căreia reclamantul avea dreptul la beneficii ar fi fost în vigoare doar de la 1 septembrie 2001. Astfel, la momentul examinării cererii, nu exista un temei juridic în acest sens.
15. La 30 martie 2000, instanţa regională din Doneţk a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Aceasta a observat că pretenţiile reclamantului pentru perioadele anterioare adoptării legii privind învăţământul secundar nu puteau fi satisfăcute, având în vedere că, la momentul examinării cauzei, dispoziţiile relevante ale legii privind educaţia fuseseră suspendate de legea privind învăţământul secundar. Hotărârea a rămas definitivă.

.........................

22. Curtea reiterează că prin conceptul de „bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens autonom, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat de clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. Chestiunea care trebuie examinată este dacă circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, i-au conferit reclamantului dreptul la un interes material garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (dec.) (GC), nr. 31443/96, pct. 98, CEDO 2002‑X].
23. Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.
24. În prezenta cauză, dispoziţiile care confereau reclamantului dreptul la o creştere salarială de 20 % şi la anumite stimulente anuale au fost introduse în 1996 şi suspendate ulterior, în iunie 1999. Pretenţiile reclamantului cu privire la aceste beneficii ar trebui separate în două părţi, iar Curtea le va examina individual.

A. Perioada anterioară datei de 1 ianuarie 1999 şi perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999

25. Curtea observă că deciziile instanţelor interne de a respinge pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru aceste perioade erau întemeiate pe legislaţia internă. Curtea nu a putut examina pe fond pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru perioada cuprinsă între 1997 şi 1998 deoarece erau prescrise (a se vedea pct. 11 şi 16). De asemenea, instanţele au respins pretenţiile reclamantului pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, întrucât dreptul său fusese suspendat prin legea privind învăţământul secundar (a se vedea pct. 11 şi 18). Curtea nu observă caracterul arbitrar al deciziilor instanţelor cu privire la aceste perioade. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.

B. Perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999

26. Curtea observă că cererea reclamantului introdusă în faţa autorităţilor interne cu privire la perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999 se întemeia pe dispoziţiile explicite şi eficiente ale legislaţiei interne la momentul respectiv (a se vedea supra, pct. 17). Creşterea salarială era plătită în funcţie de o condiţie unică, obiectivă - durata în care reclamantul a lucrat ca profesor. Din moment ce reclamantul a îndeplinit condiţia privind vechimea de zece ani, se poate afirma că acesta avea o speranţă legitimă, dacă nu un drept, de a primi plata în cauză. Totuşi, plata unui stimulent pentru rezultate deosebite depindea de factori mai subiectivi şi necesita efectuarea unei evaluări cu privire la activitatea reclamantului. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului privind bugetul, întrucât o autoritate de stat nu poate invoca o lipsă de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002‑III).
27. Curtea observă că, în timpul celei de-a doua examinări a cauzei, instanţele interne au aplicat retroactiv legea privind învăţământul secundar în cazul acestei perioade. Curtea reiterează că legislaţia civilă care are un efect retroactiv nu este interzisă în mod explicit de convenţie şi ar putea fi justificată în anumite circumstanţe [a se vedea, mutatis mutandis, cererea nr. 8531/79, decizia Comisiei din 10 martie 1981, Decizii şi rapoarte (DR) 23, p. 203-211]. Totuşi, legea privind învăţământul secundar nu conţine, în sine, dispoziţii retroactive şi, prin urmare, Curtea nu înţelege motivele în temeiul cărora instanţele interne au aplicat această lege în cazul cererii reclamantului privind creşterea salarială de 20 % pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999. În concluzie, contestarea finală din partea autorităţilor interne a dreptului reclamantului la acest beneficiu pentru perioada în cauză apare ca fiind arbitrară şi nefondată.
28. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999.